27 Sep

Sfântul Brendan Marinarul – (descoperitorul Americii?)

Sfântul Brendan Marinarul – (descoperitorul Americii?)


Nici un alt popor din Apus nu a născut atât de mulţi sfinţi ca şi poporul irlandez. De altfel, Irlanda era cunoscută în vechime drept „Insula sfinţilor”. În secolele V-VIII, acolo a înflorit o viaţă călugărească foarte puternică, apropiată în duh şi manifestare cu monahismul din Răsărit. Irlandezii ajunseseră faimoşi pretutindeni pentru marea lor asprime şi pentru nevoinţele lor, uneori de-a dreptul excentrice. Mănăstirile lor numărau mii de călugări, iar unii dintre ei petreceau nopţile în priveghere, cufundaţi până la gât în apele reci ale oceanului, în rugăciune către Dumnezeu. Mulţi trăiau în pustie, sub cerul liber, înconjuraţi doar de animalele sălbatice, care li se supuneau şi îi ascultau ca pe nişte stăpâni. Însă alta este trăsătura care îi distingea pe irlandezi între toate popoarele Apusului: dragostea lor de a călători, de a se înstrăina pentru Hristos. Datorită acestei trăsături, mii de irlandezi şi-au părăsit ţara şi au ajuns apostoli în toată Europa, propovăduind credinţa creştină mai ales germanilor păgâni. O parte a acestor călugări rătăcitori a luat drumul mării şi, în căutarea lor de singurătate, au colonizat o mulţime de insule şi insuliţe din nordul Oceanului Atlantic. Se ştie, cu mărturii arheologice, că aceşti călugări irlandezi au fost cei dintâi descoperitori ai Islandei şi ai Groenlandei. Un astfel de călugăr – şi cel mai cunoscut dintre ei – a fost Sfântul Brendan Marinarul, care este sărbătorit luna aceasta, pe 16 mai. Brendan s-a născut în jurul anului 484, în ţinutul Kerry, în partea de sud-vest a Irlandei, din părinţi creştini. A fost botezat de Sfântul Erc, primul episcop de Kerry, şi apoi dat în grija Sfintei Ita din Kileedy, pentru a primi învăţătură şi educaţie creştină. Sfânta Ita, care a fost una din cele mai iubite sfinte irlandeze, l-a crescut pe copil cu multă dăruire, povăţuindu-l de mic pe căile sfinţeniei şi rămânând întreaga lui viaţă maica sa duhovnicească. Despre ea se spune că a primit în vedenie dar de la Maica Domnului de a fi doică pruncului Iisus, datorită marii sale dragoste ce o avea faţă de Mântuitorul. În anul 512 Brendan a devenit preot, hirotonit tot de Sfântul Erc, şi a început să cutreiere întreaga ţară, întemeind mănăstiri în multe locuri. Cele mai cunoscute au fost la Ardfert şi Shanakeel, la poalele muntelui Brandon (numit după el). Se spune că de pe acest munte, în care se retrăgea pentru rugăciune, sfântul a văzut o insulă în partea de apus a Irlandei. A numit-o „pământul făgăduinţei” şi a hotărât să încerce să navigheze până la ea. Din păcate, nu se cunoaşte aproape nimic sigur despre această călătorie care l-a făcut pe Brendan faimos în întreaga lume. Istorisirea ei, numită Navigatio Brendani, a fost scrisă la câteva sute de ani după moartea sfântului, şi conţine o mulţime de elemente fabuloase, astfel că adevărul istoric nu mai poate fi distins. Se pare totuşi că, însoţit de mai mulţi ucenici, sfântul a pornit într-o călătorie în Oceanul Atlantic, cândva în jurul anului 530. Prima încercare a eşuat, însă călugării nu s-au dat bătuţi, hotărând să ţină un post de 40 de zile şi apoi să pornească din nou. Această a doua călătorie a durat şapte ani, timp în care Brendan şi ucenicii săi au ajuns la insulă, întemeind acolo o mănăstire. De-a lungul istoriei s-a scris foarte mult despre această insulă şi despre localizarea ei. În vremurile mai noi s-a sugerat şi ideea că insula de care vorbeşte Brendan să fie chiar continentul american, şi astfel sfântul să fie cel dintâi descoperitor al Americii. În orice caz, Cristofor Columb cunoştea foarte bine istorisirea călătoriei Sfântului Brendan, şi în anul 1492, cu puţin înainte de călătoria sa spre America, spunea: „Sunt convins că raiul pământesc se găseşte pe insula Sfântului Brendan, pe care nimeni nu o poate ajunge decât cu voia lui Dumnezeu”. După întoarcerea sa în Irlanda, Sfântul Brendan şi-a continuat călătoriile de răspândire a credinţei creştine, ajungând până în insula Iona (la Sfântul Columba), apoi în Ţara Galilor şi în Bretania. În anul 563 a întemeiat cea mai cunoscută mănăstire a sa, la Clonfert în Irlanda, unde a fost înmormântat după moartea lui (577 d. Hr.). Pentru lucrarea sa neobosită, Brendan a fost cinstit ca unul din cei „12 Apostoli ai Irlandei”, fiind foarte iubit nu doar de irlandezi, ci în întreaga Europă. Istorisirea călătoriei sale a fost de timpuriu tradusă în mai toate limbile medievale europene, cunoscând o largă răspândire. Pentru rugăciunile Sfântului Brendan Marinarul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin! O pagină din Filocalia irlandeză Într-o zi, Sfântul Columban l-a întrebat pe Sfântul Dicuil: „Cum de zâmbeşti întotdeauna?”. Răspunsul a fost: „Pentru că nimeni nu poate să mi-L ia pe Dumnezeu”. Când în anul 825 danezii au atacat mănăstirea Iona, stareţul Blathmac a spus: „Cei care pot înfrunta moartea să stea aici cu mine; ceilalţi salvaţi-vă cât mai aveţi timp”. Sfântul Luan a spus: „Nu-L voi supăra nicicând pe Dumnezeu dacă am cunoştinţa Lui; căci cei care nu-L ascultă sunt cei care nu-L cunosc”. Sfântul Kevin trăia ca şi Adam în Rai: „Păsările veneau şi se aşezau pe mâinile şi umerii săi, şi îi cântau cele mai dulci cântece, în timp ce fiarele sălbatice se gudurau la picioarele lui. Copacii erau ca nişte harpe care luminau cu cântarea lor asprele nevoinţe ale sfântului. Când a fost îndemnat să zidească o mănăstire mare în acel loc, a răspuns: „Nu doresc ca vreo făptură a lui Dumnezeu să fie mutată sau tulburată din pricina mea”. Se zice că Sfântul Kenneth avea o stăpânire atât de deplină asupra animalelor, încât folosea coarnele unui cerb pentru a-şi aşeza cartea atunci când citea din Psaltire. Altă dată se spune că o mierlă a făcut un ou în palma Sfântului Kevin, în timp ce acesta îşi ţinea mâinile întinse la rugăciune. Atât de mult a durat rugăciunea, încât pasărea a apucat să clocească oul. Într-adevăr, se spune că sfântul a rămas în acea poziţie vreme de şapte ani. Se zice că veveriţele veneau şi se jucau de-a v-aţi ascunselea în mantia Sfântului Columban, când acesta se odihnea. Se spune că Sfântul Columban, plăcându-i o peşteră în care trăia un urs, i-a poruncit cu blândeţe animalului să plece, iar acesta s-a supus smerit. Altădată, sfântul a înjugat un urs la plug pentru a-i fi de ajutor la lucru. Se spune că Sfântul Gall a găsit odată un loc însingurat în pădure şi s-a hotărât să înnopteze acolo. În zori, din munte a coborât un urs. Sfântul i-a aruncat nişte pâine, spunându-i: „În numele lui Hristos, părăseşte această vale. Iar în ceea ce priveşte munţii, îi vom împărţi împreună, dar cu condiţia să nu mai faci rău cuiva”. Atât de bine a fost păstrată această înţelegere, încât ursul îi aducea sfântului lemne iarna pentru foc. Sfântul Angus era foarte cunoscut pentru că vorbea cu îngerii, şi din această pricină a fost numit „cel mai înţelept irlandez din vremea sa”. Şi cu toate acestea, câteodată primea lecţii şi de la câte un smerit preot de mir sau de la un om simplu. Odată, când se odihnea într-un cimitir, a văzut în vedenie cum o ceată mare de îngeri s-au adunat în jurul mormântului unui ostaş îngropat acolo. Când s-a trezit, l-a întrebat pe preot despre ostaş: „Bănuiesc că a fost un sfânt, un mare postitor şi nevoitor”, a spus el. „Nu”, a venit răspunsul, „nu pentru aceasta s-a sfinţit, deşi a îndurat şi el multe lipsuri, făcând slujbă în armată. Însă pot să-ţi spun un lucru: în fiecare zi din viaţa sa a avut obiceiul de a-i pomeni pe toţii sfinţii pe care şi-i putea aduce aminte”. Cineva încerca să convingă un călugăr irlandez să doarmă măcar puţin. Acesta a răspuns: „Convinge-i pe îngeri să doarmă”. Odată, când Sfântul Ailbhe a hotărât să facă o călătorie în Islanda, pentru a-şi găsi liniştea şi sănătatea duhovnicească, regele a poruncit ca toate porturile să fie blocate. Despre Sfânta Brigid, Sfântul Ultan scria: „În insula noastră Hibernia (numele vechi al Irlandei), Hristos S-a făcut cunoscut prin minunile pe care le-a săvârşit prin Sfânta Brigid”. Odată, trei călugări au hotărât să trăiască în pustnicie. După un an de tăcere, cel dintâi i-a şoptit celui de-al doilea: „Trăim o viaţă bună aici”. După un alt an, cel de-al doilea a răspuns în şoaptă: „Într-adevăr, aşa e”. După ce au mai trecut încă doisprezece luni, liniştea a fost întreruptă de cel de-al treilea pustnic, care a şoptit: „Dacă nu-mi pot găsi pacea aici, cu toate discuţiile astea, mai bine mă duc în lume”. (Ierodiacon Grigorie Benea)

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.