22 Nov

Născătoarea de Dumnezeu, icoana libertăţii umane

Nu sunt eu liber?metropolitan-kallistos-ware-2012
(I Cor. 9, 1)

Dumnezeu convinge, nu sileşte; căci constrângerea nu I se potriveşte
(Epistola către Diognet VII, 4)

Într-un imn ortodox care se cântă în ajunul Naşterii Domnului la Vecernie, Fecioara Mariaeste considerată drept cel mai înalt şi mai deplin prinos pe care umanitatea noastră îl poate aduce Creatorului:

Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi.

Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduceau Ţie: Îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară.

Ca prinosul uman suprem, Maica lui Dumnezeu constituie modelul – alături de Hristos însuşi şi prin harul lui Dumnezeu – a ceea ce înseamnă a fi persoană. Ea este oglinda în care vedem reflectat chipul nostru uman autentic. Şi ceea ce aceasta exprimă, ca model şi exemplu al nostru, este mai presus de orice libertate omenească. „Nu sunt eu liber?”, se întreabă Apostolul Pavel, iar Preasfânta Fecioară ne arată exact ce înseamnă această libertate.

Libertatea, capacitatea de a lua decizii morale în mod conştient şi cu simţământul responsabilităţii depline înaintea lui Dumnezeu, este ceea ce, mai mult decât orice altceva, îl distinge pe om de celelalte animale. Sören Kierkegaard scrie că „lucrul cel mai copleşitor care a fost dat persoanelor umane este alegerea, libertatea” (Jurnale, traducere Α. Dru, Oxford 1938, §1051). Fără libertatea alegerii, nu există persoană autentică. Atunci când Dumnezeu îi spune lui Israel „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege…” (Deut. 30, 19), ne oferă un dar, adesea amar şi dureros, tragic chiar, pe care e greu să îl folosim corect, dar fără care nu suntem cu adevărat umani. Libertatea alegerii, mai mult decât orice altceva, este cea care constituie chipul lui Dumnezeu din noi.

Acest lucru trebuie, desigur, explicat. Libertatea divină este necondiţionată, în timp ce propria noastră libertate, într-o lume păcătoasă şi decăzută este limitată, însă nu poate fi desfiinţată niciodată; rămâne, într-un anumit fel, de nediminuat şi inalienabilă.

Să examinăm împreună natura acestei libertăţi care este esenţială pentru persoana noastră umană şi pe care Preabinecuvântata Născătoare de Dumnezeu a arătat-o la modul superlativ la Bunavestire.

În opinia lui Karl Barth, a ne imagina că la Bunavestire, Preasfânta ia o hotărâre de care depinde mântuirea lumii, este o greşeală fundamentală. Însă a vedea în Preasfânta – după cum susţine Karl Barth în a sa Dogmatică bisericească (Vol. 1, partea a doua, Edinburgh 1956, pp. 143, 191) – „creatura umană care conlucrează în manieră slujitoare la propria ei mântuire pe baza graţiei preventive” este o erezie „căreia trebuie să i se spună «Nu» într-un mod categoric”. Conform lui Barth, rolul Maicii Domnului la Bunavestire trebuie înțeles „numai sub chipul omului fără voinţă, fără împliniri, fără creativitate, fără autodeterminare, doar sub chipul omului care poate doar să primească, doar să fie pregătit, doar să permită să se i facă ceva lui însuşi şi cu sine însuşi”.

Abordarea pe care o are Răsăritul creştin este complet diferită. Iată cuvintele teologului bizantin laic din secolul al XIV-lea, Sfântul Nicolae Cabasila:

„Întruparea Logosului nu a fost doar lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh –  primul consimţind, al doilea pogorând, al treilea adumbrind – ci a fost şi lucrarea voinţei şi credinţei Fecioarei. Fără cele trei Persoane divine, acest plan nu ar fi putut fi pus în mişcare; dar, într-un mod analog, acest plan nu ar fi putut avea consecinţe fără consimţământul şi credinţa neprihănitei Fecioare. Numai după ce o învaţă şi o convinge, realmente, Dumnezeu o face maică a Sa şi asumă din ea trupul pe care ea însăşi doreşte în mod conştient să i-L ofere. Exact la fel cum El însuşi a fost zămislit din propria Sa alegere liberă, în acelaşi fel şi ea a devenit maica Sa de bunăvoie şi prin libera ei consimţire” (Cuvânt la Bunavestire 4-5, Patrologia Orientalis 19, 488).

Cabasila înţelege contribuţia extrem de importantă a libertăţii umane create a Fecioarei la Întrupare. „Dumnezeu convinge, nu sileşte”. Această afirmaţie din Epistola către Diognet se aplică exact evenimentului Bunei Vestiri. Dumnezeu bate la uşă, nu o sparge.

Preasfânta a fost aleasă, însă şi ea însăşi face un act de alegere. Nu este doar receptoare, nu e pur şi simplu „fără voinţă, fără împliniri, fără creativitate”, ci răspunde cu libertate dinamică. După cum se exprimă Sfântul Irineu, „Maria conlucrează cu Iconomia” (Contra ereziilor, 3.21.7/PG 7, 953B.). Conform Apostolului Pavel, ea este „împreună-lucrătoare” cu Dumnezeu, adică nu doar un instrument docil, ci participantă activă la taină. Nu observăm la ea pasivitate, ci angajare, nu supunere, ci conlucrare, nu predare, ci reciprocitatea relaţiei.

Toate acestea sunt rezumate în răspunsul dat de Preasfânta îngerului: „Iată roaba Domnului – fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Răspunsul acesta nu a fost o concluzie inevitabilă. Preasfânta ar fi putut să nege. Constrângerea este străină naturii divine şi astfel Dumnezeu nu S-a întrupat fără ca mai întâi să ceară acordul benevol al celei pe care dorea să o facă maică a Sa. După cum notează papa Paul al VI-lea în celebra declaraţie Marialis Cultus din 2 februarie 1974, Preasfânta Maria „intră în dialog cu Dumnezeu” şi „își oferă consimţământul său activ şi responsabil”. Trebuie să vedem în aceasta nu doar o „femeie timidă supusă”, ci o femeie care face „o alegere îndrăzneaţă”. Ea ia o hotărâre. Este un fapt impresionant – asupra căruia nu putem niciodată reflecta îndeajuns: în timp ce crearea lumii a devenit realitate exclusiv prin exercitarea voinţei divine, crearea din nou a lumii a fost pusă în mişcare prin colaborarea unei tinere ţărăncuţe logodite cu un dulgher.

eisodia in

Părtăşie, tăcere, suferinţă

Dacă la momentul Bunei Vestiri, Născătoarea de Dumnezeu constituie o imagine adevărată a libertăţii umane, a libertăţii şi eliberării autentice, atunci acţiunile şi reacţiile ei la evenimentele care urmează imediat în Evanghelia după Luca, ilustrează trei consecinţe elementare referitoare la ce înseamnă a fi liber. Libertatea implică părtăşie, tăcere şi suferinţă.

Libertatea implică părtăşie. Prima acţiune a Preasfintei, după Bunavestire, a fost de a împărtăşi vestea bună cu altcineva. Merge în grabă în ţinutul muntos, la casa lui Zaharia şi o salută pe verişoara ei, Elisabeta (Luca 1, 39-40).

Aici există un element fundamental al libertăţii: nu poţi fi liber singur. Libertatea nu este solitară, ci socială. Presupune relaţie, un „Tu” şi, de asemenea, un „Eu”. Cel care este egocentric, care neagă orice responsabilitate faţă de alţii, nu deţine nimic altceva decât o libertate aparentă şi prefăcută, dar în realitate este în chip lamentabil neliber. Eliberarea, corect înţeleasă, nu este însingurare dispreţuitoare sau auto-afirmare agresivă, ci parteneriat şi solidaritate. A fi liber înseamnă a ne împărtăşi persoana cu alţii, a vedea cu ochii celorlalţi, a simţi cu sentimentele lor: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (I Cor. 12, 26). Sunt liber doar dacă devin persoană, dacă mă îndrept spre ceilalţi, privind în ochii lor şi permiţându-le să privească în ai mei. A întoarce spatele, a refuza părtăşia înseamnă a pierde libertatea.

În acest punct, dogma creştină despre Dumnezeu este de o relevanţă imediată pentru înţelegerea libertăţii de către noi. Ca şi creştini, credem într-un Dumnezeu care nu este doar „Unul”, ci „Unul în Trei”. Chipul lui Dumnezeu din noi este concret chipul lui Dumnezeu treimic. Dumnezeu, creatorul şi arhetipul nostru, nu este doar o persoană, auto-suficientă şi iubindu-Se doar pe Sine, ci este comuniune a trei persoane, locuind Una în Alta printr-o mişcare neîncetată de iubire reciprocă.

De aici rezultă că chipul divin din noi, care constituie sursa necreată a libertăţii noastre, este un chip relaţional care se realizează prin frățietate şi perihoreză. A afirma: „Sunt liber deoarece sunt creat după chipul lui Dumnezeu”, este echivalent cu a spune: „Am nevoie de tine pentru a fi eu însumi”. Nu există persoană reală dacă nu există cel puţin două persoane în relaţie reciprocă; şi nu există libertate reală decât acolo unde există cel puţin două persoane care îşi împărtăşesc libertatea lor.

Iată, deci, primul lucru pe care îl învăţăm despre libertate de la Preasfânta Maria. Acesta semnifică relaţie, deschidere spre alţii, vulnerabilitate. Nici unul dintre noi nu poate fi liber fără riscul şi aventura iubirii împărtăşite.

Dacă libertatea implică părtăşie, atunci implică tăcere, ascultare. „Iată roaba Domnului – fie mie după cuvântul tău”, răspunde Preasfânta la Bunavestire. Această atitudine este atitudinea de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu. Într-adevăr, dacă nu ar fi ascultat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu l-ar fi primit în inima ei, prin ascultare, nu ar fi putut niciodată să zămislească şi să poarte în pântecele ei Cuvântul la modul fizic. Evanghelistul Luca reliefează în mod deosebit această trăsătură a Născătoarei de Dumnezeu, ca fiind cea care ascultă, în cele mai multe dintre situaţii. După vizita păstorilor la nou-născutul Hristos, scrie: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Evanghelistul termină povestirea sa despre Iisus la templu la vârsta de doisprezece ani cu un comentariu asemănător: „Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51). Necesitatea de a asculta e subliniată în porunca pe care o dă slujitorilor la nunta din Cana: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5). Acestea sunt şi ultimele ei cuvinte citate în Evanghelii, moştenirea ei duhovnicească pentru Biserică: „Ascultă, primește, răspunde”. Mai târziu, în Evanghelia după Luca – atunci când femeia din mulţime o binecuvântează pe Maica lui Hristos şi El răspunde: „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 28) – în antiteză perfectă cu orice insinuare a lipsei de respect faţă de cea care L-a purtat, Iisus caută mai degrabă să arate ceea ce constituie slava ei reală. Nu o cinsteşte doar din cauza faptului fizic al maternităţii sale, ci deoarece a ascultat în taină cuvântul lui Dumnezeu cu toată voinţa ei şi cu deplina integritate a libertăţii ei personale şi l-a păstrat înlăuntrul ei.

Prin urmare, apare şi un al doilea mod prin care Născătoarea de Dumnezeu devine imagine a libertăţii umane. Pentru Sfântul Grigorie Palama şi pentru tradiţia mistică ortodoxă, Preasfânta este o „isihastă” care slujeşte Duhului Sfânt cu tăcerea inimii. Tăcerea interioară de acest tip nu este negativă – nu este o simplă absenţă a sunetelor sau o pauză între cuvinte – ci este una pozitivă şi vie, una a originilor adânci ale fiinţei noastre, parte a structurii de bază a personalităţii umane. Fără tăcere nu suntem cu adevărat umani, şi fără tăcere nu suntem cu adevărat liberi. Sporovăiala permanentă înrobeşte, în timp ce capacitatea de a asculta este o parte esenţială a libertăţii. Maica lui Dumnezeu este liberă deoarece ascultă. Dacă nu suntem capabili să îi ascultăm pe ceilalţi – dacă nu deţinem, într-o anumită măsură, aşa cum a făcut şi ea, dimensiunea creativă a tăcerii interioare – nu vom avea libertate reală. Doar cel care ştie cum să fie tăcut, cum să asculte, este apt să ia decizii cu o libertate de alegere autentică.

Există, de asemenea, un al treilea aspect al libertăţii, pe care Evanghelia Sfântului Luca îl subliniază. „Iar prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), îi spune Simeon Mariei la Întâmpinarea Domnului.

Libertatea implică suferinţă. Ea înseamnă chenoză (golire de sine), purtare a crucii, punere a vieţii proprii pentru ceilalţi. Actul de alegere benevolă al Sfintei Marii la Bunavestire îi aduce tristeţe şi bucurie deopotrivă. Printre gânditorii moderni, Nicolae Berdiaev – „captivul libertăţii”, după cum l-au numit criticii săi, o poreclă care l-a mulţumit într-un mod aparte – a discernut cu o fină claritate costul ridicat al libertăţii. „Întotdeauna am ştiut”, afirmă în autobiografia sa Vis şi realitate „că libertatea dă naştere suferinţei, în timp ce refuzul de a fi liber diminuează suferinţa. Libertatea nu este uşoară, după cum afirmă inamicii şi calomniatorii ei: libertatea e grea, este o povară grea. Oamenii … adesea renunţă la libertate pentru a-şi uşura soarta” (Vis şi realitate, p. 47).

Caracterul dificil, jertfelnic al libertăţii este evident de asemenea în parabola lui Dostoievski, „Povestea Marelui Inchizitor” din Fraţii Karamazov. Inchizitorul îi reproşează lui Hristos că i-a făcut liberi pe oameni, impunându-le prin urmare o durere prea mare pentru a o putea îndura. Din milă pentru durerea umană, pretinde Inchizitorul, el şi tovarăşii săi au îndepărtat acest dar chinuitor al libertăţii: „Ţi-am corectat opera”, îi spune lui Hristos. El are dreptate: libertatea este într-adevăr o povară grea aşa cum Maria a înţeles prea bine atunci când a stat la picioarele Crucii. Însă fără libertate nu poate exista personalitate adevărată şi nici iubire reciprocă. Dacă refuzăm să exersăm darul libertăţii pe care Dumnezeu ni-l oferă, devenim subumani; dacă le negăm altora libertatea, îi dezumanizăm.

Acestea sunt câteva modalităţi prin care Maica Domnului, oglinda şi modelul nostru, devine imagine a libertăţii umane. „Nu sunt eu liber?” Da, într-adevăr, fiecare dintre noi este creat liber. Însă libertatea nu este numai un dar, ci în egală măsură o provocare şi o sarcină, după cum indică exemplul Maicii lui Dumnezeu. Libertatea nu trebuie acceptată pur şi simplu, ci trebuie descoperită, învăţată, utilizată, apărată şi, în cele din urmă, oferită. Să completăm citatul din Kierkegaard, cu care am început. „Lucrul cel mai copleşitor care a fost dat persoanelor umane este alegerea, libertatea. Şi dacă vrei să îţi păstrezi libertatea şi să ţi-o menţii, există o singură cale: exact în aceeaşi secundă să i-o restitui lui Dumnezeu, şi pe tine împreună cu ea”. Doar în actul restituirii libertăţii noastre lui Dumnezeu – prin părtăşie, tăcere şi suferinţă – putem cu adevărat să devenim persoane libere după chipul Treimii, după exemplul Binecuvântatei Fecioare Maria.

Mitropolitul Diocleei Kallistos Ware

http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.