07 Jun

Dumnezeu nu este ”grămătic”

Glasul lui Dumnezeu și limbile oamenilor

ÊÕÑÉÁÊÇ ÔÇÓ ÏÑÈÏÄÏÎÉÁÓ-ÁÍÁÓÔÇËÙÓÇ ÔÙÍ ÅÉÊÏÍÙÍ- ÌÇÔÑÏÐÏËÇ ÁÈÇÍÙÍ

Dumnezeu nu este ”grămătic”

Dumnezeu nu este creator de cuvinte și limbi, nu este un ”grămătic”, născocitor de limbi și cuvinte, de gramatici sau sintaxe.

Eunomie, pe care Sfântul Grigorie de Nissa îl numește ”noul exeget al dogmelor mistice”, a formulat părerea că, de pildă, numele devlăstar, plantă și iarbă, precum și sămânță saulemn și altele asemenea au fost create de Însuși Dumnezeu înainte de zidirea omului, pentru că realitățile pe care le denumesc au fost create prin porunca lui Dumnezeu înainte de crearea omului. Sfântul Grigorie de Nissa respinge această învățătură a lui Eunomie prin multe observații lingvistice. Între altele, el spune că, pentru a putea fi formulat, limbajul omenesc are nevoie de multe mădulare ale trupului și de multe alte elemente, precum corzile vocale, limba, dinții, gura, aerul etc. Nu este cu putință ca toate acestea să Îi fie atribuite lui Dumnezeu, nici legătura dintre silabe, așa cum o realizează omul și alcătuiește cuvintele care cuprind numele lucrurilor[1]. Dumnezeu nu are gură ca noi, ca să dea diferite nume ființelor.

În alt loc, Sfântul Grigorie scrie că, așa cum se deosebește firea noastră de firea lui Dumnezeu, la fel există mare deosebire între cuvântul nostru și cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul nostru nu a existat de la început, ci a fost creat odată cu firea noastră, câtă vreme Dumnezeu-Cuvântul le-a întemeiat pe toate și pe toate le chivernisește și are putere asupra întregii zidiri și este viață, adevăr și dreptate, a fost la începutul creației și din totdeauna este. Este greșit să Îi atribuim lui Dumnezeu-Cuvântul caracteristice ale cuvântului omenesc, așa cum face Eunomie. Scrie Sfântul Grigorie: ”Acesta, așadar, este Cuvântul și atât de mare este, […] însă Eunomie Îi atribuie lui Dumnezeu, ca mare privilegiu, cuvântul omenesc alcătuit din nume, cuvinte și conjuncții”[2]. Dumnezeu a dat firii noastre puterea ei specifică pe care o activăm pentru realizarea diferitelor lucruri. Astfel se întâmplă și cu tot ce ține de limbă. Puterea cuvântului nostru este lucrarea-energia lui Dumnezeu, Care a creat firea, dar găsirea cuvintelor particulare pentru nevoia diferitelor lucruri a fost o invenție a omului. Dovadă în acest sens este faptul că nu i se pot atribui lui Dumnezeu diferite cuvinte rușinoase și necuviincioase care există în limbile oamenilor. În Sfânta Scriptură sunt folosite unele cuvinte care nouă ne sunt obișnuite, ”știut fiind că Duhul Sfânt din ale noastre alege”, căci Duhul Sfânt folosește cuvintele noastre și intră în comuniune cu noi. Acest lucru s-a petrecut și la Cincizecime, când fiecare a primit învățătura în propria limbă maternă și a cunoscut puterea și înțelesul cuvântului ”prin cuvinte cunoscute lui”[3].

Această învățătură care-L socotește pe Dumnezeu ”învățător al literelor, care stă și cugetă în amănunt ce nume să dea lucrurilor”[4] nu este decât ”vorbire în vânt” și ”deșertăciune iudaică”, ce a căzut cu mult de la înălțimea învățăturii creștinilor care cred în Dumnezeu, Cel ”mai presus de nume și de înțeles” și Care prin puterea Sa le ține pe toate, le aduce la existență și le păstrează în existență.

Sfântul Grigorie folosește o pildă care ne arată că Dumnezeu vorbește oamenilor în așa chip, încât ei să poată înțelege cele înalte. Așa cum pentru a-i face pe surzi să priceapă ce trebuie să facă folosim tot felul de semne și gesturi, pentru că este cu totul nefolositoare în cazul lor rostirea cuvintelor – la fel și în cazul nostru, al oamenilor îndeobște, înțelegerea celor dumnezeiești. Întrucât firea noastră este surdă și nu pricepe nimic din cele înalte, Harul lui Dumnezeu le vorbește în multe locuri și în multe chipuri Prorocilor, dând chip cuvântului lor, așa încât ”să îl înțelegem cu ușurință și așa cum ne-am obișnuit”[5], ca să ne poarte către înțelegerea celor înalte. Astfel, ne conduce la înțelegerea celor înalte și ne învață nu pe măsura măreției Lui – căci cum ar putea încăpea marele în mic? – ci pogorându-Se El la neînsemnătatea puterii noastre. Prin urmare, firea noastră, după ce a căpătat de la Dumnezeu putința să vorbească și să articuleze sunete și să vestească ce dorește, în continuare înaintează pe drumul ei prin lucruri, punând în numele ființelor anumite semne deosebitoare prin diferențierea corespunzătoare a sunetelor. Și conchide: ”Acestea sunt cele pe care noi le numim cuvinte și nume, prin care noi semnalăm puterea lucrurilor”[6].

glasul in

Limbile sunt născociri ale oamenilor

Diferitele limbi prin care comunică oamenii între ei sunt născociri ale oamenilor, iar nu creații ale lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nissa, referindu-se la faptul istoric al amestecării limbilor de după construirea Turnului Babel spune că diferitele limbi nu au fost create de Dumnezeu, ci Dumnezeu a încurcat atunci unica limbă existentă, ”ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul” (Facere 11:7). Adică, atâta vreme cât oamenii trăiau o viață comună și nu se împărțiseră încă în diferite popoare, ”toată mulțimea oamenilor folosea o singură limbă”. După Turnul Babel oamenii s-au împrăștiat în diferite locuri ”în funcție de comunitatea lingvistică”, având ca element de concordie între ei ”vorbirea aceleiași limbi”. Prin urmare oamenii nu se deosebeau în ce privește cunoașterea lucrurilor, cât în ce privește tipul numelor atribuite lucrurilor[7].

Totuși, și atunci când oamenii vorbeau o singură limbă, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se menționează că au fost învățați de Dumnezeu ”cuvintele”, după cum nu se menționează niciunde că, odată ce limba unică a fost risipită în multe limbi, o oarecare lege divină ar fi ”supervizat” felul în care vorbea fiecare om. Dar, atunci când Dumnezeu a vrut ca oamenii să vorbească în diferite limbi, ”a lăsat firea să-și urmeze drumul ei, articulând în fiecare comunitate sunetul după cum bine plăcea auzului, ca fiecare nume să aibă claritate”[8]. Astfel, formarea limbilor nu s-a realizat grație unei legi divine, ci a fost un proces firesc, strâns legat de formularea clară a cuvintelor.

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii

Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor.

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”[9].

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas[10]. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glaselanul minții (nous)[11].

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”[12].

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

Mitropolitul de Nafpaktos și Agios Vlasios Ierótheos Vláchos, Teologie postpatristică și experiență patristică bisericească, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, Pelaghia, 2012, pp. 147-157.

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.