19 Nov

Prezentare de carte

cover bigsterck in 2 blu

„Un monah trebuie să fugă cu orice preţ de femei şi de episcopi”, spune Sfântul Ioan Cassian, considerat, în general, interpretul monahismului răsăritean în Apus (De coenobiorum institutis XI, 17). Sfatul de a-i evita pe episcopi nu era sub nici o formă menit să arunce cu dispreţ în ierarhie, ci era mai degrabă o avertizare pentru acei monahi prea zeloşi în dorinţa lor de a deveni episopi. Totuşi, aceste cuvinte exprimau un impuls important care se afla în spatele monahismului şi anume, lepădarea de lume. Monahii, la urma urmei, fugiseră în deşert cu scopul precis de a scăpa de înlănţuirile lumii şi de o biserică pe care mulţi o considerau din ce în ce mai lumească. Însă, mulţi episcopi erau sceptici faţă de aceşti noi entuziaşti asceţi…

Rapida răspândire a idealurilor ascetice şi apariţia monahismului ca fenomen distinct în secolul al IV-lea au adus noi provocări Bisericii şi societăţii ca întreg. Pustnicii erau adesea priviţi cu suspiciune chiar de cei mai înalţi ierarhi ai Bisericii, mai ales în prima jumătate a secolului al IV-lea. Însă, la sfârşitul acestui secol, conducerea Bisericii şi-a schimbat gradual opiniile, trecând de la precauţie şi suspiciune, la acceptarea pe scară largă a mişcării monahale. În această perioadă găsim un număr crescând de clerici şi episcopi ce proveneau din obştile monahale. Acest proces s-a accelerat atât de mult în Răsăritul creştin încât, începând cu secolul al VI-lea, se va spune despre mănăstiri că deveniseră adevărate „seminarii pentru episcopi”[1]. În cele din urmă, modelul monahal al conducerii bisericeşti a devenit norma pentru creştinismul bizantin.

Scopul acestei cărți este acela de a examina originile îndelungatei tradiţii a monahului-episcop în Răsăritul creştin şi motivele pentru triumful său absolut în lumea bizantină. În mod sigur, au preexistat şi au coexistat şi alte modele de conducere episcopală concomitent cu cel al monahului-episcop. Totuşi, paradigma monahal-episcopală s-a dezvoltat în mod constant şi, în cele din urmă, a prevalat în Biserica Răsăriteană, în timp ce alte tipare ale unei astfel de “cariere” au dispărut. Deja în secolul al VI-lea, Biserica asimilase mişcarea monahală şi multe din principalele scaune arhiereşti erau deţinute de monahi-episcopi. În Răsărit, unii din cei mai puternici conducători ai Bisericii şi ai societăţii civile în general  provin din mănăstirile care se lepădaseră de cele ale lumii şi din sihăstriile deşertului. De asemenea, imaginea episcopului model a suferit o importantă dezvoltare pe măsură ce identitatea episcopală era în mod gradual rearticulată în acord cu valorile monahale. Subiectul acestei cărţi îl constituie motivele care au stat la baza acestei transformări, personalităţile cheie, ideile şi contextele sociale care au făcut ca idealul monahal de conducere să înflorească şi, în cele din urmă, să domine.

Andrea Sterk

Associate Professor, Department of History,

University of Florida


[1] Garcia M. Colombas, El monaco primitivo, vol. 1 (Madrid 1974), pp. 333-334, citând J. Pargoire, L’Église Bzyantine de 527 à 847 (Paris 1905), p. 66. Câţiva cercetători au observat just că acest proces s-a dezvoltat mai devreme în anumite zone. Vezi, de exemplu, Heinrich Bacht, „Die Rolle des orientalischen Mönchtums in den kirchenpolitischen Auseinandersetzungen um Chalkedon (431-519)”, în Das Konzil von Chalkedon, 2: Entscheidung um Chalkedon (Würzburg 1953), p. 303.

http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.