27 Jun

Scurtă istorie a transplanturilor

Minunea Sfintilor Cosma si Damian, manuscris francez, sec. XIII
Minunea Sfintilor Cosma si Damian, manuscris francez, sec. XIII

Este veche ideea transplanturilor – adică a înlocuirii unor țesuturi patologice sau a unor organe, cu altele sănătoase care provin fie de la același organism (auto-transplanturi), fie de la o rudă sau un donator compatibil (homo-transplanturi), fie de la altă specie animală înrudită (hetero-transplanturi), fie chiar și înlocuirea organului bolnav cu un organ în totalitate mecanic – și o regăsim sub diferite forme de-a lungul timpului. Astfel, avem expresii mitologice ale acestei idei, care uneori apar în istorii și legende ale trecutului; alteori transplantul a luat caracter științifico-fantastic, iar în ultima vreme visul s-a transformat deja în act clinic consacrat. Evoluția transplantului a urmat un parcurs lung.

Mitul lui Dedal și al lui Icar reprezintă un exemplu clasic din mitologia greacă antică, cu aluzii la implantarea de organe artificiale – în cazul acesta, a unor aripi de ceară – care conferă omului însușiri mai presus de cele fiziologice. Dar și Himera pe care o menționează Homer în Iliada întruchipează ideea creării unei ființe cu însușiri supranaturale care avea cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe.

Referințe asemănătoare, chiar mai apropiate de realitatea medicală decât întâlnim în mitologie există în anumite texte antice indiene și chineze. Un exemplu clasic prezentat în bibliografie este textul sanscrit indic Suschrouta Shamita (700 î.Hr.), care descrie transplanturi de țesuturi și piele ce amintesc de chirurgia plastică a nasului și urechilor. De asemenea, și într-un text chinez de la anul 300 î.Hr. se menționează că chirurgul Pien Chiao a schimbat între ele inimile a doi oameni, a lui Lu cu a lui Chiao.

În ce privește tradiția creștină, deși lipirea urechii lui Malhus în grădina Ghetismaní de către Domnul, la arestarea Sa, este menționată adesea ca exemplu de transplant, ea nu constituie, desigur, un caz reprezentativ în acest sens. Prima minune care trimite la transplanturi este aceea atribuită Sfinților Doctori fără de Arginți Cosma și Damian, cunoscută sub diferite versiuni. Potrivit vechilor sinaxare, Sfinții au pus piciorul unui mort, al maurului Mauritanie, în locul piciorului bolnav al unui om alb.

Prima referire demnă de luat în seamă care privește realitatea transplanturilor datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea și este atribuită vestitului chirurg specialist în chirurgie plastică, Casparo Tagliacozzi, care s-a remarcat în rinoplastie printr-o grefă de la partea superioară a brațului. 100 de ani mai târziu, în 1771, un chirurg scoțian, John Hunter, care a reușit să realizeze transplanturi de dinți și țesuturi, a folosit pentru prima oară termenul de ”grefă”.

În secolul al XIX-lea, încercările de transplanturi se realizează mai ales la Viena și Budapesta, însă nu se finalizează cu succese și au caracter experimental. Țesuturile transplantate sunt tendoane, piele, cornee, glandă suprarenală, glanda tiroidă, ovare și segmente ale tractului gastro-intestinal și urinar.

La începutul secolului al XX-lea, tot la Viena, Emerich Ullmann realizează cu succes transplantul rinichiului unui câine, mutându-l din locul lui în zona gâtului. Când însă același chirurg încearcă să efectueze transplantul unui rinichi de la un câine la un alt câine, grefa este respinsă de organism și animalul nu supraviețuiește. Emerich Ullmann a transplantat cu succes rinichiul unui câine la gâtul unei pisici, consacrându-și astfel numele ca părinte al heterotransplanturilor.

Transplanturile au cunoscut un remarcabil progres după ce medicul francez Αlexis Carrel, în 1902, laLyon, a abordat sistematic subiectul și a soluționat problema trombozelor necontrolate și a circulației insuficiente a organelor transplantate prin descoperirea anastomozei finale a micilor vase. În 1905, în colaborare cu Charles Guthrie, la Chicago în SUA, a reușit să realizeze auto-transplantul unui rinichi de câine, însă acesta a murit de insuficiență renală.

A urmat o perioadă de stagnare până când, în 1923, Carlos Williamson a susținut că succesul transplanturilor nu se bazează doar pe tehnica chirurgicală, ci și pe factorii imunobiologici care definesc acceptarea sau respingerea respectivului organ de către primitor. 30 de ani mai târziu, opinia aceasta a fost adeverită și prelucrată de Εmile Holman, Μac Farlane Burnet și Ρeter Medawar, fără însă ca în paralel să fie abordată cu succes problema respingerii grefelor de către organismul primitorului.

În ce privește transplanturile umane, prima încercare a avut loc în 1908 și a fost realizată de către Jaboulay, profesorul lui ΑΙexis Carrel, însă nu a avut succes. În continuare, în 1933, chirurgul rus Yuri Voronoy a încercat, și el fără un rezultat deosebit, să transplanteze un rinichi de la donator-cadavru la un bolnav, care suferise o acută insuficiență renală datorită otrăvirii cu zinc.

Cea mai importantă dată în istoria transplanturilor este anul 1954 când J. Murray, laureat al Premiului Nobel, a realizat primul transplant reușit de rinichi, la Peter Bent Bringham Hospital din Boston, între gemeni monozigoți, evitând astfel și problema respingerii grefei de către organismul primitorului. Al doilea an de mare importanță în istoria transplanturilor este 1967, atunci când Christian Barnard a realizat la Cape Town primul transplant de inimă la un bolnav în vârstă de 57 de ani, care suferea de cardiopatie ischemică și care a supraviețuit 18 zile. În același an, Th. Starzl a realizat primul transplant reușit de ficat la Denver Colorando la un bolnav tânăr care suferea de hepatom și care a supraviețuit 13 luni. Cu puțin timp înainte, Κelly și Lillehei au reușit să realizeze un transplant de pancreas. 15 ani mai târziu, Reitz a efectuat primul transplant reușit de inimă și de plămâni în același timp.

În Grecia, primul transplant reușit de rinichi de la donator-cadavru a fost realizat în 1968 de către profesorul K. Toúntas, la Tesalonic, iar primul transplant reușit de rinichi de la donator viu a fost realizat în 1970 de profesorul Lazarídis, tot la Tesalonic. Domeniul transplanturilor de inimă a fost inaugurat în 1990 de G. Tólis la Spitalul Chygeía din Atena și de H. Lólas, la Spitalul Evanghelismós. În ambele cazuri, bolnavii nu au trăit mult, ci au murit datorită complicațiilor postoperatorii. În același an a avut loc în Grecia și primul transplant de ficat, pe care l-a realizat profesorul Papadimitríou la Spitalul Aretaíeio.

Problema respingerii organelor transplantate de către organismul primitor a fost depășită prin două descoperiri importante în domeniul imunosupresiei – cea din 1960, când s-a introdus în terapiaclinică azatioprina și mai ales cea din 1980, atuncicând s-a utilizat pentru prima oară ciclosporina-A. Ciclosporina este cea care pe de o parte a mărit radical procentele de reușită a transplanturilor de rinichi, iar pe de altă parte, a deschis calea și pentru transplanturile altor organe compacte, precum ficatul, inima, pancreasul, plămânii, intestinul etc.

Acesta este motivul pentru care, deși în deceniul ’70 au avut loc puține transplanturi, începând din 1981 avem o creștere radicală și a numărului, dar și a succesului transplanturilor, cu o diminuare paralelă a infecțiilor și fără vreo modificare esențială a tehnicii chirurgicale. Astfel, doar în SUA, din 1983 până în 1988, numărul transplanturilor de inimă a crescut de opt ori.

Nevoia de transplanturi corespunde însă unei creșteri extrem de rapide a folosirii automobilelor și, din nefericire, a accidentelor de mașină, a cărei consecință imediată este și creșterea numărului de accidentați care ajung la secțiile de terapie intensivă cu vătămări cranio-cerebrale nevindecabile. Progresul paralel al tehnologiei a condus la definirea fenomenului strict iatrogen al morții cerebrale, care constituie o scorneală a științei, dar în același timp și o binecuvântare. Scorneală, pentru că până acum moartea era definită prin încetarea funcției cardio-respiratorii, și binecuvântare, pentru că face o diferențiere între încetarea funcției cerebrale și a celei cardiace, care au loc aproape simultan, având ca rezultat posibilitatea de a fi transplantate organele unui mort și dă astfel posibilitatea supraviețuirea unui bolnav aflat și el în pragul morții. Conceptul de moarte cerebrală a deschis calea transplanturilor de la donatori cadavru, adică ale transplanturilor care valorifică organele indivizilor deja morți.

Acești indivizi sunt menținuți parțial în viață prin susținere artificială. Asta înseamnă că, deși creierul a murit și funcția cerebrală a încetat, putem să menținem pentru scurt timp celelalte funcții ale trupului (cardiacă, respiratorie, hepatică, renală etc.) prin mijloace artificiale. Astfel, este posibil transplantul de organe de la indivizi morți la oameni care prezintă o insuficiență totală a unei funcții vitale (cardiacă, hepatică, pulmonară, renală etc.).

Ca să se realizeze toate acestea, a fost nevoie să se redefinească din punct de vedere medical faptul morții biologice a omului și să fie concepute anumite examene medicale pentru diagnosticarea morții cerebrale, așa încât să nu existe nici cea mai mică îndoială în privința morții. Acest lucru a avut loc în 1968 când au fost consacrate criteriile și procedura de diagnosticare a morții cerebrale de către o comisie competentă a Universității Harvard (Ad Hoc Commitee of the Harvard Medical School). Criteriile acestea au suferit ușoare modificări și adaptări odată cu progresul și evoluția tehnologiei. Astfel, deținem astăzi criteriile Stanford și criteriile Minnesota (1971) în definirea morții cerebrale.

Din anul 1968, atunci când au fost definite criteriile morții cerebrale, transplanturile au fost consacrate ca tehnică chirurgicală terapeutică și deja numărul lor total a depășit valoarea de 600 000 la nivel internațional.

Sursa: Nicolae, Mitropolit al Mesogheei și Lavreoticii, ”Mădulare fiecare în parte – Transplanturile în lumina teologiei și vieții ortodoxe, Centrul de etică și deontologie biomedicală, Atena 2005, pp. 17-22.

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.