20 Nov

Bucuria ca „pace” și „fericire”

În acest articol ne vom ocupa de două aspecte – pacea și fericirea – care, în teologia biblică, au legătură directă cu bucuria, accentuându-i dimensiunea eshatologică.

«Pacea», despre care se vorbește deseori în Noul Testament, se află mult mai aproape de atmosfera și realitatea religioasă a Vechiului Testament decât de realitatea politică și istorico-socială a lumi greco-romane. Binecunoscuta pax romana nu are nici o legătură cu «pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte» (Filip. 4, 7). Pacea descrisă în Sfânta Scriptură provine din trăirea efectivă a mântuirii și din noua realitate care a fost inaugurată odată cu venirea lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Intrarea lui Dumnezeu în istoria umană crează condițiile esențiale pentru instaurarea păcii permanente între oameni și a bucuriei celei adevărate. Lumea creștină are nevoie de o astfel de pace pentru a se dedica întru totul faptelor iubirii și lucrării virtuților.

evagelismos

Această pace apare drept un eveniment soteriologic și eshatologic. Însuși Hristos, după săvârșirea unei minuni sau după vindecarea unui bolnav, accentuează aproape de fiecare dată dimensiunea soteriologică și eshatologică a păcii. Sfântul Evanghelist Luca repetă ca pe un stereotip acea cunoscută și impresionantă replică a Domnului: «Credința ta te-a mântuit; mergi în pace» (Lc 7, 50; 8, 48; cf. 17, 19 și 18, 42). Este vorba, desigur, despre acea pace instaurată odată cu inaugurarea noii realități, ale cărei roade deja le gustă întrega omenire. Minunile săvârșite de Domnul Hristos au fost primele semne ale păcii sobornicești, care vine să îmbrățișeze viața omului. Această pace este semnul distinctiv al mântuirii: «Credința ta te-a mântuit; mergi în pace».

La această pace se referă și ceilalți scriitori sfinți, atunci când vorbesc despre relația dintre Dumnezeu și oameni, precum și despre nevoia împăcării dintre Dumnezeu și om. Spre exemplu, sfântul apostol Pavel, atunci când vorbește despre pace, se referă la întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos în lume. Dumnezeu vine și se oferă pe Sine spre a fi trăit de către om. Însăși Jertfa mântuitoare a lui Iisus a avut drept scop pacea omului și a întregii lumi. Această jertfă va fi și singurul izvor de pace pentru întreaga omenire, de-a lungul veacurilor. Însăși «Evanghelia» credinței creștine este o predică a păcii. În concepția sfântului apostol Pavel, pacea este corelată cu viața, dragostea, bucuria și slava oamenilor. Ea este cea care îl face pe om să iasă din carapacea sa și să se dedice iubirii și slujirii aproapelui, pentru a crea o societate de oameni autentici, pentru a pune bazele unei vieți adevărate, caracterizate prin comuniunea și pacea dintre oameni.

Această pace este o realitate plină de har în care omul își găsește bucuria și plinătatea. În același sens, ca stare de har, este percepută și în tradiția patristică, care încearcă să mențină duhul biblic al păcii și să-l cheme pe om la trăirea efectivă a vieții duhovnicești: «Harul aduce cu sine bucurie, pace, iubire și adevăr. Acest adevăr îl face pe om să pornească în căutarea adevărului. În schimb, păcatul nu aduce iubire și bucurie pentru Dumnezeu, ci numai tulburare».

Mai exact, pacea este prezentată în Sfânta Scriptură ca o stare care vine să îmbrățișeze întreaga viață a omului, «să-i îmbogățească existența zilnică, să-l facă să trăiască în armonie cu natura, cu el însuși și cu Dumnezeu». Astfel, sănătatea, bogăția și viața bună – pe de o parte – și împăcarea cu cei de același neam, bunele relații cu popoare vecine, binecuvântările și slava poporului israelitean – de cealaltă parte –, acoperă o mare parte din pacea pe care o caută omul Vechiului Testament. Însă toate aceste bunuri, oricât de importante ar fi, nu reprezintă nimic în comparație cu roadele duhovnicești ale păcii, care sunt mântuirea și slava viitoare a omului.

Pacea, ca armonie cu natura și istoria, își găsește plinătatea în împăcarea omului cu el însuși și mai ales cu Dumnezeu. Comuniunea omului cu Dumnezeu și imitarea vieții sfinților reprezintă cea mai înaltă expresie a păcii lui Dumnezeu pe pământ. Pacea are origini cerești, însă scopuri pământești. Are de îndeplinit o grea misiune în rândul oamenilor. I se oferă în dar omului, umplându-l de bucurie și fericire. Însă darul păcii presupune îndepărtarea omului de tot ceea ce subminează și distruge relațiile de iubire și fraternitate. Dumnezeu îi vede pe toți oamenii drept copiii Săi. De aceea, omul este dator să-i vadă pe ceilalți drept frații săi, fiindcă pacea se exprimă în iubirea și înfrățirea tuturor oamenilor.

«Pacea» este un alt termen prin care poate fi exprimată bucuria într-un sens mai adânc și mai substanțial, mai ales în limbajul Noului Testament. Obârșia dumnezeiască a păcii vădește legătura sa cu evenimentul mântuirii, dar și stabilitatea sentimentului de bucurie. În opinia sfântului apostol Pavel, Hristos, Care este «pacea noastră», i-a împăcat și integrat pe toți în Trupul Său (Efes. 2, 14), creând astfel o nouă societate și comuniune de oameni, plină de har. Acest mod hristologic de interpretare a bucuriei are de-a face cu «propovăduirea» păcii în întreaga lume, atât la cei din apropiere, cât și la cei din depărtări, pentru crearea unei noi societăți de oameni (Efes. 2, 15-17). Această pace, împreună cu iubirea și bucuria, reprezintă roadele Sfântului Duh (Gal. 5, 22; Rom. 14, 17), care îmbrățișează întreaga omenire, tot cerul și pământul (II Tes. 3, 16).

Secolul păcii creștine este noua realitate eshatologică de pe pământ, în care omul trăiește într-o stare de fericire. Fericirile rostite de Hristos pe Munte sunt clare în această privință, adică în ceea ce privește legătura dintre fericire și pace. Fericiți nu sunt numai cei care trăiesc pacea, ci și «făcătorii de pace» (Mat. 5, 9). Credința creștină este privită ca mediul propice în care poate fi trăită pacea pe pământ. Căutarea păcii reprezintă unul din scopurile principale ale «evanghelizării» lumii, întrucât dă sens istoric Evangheliei și transformă credința creștină în nădejde și fericire. «Numai recunoașterea la nivel mondial a Dumnezeirii lui Hristos de către întregul univers la a doua Sa venire va instaura pacea definitivă și sobornicească. Numai Biserica, care este mai presus de diferențele de naționalitate, de clasă socială și de sex (Gal. 3, 28; Col. 3, 11), constituie locul, semnul și izvorul păcii dintre popoare, pentru că este Trupul lui Hristos și locașul Duhului Sfânt. Numai dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea dintre oameni reprezintă fundamentul păcii, ca una care ucide păcatul – cauza principală a dezbinărilor».

În limbajul Noului Testament, bucuria este exprimată în termenii fericirii. Este vorba despre acea fericire eshatologică care presupune pace și bucurie. Între acele persoane care sunt considerate a fi fericite în Biserica creștină, un loc aparte îl are Maica Domnului. Aceasta a fost numită pentru prima oară «fericită» (Lc. 11, 27) și pe ea o «vor ferici toate neamurile» (Lc. 1, 48). Ei i-a adresat îngerul acel salut nemaiauzit «Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine» (Lc. 1, 28) și prin ea a venit în lume Mântuitorul, Care a adus «bucurie mare» întregii lumi (Lc. 2, 10-11). Pacea a venit pe pământ, vădind «bunăvoirea» lui Dumnezeu între oameni (Lc. 2, 14).

În persoana Sfintei Fecioare s-a descoperit taina mântuirii. Pacea, bucuria și fericirea sunt manifestări ale acestei taine. În Evanghelii și în tradiția Bisericii, Sfânta Fecioară nu este numai o personalitate individuală, ci și personificarea eshatologică a noului Israel. Este noua Evă, reprezentanta poporului lui Dumnezeu, prototipul credincioșilor, chipul Bisericii. Ca una care va fi fericită de toate neamurile, ea îndeplinește o funcție reprezentativă, prin care exprimă credința și conștiința întregii comunități de credincioși, de-a lungul veacurilor.

Desigur, scopul nostru nu este de a studia termenul «fericire» din Noul Testament, ci de a analiza legătura acestui termen cu «bucuria». Rămânem surprinși de faptul că, de multe ori, în Sfânta Scriptură omul «fericit» este identificat cu «cel sărac» (Mat. 5, 3), cu cel care preferă să dea decât să ia (Fapte 20, 35), cu cel prigonit și ocărât (I Petru 3, 14; 4, 14) și cu cel care rabdă ispita (Iacov 1, 12). De fiecare dată, însă, acest paralelism este realizat într-un sens eshatologic, de vreme ce fericirea deplină poate fi trăită numai în Împărăția cerurilor. Durerea și necazurile din lumea aceasta sunt stări trecătoare, pe când bucuria și fericirea sunt stări permanente și veșnice. În acest sens, fericirea se va arăta «la Înviere», «în Împărăția lui Dumnezeu» (Lc. 14, 14-15). În cele din urmă, «fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu». În lumea aceasta se derulează drama aventurii omenești, în timp ce în veacul viitor va domni fericirea deplină și veșnică.

În acest punct, constatăm cu uimire că analiza succintă a acestor termeni înrudiți cu «bucuria» ne trimite la izvoarele iudaice ale textelor nou-testamentare. Însă scriitorii sfinți, mai ales cei ai Evangheliilor, merg dincolo de sensul izvoarelor și al mediului înconjurător, ajungând până la analiza legăturii dintre cele două Testamente, în ceea ce privește împlinirea făgăduințelor din cel Vechi în cel Nou. Bucuria este înfățișată ca o stare viitoare. Este marea făgăduință eshatologică a Vechiului Testament și a Iudaismului. Credința și religia creștină au venit ca o împlinire a acestei făgăduințe. Mesajul lor către lume s-a văzut clar în descoperirea îngerului: «Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul» (Lc. 2, 10-11).

Conținutul acestui «vocabular» sfânt este cu siguranță adaptat teologiei bucuriei din Noul Testament, cu toate implicațiile ei istorice și eshatologice. Am greși, însă, dacă am interpreta acest vocabular numai dintr-o perspectivă individuală și numai prin prisma consecințelor sale moraliste. Așa cum am văzut, centrul de greutate cade de obicei pe latura socială, în sensul că una din grijile principale ale Creștinismului este transfigurarea lumii, în special în ceea ce privește structurilor sale sociale și atitudinea omului față de istorie. Perspectiva eshatologică a acestei teologii nu are drept scop dezorientarea din punct de vedere istoric a oamenilor, ci interpretarea corectă a istoriei și a evenimentelor istorice din toate timpurile sub lumina «celor viitoare». Evenimentul bucuriei este o experiență a comunității creștine în prezentul istoric, care este alimentată și reînnoită neîncetat de către nădejdea împlinirii și perfecționării sale la sfârșitul veacurilor.

Sursa: Gheórghios P. Patrónos, Η χαρά στην Καινή Διαθήκη (Bucuria în Noul Testament), editura Tínos, Atena 1983, pp. 52-58.

http://www.pemptousia.ro/2013

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.