02 Mar

IPS Nikolaos Mesogaias: Despre iertare

nik mes lavr

Iubiții mei frați,

Cântări de slavă, laudă și binecuvântare pentru numele Preasfântului Dumnezeu ies din gurile și sufletele noastre în aceste zile, în care ni se oferă din nou această ocazie unică și binecuvântată de a păși în perioada Postului Mare. Într-o asemenea zi ne adunăm cu toții ca să pornim împreună, ca un singur trup, în această binecuvântată călătorie, în acest binecuvântat traseu pe drumurile și cărările sfântului post, cu scopul de a ajunge încă de astăzi, așa cum ne anunță frumoasele tropare pe care le-am auzit, la bucuria, binecuvântarea și slava Învierii. Cu toții descoperim în adâncul sufletului nostru dorința arzătoare de a trăi bucuria acestei mari sărbători a Paștelui, pentru a ajunge fiecare din noi la Învierea sa personală. Rătăcind prin această lume, în ciuda greutăților, a necazurilor, a conflictelor lăuntrice și exterioare, încercăm și noi să ne atingem scopul, să ajungem încet-încet și cu răbdare la destinația noastră, să ne așezăm un pic sub umbra copacilor, pentru a ne răcori puțin sufletul și a ne lumina mintea și astfel, întăriți, să ne continuăm drumul.

Pornim așadar la acest drum binecuvântat, care începe în seara Duminicii lăsatului sec de brânză cu această preafrumoasă slujbă a Vecerniei, care este numită Vecernia Iertării. Văd că au venit foarte mulți preoți, am numărat aproximativ 60 în momentul în care au sosit. Toți aceștia au săvârșit slujba vecerniei la bisericile lor, apoi și-au lăsat parohiile și au venit aici, ca să fim toți împreună, clerici și mireni, pentru a ne împăca, pentru a ne strânge mâinile, pentru a ne cere iertare unul de la altul și a ne continua drumul. Toate troparele din aceste zile fac trimitere la această nevoință. În fața noastră se află, așa cum am mai spus, frumoasa perioadă a Postului Mare, presărată cu slujbe unice. Să vorbim oare despre Liturghia darurilor mai înainte sfințite, despre Paraclisul Maicii Domnului, despre marele canon, despre Pavecernițele mari, despre primele cinci duminici, despre slujba Imnului acatist? După cum vedeți, avem o mulțime de ocazii pentru a ne răcori sufletele cu apa care izvorăște din aceste preafrumoase slujbe. Și, deși avem toată această aleasă cină întinsă în fața noastră, nimic nu va putea să ne odihnească sufletul și să transforme dorința noastră în experiență, dacă nu este îndeplinită o anumită condiție: cultivarea virtuților. De aceea, an de an tot vorbim despre virtuți. Anul trecut am discutat despre cele patru virtuți prezente în troparele pe care le vom auzi în zilele următoare. Am vorbit despre virtuțile pomenite în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: «[…] iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale».

Azi dimineață, la laude, am ascultat un tropar care ne anunță următoarele: «Călătoria virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți, intrați!». Așadar, Biserica ne adresează următoarea chemare: s-a deschis calea cultivării virtuților. Cel care vrea, să intre, încingându-se cu nevoința cea binecuvântată a virtuților, care ar trebui să împodobească viața fiecăruia dintre noi. De asemenea, alt tropar zice: «Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovnicești». E ca și cum ne-ar zice: poate că ne-am relaxat, că am devenit indiferenți, că ne-am lăsat duși de val, că ne-am făcut indolenți. Însă a sosit vremea în care Biserica ne oferă din nou ocazia de a ne nevoi mai mult, îndemnându-ne să pornim pe acest drum, să începem această nevoință, fiecare cum poate și în măsura puterilor și dispoziției sale, numai nu pierdeți această ocazie. Acesta este sensul troparelor amintite mai sus. Și, de la bun început, ne vorbește despre mari virtuți; ne vorbește despre milostenie, despre rugăciune, despre iertare, despre credință. Credința noastră trebuie să fie ca un zid, iar rugăciunea noastră ca un coif, ca o platoșă, și așa mai departe, așa cum se menționează în tropare.

Inspirându-se din textele scripturistice, imnografii nu se sfiesc în a descrie posibilitățile pe care le are fiecare din noi, iubiții mei frați, de a intra, de a lucra în acest binecuvântat laborator de virtuți, care este Postul Mare. Biserica ne va vorbi despre virtuți și în Săptămâna Mare, cu prilejul pericopei evanghelice referitoare la cele zece fecioare. Iată ce spune o cântare din această zi: «De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuți, și m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte, trândăvind în vremea lucrării». Cu alte cuvinte, am adormit duhovnicește, am devenit trândav, și nu am păstrat aprinsă candela virtuților. Așadar din nou ni se vorbește despre virtuți. De altfel, pe toată durata Postului Mare, troparele ne amintesc de virtuți. Dacă în această primă săptămână ne vorbesc despre virtutea postului, în următoarea săptămână ne vor vorbi despre milostenie, apoi iar despre post, despre rugăciune, etc. Deci m-am gândit că anul acesta, cu ocazia Vercerniei Iertării, ar fi foarte frumos să abordăm din nou subiectul virtuților, pentru a «fotografia» starea în care se află sufletul nostru și a analiza puțin relația noastră cu Dumnezeu. Oricâte Sfinte Liturghii ale darurilor mai înainte sfințite am săvârși, oricât post am ține, oricât de mult am merge la Biserică să ne împărtășim, dacă nu cultivăm virtuțile, dacă ne lăsăm stăpâniți de diverse patimi, sentimente și pofte necuviincioase, nu este posibil să gustăm din această binecuvântată perioadă duhovnicească, care este rezumată minunat în antifoanele, adică în psalmii care se cântă la strană.

Pentru astăzi m-am gândit să vorbim despre virtutea, de la care și-a luat numele și vecernia pe care tocmai am săvârșit-o, și anume despre virtutea iertării. Sfinții Părinți ai Bisericii ne vorbesc despre ceva foarte important, ceva care izvorăște din experiența și din mintea lor luminată, și anume despre lărgirea spațiului sufletesc. Ce înseamnă acest lucru? De multe ori vedem că sufletele noastre sunt înguste, strânse, sărace, neprimind nimic, în afară de egoismul nostru propriu, și pe nimeni, în afară de propria noastră persoană. Nu încape nimic altceva în ele decât numai slujirea slugarnică a voinței noastre egoiste.

Să vedem deci câteva virtuți referitoare la lărgirea sufletului, începând chiar cu virtutea iertării. Și oare ce înseamnă a ierta? Înseamnă a deschide ușa sufletului nostru, pentru a-i face loc să intre celui care ne-a supărat, celui care ne-a mâhnit, celui care ne-a amărât, celui care este total diferit față de noi și care ne deranjează. Acest lucru este esențial. De aceea, încă de la începutul Postului mare, Biserica ne oferă ocazia de a ne ierta unii pe alții. Drept pentru care se adună toți credincioșii laolaltă, pentru a-și împărți îmbrățișarea iertării. Să pornim deci la drum fără să avem nimic care să ne despartă, care să ne amărască, care să ne împartă. Să nu pășim pe acest drum singuri, ci toți împreună, uniți într-un cuget.

Așadar prima condiție pentru a ne bucura de binecuvântările Postului Mare este virtutea iertării. Nu este numai condiția trăirii Postului Mare, ci și condiția sărbătoririi Paștelui, așa cum se spune în minunata slavă ce se cântă la utrenia din noaptea Învierii, «Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățisăm […]. Să iertăm toate pentru Înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat!..». Așadar, să iertăm fiecare din noi pe frații noaștri de dragul Învierii și așa să cântăm împreună «Hristos a înviat!». Cu alte cuvinte, iertarea reprezintă și condiția trăirii binecuvântărilor Postului Mare și condiția trăirii darurilor Învierii. De altfel, în rugăciunea «Tatăl nostru» nu se spune același lucru? «[…] și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Așadar, pentru a ne ierta Dumnezeu păcatele noastre, mai întâi trebuie să iertăm și noi pe cei care ne-au greșit. Același lucru se spune și în Evangelia care s-a citit azi dimineață: «Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar, dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre» (Mat. 6, 14-15). De asemenea, despre același lucru ni se vorbește și în pilda datornicilor, în care este lăudat cel care are noblețea de a ierta nu pe cel care îi datora puțin, ci și pe cel care îi datora mult, care îi crea multe probleme, din cauza obiceiurilor, slăbiciunilor, cusurilor, păcatelor sale și eventual din cauza particularității firii sale.

De multe ori spunem despre vreun frate de-al nostru: nu-l suport, pentru că îmi crează probleme, sau nu-l înghit pe cutare. Cât de greu este acest cuvânt: «nu pot să-l înghit»! Poate că, într-adevăr, mă pune în situații dificile, poate că îmi crează anumite probleme, dar să spun «nu-l iert» sau «nu pot să-l înghit», cu alte cuvinte să nu-i deschid ușa sufletului meu, mai ales când are nevoie de mine, acest lucru este foarte grav.

Astăzi Biserica ne pune în față o primă virtute de bază, pentru a ne ajuta să progresăm din punct de vedere spiritual. Ne propune să stea fiecare din noi să se gândească pe cine a supărat, nedreptățit, amărât, deranjat. Apoi să ne deschidem sufletul pentru a-i băga pe toți aceștia înăuntru. Mai întâi să facem o rugăciune pentru ei și apoi să le spunem o urare, un «iartă-mă» și astfel, împăcați cu aceștia și cu noi înșine, să pășim în spațiul sacru al Postului Mare.

Așadar prima virtute din spațiul sufletului este iertarea. Acesteia îi urmează o a doua virtute, care este cedarea. Ce înseamnă aceasta mai exact? Înseamnă că trebuie nu numai să-l primesc pe fratele meu în inima mea, ci să-i cedez și locul de frunte, înaintea propriei mele persoane. Putem enumera o sumedenie de exemple din viața noastră zilnică. Suntem diferiți unii față de ceilalți, avem alte preferințe, alte concepții. De obicei, aceste diferențe se manifestă prin încăpățânare, îndărătnicie, mândrie, certuri, răcirea inimii, etc. Însă vine Biserica și ne zice: ce frumos lucru este să cedezi și să spui: nu contează, eu așa văd lucrurile, să fac ce vrea celălalt. Căci așa ne-au învățat și strămoșii noștri: să cinstim, să prețuim, să dăm importanță celorlalți, și nu nouă înșine. Așadar a doua mare virtute, după iertare, este cedarea, adică faptul de a ne deschide ușa sufletului și a-l pune pe fratele nostru mai presus de propria naostră persoană.

Există însă și o a treia mare virtute – îngăduința. Pentru a înțelege sensul ei, spunem de multe ori că Dumnezeu a îngăduit și s-a petrecut cutare lucru. Așadar, în acest caz, îngăduința se referă la Iconomia dumnezeiască, la faptul că Dumnezeu Se îngrijește de un anumit lucru spre folosul nostru, chiar dacă uneori o face prin metode neplăcute nouă. A fi îngăduitor înseamnă nu numai să-l pui pe fratele tău în inima ta – prin iertare și să-i oferi locul fruntaș – prin cedare, ci înseamnă să-i dai totul. Să-i dai chiar și lucrurile de care tu ai neapărată nevoie – în asta constă frumusețea Evangheliei, iubiții mei frați. Căci a împlini Evanghelia nu înseamnă a te baricada în spatele propriului egoism, ci, în primul rând, înseamnă a-l primi pe celălalt în intimitatea inimii tale, apoi a-i oferi primul loc dinlăuntrul tău, chiar dacă nu-l merită, și, nu în ultimul rând, înseamnă să-i oferi totul, chiar dacă acela începe singur să revendice pe nedrept anumite drepturi care ne aparțin. Ce frumoasă este Evanghelia atunci când o trăiești! Cum ne schimbă imediat și ne face să-i iubim pe frații noștri.

A patra virtute se ascunde în spatele unui minunat cuvânt, care se întâlnește de vreo 2-3 ori în Vechiul Testament – în Psalmii 4 și 17 – și numai de 2 ori în Noul Testament – în epistola II către Corinteni. Este vorba despre cuvântul «lărgire». Citim în Psalmul 2,1: «întru necaz m-ai desfătat (lărgit)». Ce sintagmă frumoasă! În cazul de față, verbul «a lărgi» are alt sens: înseamnă a liniști, a odihni, a da bucurie, mângâiere, desfătare. Iată ce spune și apostolul Pavel către Corintenii care nu l-au înțeles, l-au nedreptățit: «O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit […] lărgiți și voi inimile voastre» (II Cor. 6, 11-13). Ce-o fi însemnând oare acest lucru? Este vorba despre a patra virtute. Înseamnă că sufletul nostru s-a deschis de tot, s-a lărgit, s-a lățit, cuprinzându-i pe toți și pe toate: virtuți, defecte, prieteni, dușmani, ușurințe, dificultăți, binecuvântări, evenimente plăcute și mai puțin plăcute. Cât de mult eliberează toate acestea sufletul nostru, cât de mult îl liniștește și îl ajută să vadă lumea cu alți ochi. În asta constă lărgirea inimii.

Recapitulând cele patru virtuți despre care am vorbit, putem spune următoarele: prima este iertarea, prin care îl primim pe fratele nostru în interiorul inimii, a doua este cedarea, prin care îi oferim locul fruntaș dinlăuntrul nostru, a treia este îngăduința, prin care îi permitem totul și a patra este lărgirea inimii, care face ca toată lumea să încapă în interiorul nostru. Desigur, există și alte virtuți. Însă acestea sunt cele patru virtuți de bază, care au de-a face cu exercitarea iubirii între oameni, având misiunea de a ne face să realizăm cu suntem frați; nu străini unul față de celălalt sau dușmani, ci frați de-ai lui Hristos și frați între noi. Ce mare bucurie e să simtă cineva acest lucru… e ca și cum s-ar strămuta din Lunea Curată (Kathará Deftéra), direct în noaptea Învierii. Unul ca acesta nu mai așteaptă să vină ziua Paștelui, ci trăiește un Paște veșnic.

Următoarea virtute despre care vreau să discutăm are de-a face cu relația noastră cu Dumnezeu. Este vorba despre anahoreză. Aproape toate cărțile ascetice vorbesc încă din primele capitole despre anahoreză, care înseamnă renunțarea la lumea aceasta și retragerea în singurătatea pustiului. Oare ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să ne lepădăm de cugetul lumesc, de voința noastră proprie, de «drepturile» noastre, de judecățile noastre, de obiceiurile noastre, de tot ce este lumesc, asemenea monahului, care lasă toate acestea, spune adio acestei vieți, fiindcă în fața lui se deschide orizontul unei noi vieți. Acest lucru – într-o oarecare măsură – îl poate face sau trebuie să-l facă fiecare dintre noi, pentru a-și redobândi libertatea. Ce ne ține legați de această viață? Duhul lumesc, necredința, neputința noastră de a intra în miezul lucrurilor, de a ne depăși pe noi înșine.

Anahoreza, lepădarea de noi înșine înseamnă lepădarea de egoism. Când ne lepădăm de noi înșine, ne lărgim spațiul sufletului, pentru a face loc să intre nu numai fratele, aproapele nostru, ci Însuși Dumnezeu. Și astfel ajungem la următoarea stare, la următoarea virtute, care este deschiderea minții. Ce frumos lucru! Despre această virtute ne pomenește sfântul apostol Luca, în descrierea călătoriei spre Emmaus, atunci când Hristos le-a deschis mintea lui Luca și lui Cleopa ca să priceapă Scripturile. Cei doi ucenici mergeau pe cale fără să știe că cel de lângă ei este Hristos, Care, deși le tâlcuia din Scripturi, aceștia nu înțelegeau nimic. Abia după ce Hristos le dă har, li s-au deschis ochii, li s-a luminat mintea și au înțeles. Imaginați-vă ce înseamnă să avem mintea luminată, pentru a vedea ce se întâmplă de fapt în jurul nostru, pentru a ne observa adâncul sufletului. Înseamnă să-ți moară copilul și totuși să-L vezi pe Dumnezeu în adâncul sufletului tău. Este oare posibil acest lucru? Sigur că da. Mai înseamnă să ai un mare necaz și să-l consideri o mare binecuvântare; să te ciondănești cu soțul sau cu soția și să consideri acest fapt o ocazie de a lucra la mântuirea ta; să ai lângă tine pe cineva, un tânăr dependent de droguri și să ți se frângă inima de durere, dar să consideri acest lucru o oportunitate de a te întări sufletește, de a-L vedea pe Hristos în sufletul său, așa cum trebuie să-L vedem chiar și în sufletul unui deținut, conform spuselor Mântuitorului. Este o cu totul altă logică, o altă lume, o altă realitate. Și totuși tocmai în aceasta constă adevărul lui Hristos. Acesta trebuie să fie scopul nostru acum, când începem călătoria noastră prin Postul Mare: să ne luminăm mințile pentru a vedea ceea ce nu putem vedea în condiții normale. Iar ceea ce ni se pare denaturat, să-l vedem în esența sa. Cu alte cuvinte, să ne deschidem câmpul optic al sufletului. Aceasta este deci a șasea virtute, deschiderea minții.

Încheiem cu ultima virtute, cuprinderea (perihoreza) omului în Dumnezeu. Așa cum se zice într-o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor, pe care o vom săvârși în această perioadă, trebuie să-L avem pe Dumnezeu «locuind și pășind în noi». Oare ce înseamnă aceasta? Înseamnă să-L trăiești înlăuntrul tău pe Dumnezeu, să locuiască și să acționeze Dumnezeu în inima ta. Asta înseamnă că nu trebuie să faci ce îți convine ție, ci ceea ce îți dictează glasul lui Dumnezeu dinlăuntrul tău. Este cu totul altceva. Nu mai fac ceea ce vreau eu, fiindcă Îl simt pe Dumnezeu în mine.

De multe ori îi auzim pe mulți spunând: simt cum vorbește Dumnezeu înlăuntrul meu; nu știu eu prea multe, dar știu că Îl simt pe Dumnezeu în inima mea. Este ceva imens să trăim în Dumnezeu și Dumnezeu să trăiască în noi, așa cum vom auzi cântându-se în Joia Mare. Toate acestea sunt niște lucruri minunate și poate de aceea nu credem că ni se pot întâmpla nouă. Credem că acestea sunt rezervate numai sfinților, ceea ce este greșit. Și noi, fără nici o excepție, putem trăi asemenea lucruri. Se poate ca voi, mirenii, să aveți parte de toate acestea, iar noi, episcopii și preoții, nu. Se poate ca un monah care se nevoiește în vreo peșteră să piardă această comoară, iar un simplu om din Markópoulos sau din Atena, cu smerenie și minte luminată, să fi dobândit virtutea iertării, a cedării, a îngăduinței, a lărgirii inimii, astfel încât să încapă în sufletul său pe toți oamenii și lumea întreagă, să fi lepădat orice cuget lumesc, să fi renunțat la voia sa, la încăpățânarea sa, la judecata și pretențiile sale false, la egosimul său, să fi dobândit luminarea minții și să simtă necontenit prezența lui Dumnezeu în inima sa. Atunci troparele din Duminica lăsatului sec de brânză vor vorbi despre faptul că Adam a fost izgonit din Rai, însă trăirile din aceeași duminică vor vorbi despre cei care deja simt și au Raiul în inima lor. Căci Raiul înseamnă să-L ai pe Dumnezeu în tine. Raiul și Împărăția cerurilor este însăși prezența lui Dumnezeu.

Cât de frumoasă este Biserica noastră și cât de diferită este față de lumea în care trăim! Ne oferă neîncetat, prin dumnezeiescul Logos și Sfântul Duh, aceste binecuvântate și unice ocazii cum este Postul Mare. Cu câtă dorință începem această binecuvântată perioadă… Permiteți-mi să vă urez ca Domnul să ne sporească această doză de dorință cu care pornim pe drumul Postului Mare și să ne învrednicească ca, fiind iertați, iubiți, sfințiți, luminați, eliberați și liniștiți, să-L trăim pe Dumnezeu și să-L avem locuind în noi, ca să-L putem preamări acum zicând «slavă Ție, Doamne», iar, peste cincizeci de zile, în ziua Învierii, să putem cânta din toată inima și din tot sufletul nostru «Hristos a înviat», nu numai cu buzele, ci cu toată trăirea noastră. Vă urez un post bun și binecuvântat. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți, astfel încât acestea să nu rămână simple vorbe ale Bisericii, ci să devină experiență vie pentru noi toți. Dumnezeu să ne învrednicească să trăim bucuria și binecuvântarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.