04 Jun

Înțelepciunea Sfinților Părinți

Sf. Chiril al Alexandriei – credința, cunoaștere adevărată și maica vieții veșnice

0609_cyril-alexandria2.JPG

„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3)

“A stabilit credinţa ca maică a vieţii veşnice, iar despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu a spus că va fi cauza duratei veşnice în nestricăciune şi, deci, în fericire şi sfinţenieCăci adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu a scăpat de cele rele, de abaterea spre altceva şi de aplecarea spre cele ce nu se cuvin. Unii s-au închinat făptuirii în locul Făcătorului (Rom. 1, 25) şi au cutezat să spună lemnului: „Tu eşti tatăl meu,” şi pietrei: „Tu m-ai născut” (Ier. 2, 27), căci nenorociţii au alunecat spre o aşa de mare nepricepere, încât au atribuit materiilor lipsite de simţire numirea de dumnezei şi slava negrăită a fiinţei mai presus de toate. Dar (Hristos) numeşte Dumnezeu adevărat numai pe Tatăl, opunându-L pe Dumnezeul adevărat zeilor numiţi astfel în chip rătăcit. Acesta e scopul cuvântului. Numind pe Tatăl în mod folositor Unul şi singurul, a amintit şi de slava Lui, zicând: „Şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Căci n-ar primi altfel cineva cunoştinţa desăvârşită a Tatălui, dacă nu ar uni cu aceasta în mod strâns şi nedespărţit pe cea a Celui Născut, adică a Fiului. Fiindcă îndată ce a cunoscut pe Tatăl, a cunoscut numaidecât şi pe Fiul. Deci, declarând pe Tatăl ca Dumnezeu adevărat nu Sa exclus pe Sine, căci, fiind în Tatăl şi din El după fire, este şi El Dumnezeu adevărat şi Unicul Dumnezeu, cum e Acela. Căci, în afară de El nefiind altul Dumnezeu adevărat, El este singurul. „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Ps. 95, 5). […]

„Aceasta este, deci, zice, viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Deci va zice cineva dintre cei ce nu trec repede peste dogmele dumnezeieşti, cum cunoaşterea este viaţa veşnică şi ajunge cuiva să cunoască pe Dumnezeu Cel adevărat şi prin fire, ca să aibă toată asigurarea nădejdii, neavând nevoie de nimic din celelalte? Dar atunci, cum „credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 20)? Dar când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva.[1] Cunoaşterea este deci prin credinţă. Va mărturisi aceasta Proorocul Isaia: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege” (Is. 7, 9)Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinţilor (de Scripturi) nefolositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinţii ucenici: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viaţa veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viaţă-făcător.[2] Socotesc că din această cauză spune şi Pavel că neamurile s-au făcut con-trupeşti şi împreună-părtaşe în Hristos, ca unele ce s-au împărtăşit de Sfântul Trup şi Sânge (Efes.3, 6). Iar mădularele noastre să fie considerate ca şi mădularele lui Hristos. Dar cunoaşterea aduce şi binecuvântarea prin Duhul, căci Se sălăşluieşte în inimile noastre, modelând spre înfiere pe cei ce-L primesc şi refăcându-i întru nestricăciune şi evlavie prin vieţuirea evanghelică. Ştiind Domnul nostru Iisus Hristos că a-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel Unul şi adevărat este pricină şi prevestire a bunătăţilor amintite, declară că aceasta este viaţa veşnică, deoarece e maică şi hrănitoare a vieţii veşnice, născând prin puterea şi firea ei cauzele vieţii şi ţinându-ne în legătură cu El.

Dar socotesc că trebuie să cercetăm cu iubire de învăţătură în ce mod ne-a spus Hristos că împlineşte în noi desăvârşita cunoaştere a singurului şi adevăratului Dumnezeu.Observă cum cunoaşterea nu se îndeplineşte fără privirea la El (Fiul) şi, deci, fără Sfântul Duh; [3] monada (unitatea) dumnezeiască se cunoaşte şi se crede în Treime, potrivit Scripturilor. Iudeii, călăuziţi de poruncile lui Moise spre despărţirea de mulţii zei mincinoşi, au fost îndemnaţi să se apropie şi să slujească singurului şi adevăratului Dumnezeu: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău,” zice Legea, „şi numai Lui să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). Dar cei ce se închinau şi erau alipiţi singurului Dumnezeu, ca unii ce încă nu aveau cunoaşterea Celui închinat, sunt chemaţi acum prin cuvintele Mântuitorului nostru la El, ca să înveţe că El nu e numai Unul şi adevăratul Creator al tuturor, ci că e şi Tată, şi să afle pe Cine a născut, mai bine-zis să-L şi vadă pe El întocmai în chipul Lui neschimbat, adică în Fiul. Căci prin chip trece cineva foarte uşor la vederea întocmai a arhetipului. Deci, în mod foarte necesar, Domnul nostru Iisus Hristos a spus că cei chemaţi prin credinţă la înfiere şi viaţa veşnică trebuie să înveţe nu numai că Dumnezeu este singur şi adevărat, ci şi că e Tată şi al Cui Tată este, anume al Celui ce pentru noi S-a făcut trup şi a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a umanităţii. […]

„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine” (In 17, 9-11)

[…] Fericitul Ioan, fiind din Iudeea şi dintre iudei, ca să nu socotească unii că Domnul este rugător la Tatăl numai pentru cei din Israel, dar nu şi pentru celelalte neamuri risipite în toată lumea, deşi se vor întoarce la credinţa în El, sau că nu vor fi chemate spre mântuirea prin Hristos, spune că Domnul nu va fi ispăşire numai pentru cei din neamul lui Israel, ci pentru lumea întreagă, adică pentru cei din tot neamul, care vor fi chemaţi prin credinţă la dreptate şi sfinţenie. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioşi, care ascultă cu iubire cuvintele Lui dumnezeieşti, supunându-şi grumazul inimii şi luându-şi jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare şi care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că Se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor şi Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătăţile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu decât cea prin Fiul. Şi te va învăţa El însuşi, zicând: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6). Observă cum, dând Tatălui pe cei despre care vorbeşte, îi câştigă pentru Sine. Şi aceasta se arată înţelegând-o foarte bine cel mai învăţat dintre autorii Sfintelor Scripturi, zicând: „Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi” (I Cor. 5, 19). Căci, mijlocind Hristos şi primind pe cei ce vin la El prin credinţă şi aducându-i prin Sine Tatălui, lumea a fost împăcată. De aceea şi Proorocul Isaia ne-a învăţat de mai înainte să alegem pacea cu Dumnezeu în Hristos, zicând: „mai bine să caute ocrotirea Mea şi cu Mine să facă pace” (Is. 27, 5). Căci depărtând din sufletul nostru cele ce ne înstrăinează de iubirea faţă de Hristos, adică lucrarea urâtă şi de plăcere iubitoare a păcatului, pornirea spre plăcerea lumească şi rătăcirea ca maică şi hrănitoare a toată răutatea, ne vom face ai Lui şi prieteni ai lui Hristos, vom înfăptui pacea cu Dumnezeu, alipindu-ne prin Fiul de Tatăl însuşi, şi vom primi în noi pe Cuvântul cel născut din El şi vom striga în Duhul: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15)”.

—————–

[1] Nu poate fi credinţă adevărată fără cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Care este Persoană iubitoare, deci Tată al unui Fiu. O altfel de cunoaştere nu e credinţă, sau o credinţă fără această cunoaştere nu e credinţă adevărată. Cel ce crede cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat, şi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat crede.Un Dumnezeu care nu e crezut nu e cunoscut în realitatea lui vie, şi nici invers. N-am nevoie să cred pentru a admite un aşa-zis dumnezeu ca esenţă a naturii. O cunoaştere care nu realizează o comuniune cu un Dumnezeu personal, mai presus de natură, nu e credinţă.

[2] Cunoaşterea spirituală vine dintr-o unire cu realitatea spirituală pe care o cunoaştem, în speţă cu Dumnezeu. Cunoaştem o altă persoană cu adevărat când am intrat într-o comuniune cu ea. Iar cum orice persoană este în acelaşi timp o taină, prin cunoaşterea ei am intrat în comunicare cu taina Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul. În acea vreme se cugeta că împărtăşirea euharistică de Hristos este şi un fapt de cunoaştere a Lui. E ceea ce trebuie să ne străduim să fie şi pentru noi, cei de azi, Sfânta Împărtăşanie. Dar persoana cunoscută fiind o taină, cunoaşterea ei prin comuniunea cu ea nu poate să nu conţină şi credinţa, căci niciodată nu cunoaştem deplin taina persoanei şi, mai ales, a Persoanei dumnezeieşti, în cunoaşterea ei intră şi credinţaîn ce ne spune ea că este şi va face.

[3] Cunoaştem pe Dumnezeu privind spiritual la Iisus Hristos, la cuvintele, la faptele, la viaţa Lui pilduitoare, care nu are loc fără lucrarea Lui în noi. Numai trăindu-L ca Persoană desăvârşită, arătată ca atare şi în umanitatea Lui, cunoaştem pe Dumnezeu în mod concret şi prin experienţă vie. Cunoaşterea unei realităţi impersonale ne lasă într-o cugetare teoretică, în câteva formulări abstracte.

(Sfantul Chiril al AlexandrieiScrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Editura IBMBOR)

sursa:razbointrucuvant.ro 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.