04 Jun

Sfinții Mucenici de la Niculițel

Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel


httpv://www.youtube.com/watch?v=dnYt2s5ZLDo&NR=1

 

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

La 4 iunie, Martirilogiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zoticus, Atalus, Euticus (Eutihie), Kamasis, Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio (Furtunio) şi alţi 25, ale căror nume nu sunt amintite.

Patru martiri din grupul acesta mare şi anume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos au fost înmormântaţi în cripta unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel, judeţul Tulcea, în toamna anului 1971. Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Înmormântarea celor patru martiri aici – şi pe care martirologiile îi arată că au pătimit la Noviodunum – este explicabilă prin aceea că ambele localităţi formau o singură unitate administrativă şi erau foarte apropiate (cca. 10-12 km).

Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn, aşezată apoi pe pavimentul de piatră al criptei. Ei au fost puşi în raclă în poziţia creştină pe care o cunoaştem azi, adică cu mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Cripta are formă aproape pătrată şi e construită din cărămidă cu mortar; dimensiuni: cca 3,70 x 3,40 (3,50) m. şi înaltă de 2,30 m. Intrarea a fost blocată cu o lespede mare de piatră. În interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud inscripţia: Martirii lui Hristos, iar pe cel din dreapta întâlnim repetarea cuvântului „martiri” şi apoi înscrierea numelui lor în următoarea ordine: Zotikos, Attalos, Kamasis, Philippos. Aceste inscripţii sunt precedate de crucea monogramată.

Indicarea ca loc de pătimire a celor patru martiri a oraşului Noviodunum se explică prin aceea că ei au fost judecaţi împreună cu ceilalţi fraţi de suferinţă de către autorităţi în aceasta aşezare urbană. După ce li s-a aplicat pedeapsa capitală, ei au fost poate luaţi de către creştini şi duşi pentru odihna veşnică într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculiţel. Este de presupus că la început trupurile lor au fost depuse într-o criptă sau capelă modestă, de unde au fost transhumate în bazilica actuală. Aceasta a fost construită de o comunitate în perioada când creştinismul se putea manifesta liber. Data pătimirii lor, ca şi a construirii bazilicii, nu este cunoscută şi ea este cercetată şi azi de învăţaţi. Până acum s-au dat mai multe răspunsuri.

Unii specialişti socot că cei patru bărbaţi au suferit martiriul în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian, prin anii 303-304. Un alt moment critic au fost anii 319-324, ca o consecinţă a măsurilor luate împotriva creştinilor de către împăratul Liciniu. Potrivit altor opinii, Iulian Apostatul (361-363) ar fi făcut, prin măsurile de restaurare a păgânismului, victime şi printre creştinii din Sciţia Mică.

O inscripţie latină descoperită pe teritoriul comunei Niculiţel şi care îl slăveşte pe împărat ca „stăpân victorios şi veşnic augustus” ar putea fi pusă în legătură cu aceste evenimente. S-a afirmat, de asemenea, că cei patru bărbaţi ar fi suferit martiriul la nord de Dunăre, în regiunile stăpânite de goţi, unde aceştia, la fel ca Sfântul Sava de la Buzău, ar fi propovăduit credinţa creştină.

Persecuţia dezlănţuită de regele got Athanaric împotriva creştinilor, prin anii 370-372, ar fi provocat şi moartea celor patru bărbaţi înmormântaţi la Niculiţel. Trupurile lor ar fi fost transportate la sud de Dunăre de către creştini şi înmormântate în cripta la care ne-am referit. În sfârşit, potrivit unei alte opinii, Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos ar fi pătimit la începutul secolului al V-lea, cu prilejul unei incursiuni barbare.

În legătură cu data construirii bazilicii s-a spus – de către cei care socotesc că martiriul a avut loc prin anii 370-372 – că atât cripta cât şi bazilica au fost construite în legătură cu acest eveniment. Luând în considerare unele detalii de construcţie ale criptei şi bazilicii, precum şi prezenţa crucii monogramate în fruntea inscripţiilor, un cercetător a opinat că acestea pledează pentru datarea celor două construcţii către sfârşitul veacului al IV-lea sau începutul celui de al V-lea. Cripta s-ar înscrie, după acesta, în categoria martinilor cu plan pătrat (în formă de cub) sau aproape pătrat, cu ziduri pline pe trei laturi şi prevăzute cu o cupolă hemisferică. Ea ar fi cea mai veche construcţie de acest tip din ţara noastră şi poate cel mai vechi martirion cunoscut până acum în lumea creştină. În acest caz, dacă mucenicii au murit în vremea lui Diocleţian sau Liciniu, s-ar fi construit pentru ei o criptă mai modestă, de unde mai târziu ar fi fost mutaţi în cea prezentă. Dar acestei ipoteze i s-a opus observaţia făcută de arheologi că moaştele au fost găsite în poziţia lor firească; or, o transhumare, oricât de atentă ar fi fost, ar fi dus la deranjarea lor.

În momentul când se făceau aceste consideraţii cu privire la sistemul constructiv şi forma criptei, cercetările arheologice încă nu erau încheiate. Continuarea lor a dus la rezultate noi, şi anume, s-a constatat că sub cripta asupra căreia s-au făcut consideraţiile de mai sus se află o alta mai puţin înaltă decât cea de deasupra, dar de aceeaşi lărgime. Ea este împărţită în două prin lespezi de calcar puse pe cant, şi care servesc să sprijine greutatea pavimentului criptei de deasupra. În ambele încăperi s-au găsit numeroase fragmente de oase umane (cca 100), de dimensiuni foarte mici, de la doi bărbaţi în vârstă de aproximativ 45-50 ani, precum şi un inventar funerar constând dintr-un castron şi o oală, ambele de lut.

Felul cum au fost găsite oasele a îndreptăţit pe descoperitor să conchidă că este vorba de o reînhumare. Această reînhumare s-ar fi făcut prin anii 370-380, în timpul împăraţilor Valens şi Valentinian, cu prilejul construirii criptei şi a bazilicii. Oasele ar fi fost luate dintr-un mormânt mai vechi (hypogeu) de formă rectangulară (2,50 x 1,70 m), găsit şi el sub altarul bisericii, şi construit la începutul secolului al IV-lea, mai exact în timpul lui Constantin cel Mare. Oasele ar reprezenta resturi din trupurile a doi martiri morţi poate în vremea împăratului Deciu (249-251). Numele lor nu se cunosc. Am avea deci îngropaţi la Niculiţel şase martiri: doi de la mijlocul veacului al III-lea şi ceilalţi patru, din a doua jumătate a veacului al IV-lea.

Intrarea la cea de a doua criptă era blocată cu o lespede de calcar zidită cu mortar, după care se afla o alta cu inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor“. Literele inscripţiei sunt asemănătoare cu cele care se găsesc pe pereţii criptei superioare şi acest element pledează pentru contemporaneitatea lor.

Din cele de mai sus reiese că nu există elemente categorice care să pledeze pentru o fixare sigura a datei pătimirii celor şase mucenici de la Niculiţel şi nici pentru construirea criptei şi a bazilicii. Afirmaţiile care s-au făcut până acum trebuie privite doar ca simple ipoteze de lucru. Un impediment în stabilirea datei pătimirii şi a construcţiilor, în care au fost înmormântaţi mucenicii, îl constituie şi faptul ca rezultatele săpăturilor de la cea de a doua criptă (subterană) n-au fost publicate decât în chip foarte sumar.

Din păcate, şi inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”, sau „Pe aici şi pe acolo (a curs) sângele (vlaga) martirilor“, este cam vagă şi nu este uşor de înţeles. Adverbul ώδε poate avea sens modal ori locativ. Se pare că aici trebuie înţeles locativ, şi atunci s-ar putea referi la spaţiul de jos (aici) şi de sus (acolo) al criptei, unde sunt depuse moaştele martirilor. Cuvântul ίχωρ rar folosit cu sensul de «sânge», semnifica iniţial sângele (vlaga) zeilor. Mai târziu s-a generalizat cu a doua semnificaţie. Ar reieşi deci din textul inscripţiei că atât sus cât şi jos se află rămăşiţe ale martirilor.

În încercările de stabilire a datei pătimirii martirilor de la Niculiţel şi a celorlalţi localizaţi de martirologii la Noviodunum, credem că trebuie să se ţină seama, în afară de alte elemente, şi de numărul lor mare. Aceasta presupune în primul rând o persecuţie de mari proporţii, cum a fost aceea din timpul lui Diocleţian, din anii 303-304, sau aceea din anii 319-324, dezlănţuită de Liciniu. S-ar putea chiar să existe mai multe şanse pentru vremea lui Liciniu, dacă ne gândim la posibilitatea ca actuala criptă să fi fost construită de creştini imediat sau puţin timp după persecuţie, în cadrul atmosferei de libertate asigurată pentru ei de către Constantin cel Mare.

Dar chiar dacă încercările de precizare cronologică nu sunt definitive, se poate admite că martirionul şi bazilica nu depăşesc secolul al IV-lea sau începutul celui de al V-lea.

Descoperirile de la Niculiţel au o valoare cu totul deosebită pentru că:

(1) ele au adus la lumină, pentru prima oară, moaştele (scheletele) întregi ale unor martiri, cărora le cunoaştem sigur şi numele;

(2) a ieşit la iveală una dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul ţării noastre şi cel mai vechi martirion cunoscut până acum;

(3) se întăreşte convingerea noastră în ştirile din martirologii, şi anume că ele sunt veridice;

(4) se dovedeşte forţa şi vechimea crediniţei creştine pe pământul României;

(5) în sfârşit, asemenea descoperire este până acum unică în întreg spaţiul balcanic şi extrem de rară în întregul Imperiu roman.

Astăzi moaştele martirilor de la Niculiţel, după 16 veacuri de odihnă în încăperile răcoroase ale criptei, se păstrează în biserica mănăstirii Cocoşu, judeţul Tulcea, şi este o mângâiere pentru oricine poate ajunge acolo şi li se închină.

Pr. Dr. Emilian Popescu

Sursa:pelerin ortodox

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.