24 Sep

Nikodimos Kabarnos în România, Buzău 2014

24 Sep

Sf.Siluan Athonitul

23 Sep

Arhim. Nikodimos Kabarnos, prima oară în România

Arhim. Nikodimos Kabarnos, Concert psaltic,

Catedrala Arhiepiscopală Buzău

21.09.2014

13 Sep

De ce prăznuim Înălțarea Cinstitei Cruci?

În ziua de 14 septembrie toată Ortodoxia cinstește Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, Care este ”lauda” și ”slava” Bisericii.

Praznicul Înălțării a fost probabil consacrat de același Constantin cel Mare, la îndemnul maicii sale, Sfânta Elena, desigur, îndată după găsirea Cinstitului Lemn la Ierusalim, pe la anul 330.

Cinstirea lemnului Crucii s-a înfiripat din anii apostolici. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de citate în care este subliniat rolul Crucii pentru mântuirea lumii.

Faptul că sunt pline catacombele de scrijelituri cu Sfânta Cruce arată cum creștinii persecutați se considerau următori ai Domnului Iisus Hristos, Cel care a pătimit pe nedrept. Acest sfânt simbol îi însuflețea și le dădea puterea martiriului.

Cruce, Sinai s12 INCruce, tempera pe lemn, Mănăstirea Sfintei Ecaterina, Sinai, sec. al XII-lea

Puterea de minuni făcătoare a Crucii

Puterea Cinstitei Cruci s-a arătat în vederea minunată a Marelui Constantin, la anul 312, pe când mergea la luptă împotriva lui Maxențiu, aproape de Roma. Istoricii epocii menționează că împăratul a văzut pe cer, ziua la amiază, semnul crucii format din stele și inscripția ”Întru aceasta vei birui”, de asemenea scrisă cu stele.

Era 28 octombrie 312. În acel ceas a dat ordin ca acest semn să devină simbolul armatei sale. Dușmanul a fost zdrobit și Constantin a devenit unicul împărat al imensului stat. Nu avea nici cea mai mică îndoială că puterea Crucii i-a dăruit această strălucită biruință, de aceea a și îmbrățișat creștinismul.

Găsirea Cinstitei Cruci

În 326 evlavioasa mamă creștină, Sfânta Elena, a plecat la Sfintele Locuri și a început să zidească strălucite biserici. Epicentrul era Preasfântul Mormânt al Domnului.

În acest loc, împăratul Adrian construise în anul 135, după a doua dărâmare a Ierusalimului, un templu închinat Afroditei. Sfânta Elena n-a precupețit nici un efort în găsirea Cinstitei Cruci. După săpături asidue, în cele din urmă s-au găsit trei cruci, a Domnului și a celor doi tâlhari.

Credincioasa mamă a împăratului, cu lacrimi în ochi, a predat Cinstita Cruce Patriarhului Macarie, care pe 14 septembrie a anului 335 a înălțat-o pe Golgota și a așezat-o în Biserica Învierii, pe care o construise Sfânta Elena pe Preasfântul Mormânt și care se păstrează până azi.

Inaltarea Sfintei Cruci, fresca Gracanita s14 IN

Înălțarea Sfintei Cruci, frescă, Mănăstirea Gracianița, sec. al XIV-lea

Recuperarea Cinstitei Cruci

În această sfântă zi de 14 septembrie prăznuim și a doua înălțare a Cinstitei Cruci. În 613, perșii au pus stăpânire pe Palestina, au tâlhărit și au distrus sfintele locuri de închinare și au luat ca pradă Cinstita Cruce și au dus-o în Persia.

Din pricina minunilor care se săvârșeau prin harul Cinstitei Cruci, perșii o considerau magică și de aceea o sărutau și se închinau ei, fără să îi cunoască însă adevărata natură și însușire!

Împăratul Iraclie, după biruința împotriva perșilor, a luat Cinstita Cruce și a adus-o la Ierusalim. Patriarhul Zaharia a înălțat-o din nou în Biserica Învierii. Era tot 14 septembrie, 626.

Comunitatea din Ierusalim a socotit că Crucea lui Hristos aparține întregii creștinătăți și de aceea a hotărât să împartă în bucăți Cinstitul Lemn și să îl răspândească în întreaga Biserică.

Astfel s-au salvat până azi multe părticele, care se păstrează ca odoare prețioase.

sursa:pemptousia.ro

10 Sep

IPS Serafim de Pireu “LEUL lui HRISTOS al sec.XXI“

09 Sep

Diada Nacional de Catalunya

09 Sep

Suflet bizantin … Arhim. Nikodimos Kabarnos 

internet_4-229x366

946841_10151500686694065_776677334_n0735280_100313080025851_1907357_n

599745_10150953229659065_417479032_n944167_10151500687099065_1688257334_n1209271_10151743354539065_536299974_n1378526_10151743368609065_846235459_n1380834_10151743354554065_36534234_n10403248_10152344616104065_4927031329424936079_n2

DSC_0066

4

IMG_0001new-704x1000

DSC_0061

DSC_0051

09 Sep

Arhimandritul Nikodimos Kabarnos

08 Sep

Sfinții și Drepții Părinți , Ioachim și Ana

schiță de Gabriela Mihăiță David

07 Sep

Naşterea Preasfintei noastre Stăpâne

La puţine zile de la începutul anului bisericesc, pe 8 septembrie Biserica noastră sărbătoreşte Naşterea Preasfintei noastre Stăpâne Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

Despre acest eveniment Evangheliile tac. De altfel, aceeaşi tăcere se întinde şi asupra celei mai mari părţi a vieţii Maicii Domnului. Puţine sunt cuvintele ei care s-au păstrat în Evanghelii. Este de ajuns să luăm aminte că îndemnul ei către slujitori la minunea din Cana Galileii, „faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5), sunt ultimele cuvinte ale Maicii Domnului pe care le menţionează Evangheliile. De atunci (minunea a avut loc la începuturile primului an al lucrării publice a Domnului), Maica Domnului a urmărit în tăcere lucrarea Fiului ei şi tot în tăcere şi-a înecat durerea la poalele Crucii Sale.

Aceste goluri din relatările Evangheliilor în legătură cu viaţa Preasfintei Maicii Domnului sunt întregite de scrieri apocrife. Acestea, scrise de autori evlavioşi şi îmbogăţite de fantezia lor, dau informaţii despre Naşterea ei, despre copilărie şi despre Adormire. Biserica a luat din aceste texte tradiţiile pe care le-a considerat adevărate şi le-a păstrat în rânduielile praznicelor, în imne şi în icoanele care s-au realizat pe temeiul acestora.

O asemenea relatare apocrifă este „Protoevanghelia lui Iacov”, care istoriseşte între altele şi cele despre Naşterea Născătoarei de Dumnezeu. Din aceasta aflăm numele părinţilor ei, Ioachim şi Ana, aflăm că nu aveau copii, despre originea lui Ioachim din neamul împărătesc al lui David şi altele. Aici vedem durerea şi lacrimile acestei perechi pentru că nu aveau copii, precum şi rugăciunile şi posturile lor pentru dobândirea unui prunc.

Ca să înţelegem cele închipuite în reprezentarea icoanei Naşterii Maicii Domnului, trebuie să cităm câteva fragmente din relatarea lui Iacov:

„Şi iată un înger al Domnului a sosit spunându-i acesteia: «Ana, Ana, a auzit Domnul rugăciunea ta şi vei zămisli şi vei naşte şi se va vesti despre sămânţa ta în toată lumea… ». Şi iată au venit doi îngeri spunându-i: «Iată Ioachim, bărbatul tău, vine cu turmele sale». Şi un înger al Domnului a coborât către Ioachim spunându-i: «Ioachime, Ioachime, a ascultat Domnul Dumnezeu rugăciunea ta; coboară de aici; iată, dar, femeia ta, Ana în pântece va lua…». Şi iată, Ioachim a venit cu turmele sale şi a stat Ana către uşă şi a văzut pe Ioachim venind şi a alergat şi s-a agăţat de grumazul lui… S-au împlinit aşadar lunile ei. În luna a noua a născut Ana. Şi a spus moaşei: «Ce am născut?». Iar acesta i-a răspuns: «Fiică». Şi a zis Ana: «Măritu-s-a sufletul meu în această zi şi s-a plecat acesteia». După aceea, s-au împlinit zilele curăţirii Anei, a dat sân copilului şi i-a pus numele Mariám”.

După cum vedem în această relatare, Naşterea Maicii Domnului este vestită de înger după o lungă perioadă de sterpiciune a părinţilor ei. Tot un înger este cel care vesteşte naşterea altor persoane biblice: a lui Samson, a lui Samuil, a lui Ioan Înaintemergătorul. Însă Naşterea Maicii Domnului este diferită, pentru că este „înnoirea lui Adam şi chemarea Evei şi izvorul nestricăciunii, prin care noi ne-am îndumnezeit şi din moarte ne-am mântuit…” (Slava Litiei, glasul al VIII-lea).

Comparaţia dintre mama Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi alte femei sterpe ale Sfintei Scripturi o face în chipul cel mai frumos a treia stihiră a vecerniei, glasul al VI-lea:

„Măcar că, prin vrerea lui Dumnezeu, şi alte fericite femei sterpe au odrăslit, dar Maria a strălucit mai presus decât toţi cei născuţi, cu dumnezeiască cuviinţă. Căci prin maică neroditoare în chip preamărit născându-se, a născut cu trup pe Dumnezeul tuturor mai presus de fire, din pântece fără sămânţă…”

Aşa cum vedem în aproape toate troparele slujbei Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfinţii imnografi subliniază, în paralel cu Naşterea Preasfintei, şi rolul ei de Maică a lui Dumnezeu. Mai mult încă, în dezlegarea sterpiciunii Anei întrezărim – potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii – dezlegarea sterpiciunii firii omeneşti, care se va desfăta de roadele dumnezeiescului har. Harul acesta „astăzi începe a rodi” prin Naşterea Maicii Domnului.

Tâlcuirea icoanei

Pictorul bizantin al icoanei Naşterii Născătoarei de Dumnezeu urmează în prezentarea scenelor Protoevanghelia apocrifă a lui Iacov, ca să sublinieze Naşterea minunată a Născătoarei de Dumnezeu. În acelaşi timp însă rămâne credincios învăţăturii Bisericii, aşa cum o vedem înfăţişată în troparele praznicului. Prin aceasta, reprezentând-o pe Maica Domnului în leagăn, ca prunc înfăşat, nu omite să scrie deasupra capului ei iniţialele obişnuite, ΜΡ – ΘΥ (Maica Domnului).

În aproape toate troparele, atât ale praznicului Naşterii Maicii Domnului, cât şi ale Zămislirii Fecioarei Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), se subliniază faptul că prunca născută este Maica Domnului.

genesis theotokou

În icoană este predominant chipul Sfintei Ana, care este reprezentată pe jumătate aşezată în pat. Cu mâna stângă, care abia se zăreşte din acoperământul ei, îşi sprijină capul aplecat. Gândurile evlavioase, în care s-a adâncit, pricinuite de minunea de neînţeles, i se citesc în expresia feţei.

În centrul icoanei sunt reprezentate slujitoarele, „tinerele” care se grăbesc să îi dea de mâncare lăuzei şi să o îngrijească. Cea din mijloc probabil este Iudita, pe care o menţionează după nume Protoevanghelia lui Iacov. Una dintre slujitoarea, cu un evantai îi face aer Anei.

Scena de sus din stânga a icoanei este inspirată de întâlnirea lui Ioachim şi a Anei după vestirea îngerului că vor dobândi prunc. Cei doi părinţi fericiţi se îmbrăţişează şi se sărută în uşa casei lor (sau la Poarta de Aur a cetăţii). Sfânta Ana spune bărbatului ei, potrivit Protoevangheliei: „Acum am cunoscut că Domnul Dumnezeu mult m-a binecuvântat…”.

În partea dreaptă a icoanei este reprezentat Ioachim în stare de rugăciune. În acest moment sfânt l-a găsit îngerul, care i-a adus vestea cea de bucurie. Ioachim se află înaintea Născătoarei de Dumnezeu, îşi are privirea îndreptată către ea şi îi vorbeşte.

Alături de nou-născuta Preasfânta Fecioară stă o tânără care toarce.

În toată icoană stăpâneşte o stare de bucurie. Culorile veşmintelor şi ale elementelor arhitecturale sunt vioaie, chipurile luminoase, după cum, de altfel, se şi cuvenea la naşterea unui prunc după mulţi ani de aşteptare.

Încheiem analiza icoanei Naşterii Maicii Domnului cu un fragment din cuvântul Sfântului Ioan Damaschin „La Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”:

„O, preaînţeleaptă pereche de turturele înţelegătoare, Ioachim şi Ana! Voi, ţinând legea înţeleaptă a firii, de cele mai presus de fire v-aţi învrednicit; aţi născut dară lumii pe Maica Domnului, pe aceea care a născut fără ispită bărbătească. Voi, vieţuind cu evlavie şi cuvioşie întru firea omenească, aţi născut acum fiică mai presus de îngeri şi stăpână a îngerilor. O, fiică prea frumoasă şi prea dulce; o, crin care ai răsărit în mijlocul spinilor, din rădăcina prea nobilă şi prea împărătească a lui David… O, trandafir răsărit din spinii iudeilor şi prin care toate s-au umplut de bună mireasmă. O, fiică a lui Adam şi Maică a lui Dumnezeu. Fericite coapsele şi pântecele din care ai înflorit, fericite braţele care te-au ridicat şi buzele care s-au desfătat de curatele tale sărutări, doar buzele părinteşti, ca să fii întru toate pururea Fecioară”.

Troparul Praznicului, glasul al IV-lea

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Ale praznicului

Al 21-lea din neamul lui David este Mathan, care s-a căsătorit cu Maria din neamul lui Iuda. (Mathan a fost preot în timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Sapor sau Savorios, împăratul Perşilor, şi în timpul împărăţiei lui Irod Antipatru). Din unirea lor s-au născut trei fiice, Maria, Sovi şi Ana, şi un fiu, Iacov, tatăl lui Iosif. Maria a născut-o pe Salomeea moaşa, Sovi a născut-o pe Elisabeta (mama Sfântului Ioan Înaintemergătorul), iar Ana, care a venit în unire de nuntă cu Ioachim, care era înstărit, a născut pe Născătoarea de Dumnezeu Maria, la Nazaret (un sat din Palestina).

Acest eveniment este sărbătorit de Sfânta Biserică pe 8 septembrie, în fiecare an.

Preasfânta Născătoare de Dumneuzeu are un loc de întâietate în dumnezeieştile slujbe ale Bisericii. Anul bisericesc este încadrat de praznicele Maicii Domnului; începe cu „Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” şi se încheie cu „Punerea în raclă a Cinstitului Brâu al Născătoarei de Dumnezeu”.

Pricină de bucurie şi de veselie este ziua de astăzi, pentru că prăznuim naşterea Pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, a prea înmiresmatei flori care a răsărit „din rădăcina lui Iesei”. Prăznuim „naşterea bucuriei a toată lumea” care aşează „începutul tuturor praznicelor şi prevestirea tainei lui Hristos”, după cuvântul Sfântului Andrei Criteanul. Naştere care s-a făcut pricină a renaşterii, a rezidirii şi a înnoirii tuturor. Astăzi se naşte cea care va naşte în timp, în chip de neexplicat şi de neînţeles, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără-de-timp şi mai-înainte-de-veci, pe Creatorul şi Mântuitorul lumii.

Întreaga mulţime de preînchipuiri, de înainte-reprezentări şi proorocii ale Vechiului Testament la Maica Domnului se referă. Naşterea Maicii Domnului constituie încununarea, întregirea pregătirii pedagogice vechitestamentare a omenirii pentru primirea Mântuitorului Dumnezeu întrupat. Pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au preînchipuit-o  rugul care ardea şi nu se mistuia în vedenia lui Moise, tablele Legii de-Dumnezeu-scrise şi chivotul Legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit, scara lui Iacov, lâna lui Ghedeon, muntele netăiat al lui Daniile, cuptorul în care prin foc răcorea pe cei trei tineri, şi Sfintele Sfinţilor ale muceniciei. Născătoarea de Dumnezeu este puntea de legătură dintre Vechiul şi Noul Testament. Pentru Vechiul Testament, Maica Domnului este propovăduirea prorocilor, aşteptarea drepţilor; câtă vreme în Noul Testament devine desfătarea îngerilor, slava Apostolilor, îndrăzneala mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mândria neamului omenesc, pentru aceasta ea este fericită de „toate neamurile”.

Întreaga creaţie aştepta naşterea ei. Preasfânta noastră este „rodul făpturilor”, după cuvântul Sfântului Nicolae Cabasila, adică acea ţintă către care tindea întreaga zidire. După cum copacul există pentru rod, la fel şi zidirea există pentru Fecioara, iar Fecioara pentru Hristos. După cum întăresc Părinţii, nu doar oamenii, dar şi cerul, şi pământul, toată zidirea văzută şi nevăzută au fost create pentru Preacurata Fecioară. Când Dumnezeu, la începutul veacurilor, privind către creaturile sale, a spus că sunt „bune foarte”, de fapt vedea înaintea Sa rodul întregii creaţii, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi, cu adevărat, lauda sa era „cuvânt de laudă către Fecioara”.

În ziua de azi întreaga zidire primeşte binefacere prin Naşterea Preaneprihănitei noastre Stăpâne. „Această creaţie prea-nouă” nu era doar cea mai bună femeie de pe pământ, nici cea mai bună femeie din toate timpurile, ci a fost singura care putea să pogoare cerul pe pământ, să Îl facă pe Dumnezeu om. Creatorul Dumnezeu Cuvântul a plămădit astfel firea omenească, aşa încât, atunci când va trebui să Se nască, să ia din această fire omenească pe maica sa. Dumnezeul nevăzut şi nearătat vine pe pământ prin ea şi Se face văzut; se uneşte şi are părtăşie cu zidirea unindu-Se cu firea-esenţa omenească şi devenind de un fel cu aceasta. Uneşte prin firea Sa omenească toată zidirea în Ipostasul Său şi o îndumnezeieşte. Dumnezeul fără de chip şi de nedescris primeşte „chip de rob” (Filipeni 2, 7), trup omenesc şi suflet raţional, are relaţii sociale cu oamenii şi păşeşte pe pământ. „Cel neîncăput în nimic”, va încăpea în pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, aşa încât Preasfânta Maică a Sa va deveni „încăperea Celui Neîncăput”.

Astăzi se dezleagă sterpiciunea Anei şi se naşte „odorul întregii lumi”, după cum se exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei. O minune asemănătoare a săvârşit Dumnezeu de multe ori în Vechiul Testament cu Sarra, soţia Patriarhului Avraam, cu Rebeca, soţia lui Isaac, cu Ana, mama Prorocului Samuil, cu Elisabeta, mama Prorocului Ioan Înaintemergătorul. Totuşi, minunea de azi e mult diferită. Poate că fiii maicilor pomenite mai  sus, maici a căror sterpiciune a fost dezlegată în chip minunat la vârste înaintate, să fi fost virtuoşi şi sfinţi, dar doar Maria – fiica Anei şi a lui Ioachim – a fost „plină de har” şi a devenit – lucru de neînţeles pentru oameni şi pentru îngeri – Maica lui Dumnezeu.

Preasfânta noastră nu s-a născut prin zămislire fără de sămânţă, precum greşit cred romano-catolicii, ci în urma unei uniri fireşti în trup dintre Ioachim şi Ana. S-a dezlegat aşadar sterpiciunea firească a Anei prin intervenţia directă a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile Drepţilor Dumnezeieşti Părinţi. Bătrânii Ioachim şi Ana au zămislit fără a simţi nici o atracţie trupească, fără plăcere, ci doar din ascultare faţă de Dumnezeu. Au pecetluit şi cu această faptă înţelepciunea lor. În acest chip, Fecioara s-a zămislit „cu bună cuviinţă în pântecele Anei din Ioachim”. Faptul că s-a zămislit cu bună cuviinţă înseamnă că chipul zămislirii a fost sfânt. Dacă Fecioara ar fi fost fără de păcatul strămoşesc, adică s-ar fi născut prin „imaculata concepţie”, trebuia ca se fi născut în chip feciorelnic, precum Hristos.

Ca să dobândească însă un asemenea copil, Drepţii Dumnezeieşti Părinţi au arătat o credinţă mai presus de judecata omenească, răbdare neclintită, şi-au hrănit o nădejde care nu ruşinează, au avut mare stăruinţă în rugăciunile lor că Dumnezeu va împlini cererea lor. Mulţi ani au avut de îndurat ruşinea nenaşterii de prunci. Tradiţia spune că Sfânta Ana a dobândit-o pe Născătoarea de Dumnezeu după 50 de ani de sterpiciune. Această atitudine a Dumnezeieştilor Părinţi trebuie să fie o pildă pentru noi toţi.

Sursa: Revista Pemptousia, nr. 21.

07 Sep

Mozaicurile Maicii Domnului de la Mănăstirea Chóra

Mozaicurile Maicii Domnului de la Mănăstirea Chóra – Constantinopol

Mozaicurile au împodobit bisericile încă din primele veacuri creştine. Mozaicul din Biserica Santa Pudenziana din Roma (sec. IV) constituie un reper în Istoriei Artei; acest mozaic Îl înfăţişează pe Hristos şezând pe tron, între ucenici.

Mozaicul mural ocupă un loc străvechi în cultul creştin. De o deosebită valoare sunt şi mozaicurile Mânăstirii Chóra din Constantinopol. Chiar dacă tradiţia atribuie ctitorirea Mănăstirii ca având loc în veacul al VI-lea, s-a dovedit că biserica a fost construită în perioada 1077-1081 de către soacra lui Alexie I Komnenul, Maria Doúkena. Theodor Metochítis a contribui la restaurarea bisericii (1316-1321), fiind responsabil cu adăugarea exonarthex-ului, a paraclisului sudic, precum şi cu decorarea bisericii care conţinea preţioasele mozaicuri.

Cu toate că cele două secole în care la conducere s-a aflat dinastia Paleologilor (1258-1453) constituie o perioadă de declin la nivel militar, economic şi politic, la nivel artistic se petrece exact reversul: se manifestă o renaştere culturală ce cultivă un spirit umanist şi o dispoziţie spre individualizare. Premisele teologice sunt acelea ale mişcării isihaste şi ale tradiţiei patristice, ale diferenţierii între esenţa (ousía) şi energiile (enérgia) lui Dumnezeu.

Mănăstirea Chóra, prin mozaicurile ei, constituie un exemplu evident de „umanism bizantin”. Zugravul anonim ce a împodobit această mănăstire este caracterizat de o intensă sensibilitate şi de o delicateţe aparte, judecând după scenele care se găsesc în exonarthex. Inspiraţia lui a fostProtoevanghelia lui Iacov. În cele patru Evanghelii canonice ale Noului Testament nu se menţionează în mod exclusiv persoana Născătoarei de Dumnezeu, interesul acestora fiind concentrat asupra activităţii mântuitoare şi a învăţăturii lui Iisus Hristos. Din Protoevanghelia lui Iacov aflăm anumite detalii cu privire la viaţa Maicii Domnului. Această lucrare a fost alcătuită în a doua parte a secolului al II-lea, fiind cel mai probabil de provenienţă egipteană. Este foarte important faptul că praznicele de peste an ale Maicii Domnului se bazează pe această lucrare. Enumerăm mai jos praznicele care au legătură cu Protoevanghelia lui Iacov:

a. Zămislirea Maicii Domnului de către Sfânta Ana – 9 decembrie

b. Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie

c. Aducerea la Templu a Maicii Domnului – 21 noiembrie

d. Bunavestire a Maicii Domnului – 25 martie

e. Soborul Maicii Domnului – 26 decembrie

f. Omorârea pruncilor – 29 decembrie

g. Soborul Sfinţilor Ioachim şi Ana – 9 septembrie

h. Proorocul Zaharia – 5 septembrie

Protoevanghelia lui Iacov a fost o sursă de inspiraţie a iconografiei bizantine, în special a ciclului marial de la Mănăstirea Chóra, unde conţine 18 scene. În continuare le vom expune pe cele mai importante, purtătore de căldură şi delicateţe.

Naşterea Maicii Domnului

Sfânta Anna, aşezată pe pat, primeşte vizita a trei femei purtând daruri. O fată pregăteşte apa pentru prunca pe care o doică o ţine în braţe. Ioachim priveşte sfios din pragul porţii la cele ce se petrec în spaţiul auster al femeilor.

Cei şapte paşi

La şase luni, Maria face primii şapte paşi, ajungând în braţele maicii sale. Caracteristică este reprezentarea tunicii femeieştii, având o formă de parcă ar fi suflată de un vânt puternic.

Alintarea Maicii Domnului

Un moment de deosebită gingăşie, îmbrăţişarea Maicii Domnului de către părinţii ei, scenă cunoscută drept „Alintarea Maicii Domnului”, nu are echivalent în originalul grec alProtoevangheliei lui Iacov, ci aparţine versiunii siriaco-armene.

Binecuvântarea Maicii Domnului de către preoţi

Bunavestire

Înscrierea la recensământul Cezarului August

Adormirea Maicii Domnului

07 Sep

Piatră, cărămizi și cearșafuri negre

Constantinopol versus Istanbul 
de Theodoros Boufidis

Carsamba 01

Este vreun alt mod mai bun de a cunoaște Orașul, afară de a te preumbla pe străduțele lui? Personal, cred că nu, mai ales că fiecare drumeag din Oraș este deosebit de celelalte, totdeauna apare ceva unic, gata să te uimească.

Făcând o plimbare prin cartierul Çarşamba, unde locuiește comunitatea musulmană conservatoare din Oraș, m-am trezit pe o străduță îngustă, căutând cea mai mică bisericuță bizantină a Orașului, păstrată până astăzi: katholikonul Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul en Trullo.

În zona cartierului Fatih se găsesc răspândite zeci de monumente și biserici bizantine, ieșindu-ți în cale în cele mai neașteptate locuri, iar în cartierul Çarşamba, preferințele vestimentare ale locuitorilor creează un contrast și mai evident cu acestea. Destui bărbați cu bărbi musulmane, îmbrăcați cu saric și șalvari, cele mai multe dintre femei, îmbrăcate înkara çarşaf, având acoperit tot trupul cu excepția ochilor și, uneori, a gurii și a bărbiei. Acest mod de a se îmbrăca nu are legătură cu tradiția islamică, apărând abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai mult ca o reacție la moda și influența apuseană. Dacă în Turcia doar 1% dintre femei se silesc să se îmbrace astfel, în Çarşamba, aproape majoritatea sunt îmbrăcate în cearșafuri negre.

Carsamba 04

Carsamba 05

Desigur, nu am bătut străzile din Fatih ca să mă preocup de obiceiurile vestimentare și de proiecția socială a islamului conservator, ci pentru a vedea încă o dată biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, despre care citisem puțin, pentru că puține se cunosc despre istoria ei: este considerată o construcție din veacul al XII-lea, fapt pentru care dă mărturie chiar arhitectura ei. Crucea înscrisă este împodobită cu mici abside, element caracteristic unei epoci în care curbele și decorațiunile încep să transforme aspectul masiv de până atunci al bisericilor. Imaginația dă frâu unor construcții mai „eterice”, cu mai multe ferestre, mai multe coloane și o cupolă ce apare deodată pe o turlă supraînălțată. Până și turla este un indiciu al epocii în care a fost construită această biserică. În primele veacuri, turlele erau aproape inexistente, ajungând ca în arhitectura târzie să fie alcătuite din multiple prisme extensiv decorate (precum la paraclisul de la Mănăstirea Pammakaristos).

Carsamba 03

Denumire en trullo se datorează existenței unui palat cu turle, care se găsea în apropiere, a cărui apropiere a făcut ca biserica să preia acest nume. Este posibil ca Mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul să fi fost înființată după mutarea Patriarhiei la Mănăstirea Pammakaristos, în 1456. Maicile au rezistat în Mănăstirea Sfântului Ioan până în anul 1587, când Pașa Hirami Ahmet, agă al temuților ieniceri, decide transformarea ambelor biserici în geamii. Acesta a rămas numele geamiei până astăzi: a Ienicerilor. La începutul secolului XX ajunsese în pragul colapsului, fiind renovată abia în anii 1960. Minaretele de lemn nu au rezistat până în zilele noastre.

Carsamba 08

Carsamba 09

Mai vizitasem și în alte dăți biserica, dar niciodată până acum nu o găsisem deschisă, ca să pot vedea și interiorul. De data asta am reușit: am trecut pragul, curios, neștiind ce priveliște avea să mă întâmpine înăuntru.

Lumina din narthex este destul de slabă, iar acest lucru se datorează mai ales restaurării din anii 1960. Multe ferestre au fost sacrificate pentru a întări rezistența structurală.

Carsamba 10

Biserica Mănăstirii Înaintemergătorului Ioan are numai 15 metri lungime: doar câțiva pași sunt de ajuns să intri în naos.

Simțind privirile pătrunzătoare ale imamului și altor musulmani, atenția mi s-a încordat pentru a capta cât mai multe informații într-un timp cât mai scurt.

Peste tot domină piatra și cărămida. Două coloane de marmură cu capiteluri theodosiene susțin câteva mici bolți independente. Cine știe de unde au fost duse aici, acum aproape 60 de ani, acele capiteluri, ca să le înlocuiască pe cele originale, care suferiseră stricăciuni. Altarul are trei lobi. În stânga are o ușă, în dreapta se găsește amvonul musulman și mihrap-ul.

Carsamba 11

Datorită ferestrelor întreite de pe ambele părți ale naosului, lumina ajunge peste tot, punând în valoare brâul ornamental de marmură ce înconjură naosul. În sfârșit, am putut vedea interiorul bisericii Mănăstirii Sfântului Ioan en trullo! Încă o privire și o mulțime de alte amănunte îmi stârnesc interesul. Scot aparatul foto, dar la auzul sunetului celei dintâi declanșări, imamul vociferează și nu-mi îngăduie să mai fac vreo fotografie, aducându-mi aminte că nu mă găsesc într-un cartier oarecare al Orașului, ci în Çarşamba. Poate că, dacă m-aș fi deghizat, cu barbă lungă, saric și șalvari, atunci l-aș fi putut convinge…

Pășind spre ieșire, mai arunc câteva priviri și mă gândesc că ar trebui să-l pun în legătură cu imamul primitor de la Bodrum Camii, de la Mănăstirea Myrelaiou, adică. Da, ar fi spre folosul tuturor…

Carsamba 12

În ciuda interdicției de a fotografia, nu m-am simțit deloc deznădăjduit: în sfârșit reușisem să văd interiorul unei biserici bizantine pe care puțini au reușit să-l vadă și am avut ocazia de a-mi consolida simplu și practic cunoștințele de arhitectură, observând legătura dintre specificul arhitectural al bisericii și vârsta ei, pierdut în contradicțiile dintre Çarşamba și o biserică bizantină, între cărămizi, pietre și cearșafuri negre…

pemptousia.ro

03 Sep

Sf. Antim, Episcopul Nicomidiei

Sfânta Liturghie la Biserica Mitropoliei din Salonic, “Sf. Grigorie Palama”,

în ziua prăznuirii Sf. Antim, Episcopul Nicomidiei

Απευθείας Μετάδοση – Πανηγυρικό Πολυαρχιερατικό Συλλείτουργο αγ. Ανθίμου

3-9-2014 – Ονομαστήρια Μητροπολίτου Θεσσαλονίκης κ.κ. Ανθίμου

01 Sep

1 Septembrie – Începutul Anului nou bisericesc

1 septembrie – Începutul Anului nou bisericesc

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi s-a început creaţia lumii şi, tot în această zi, Şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică. În această zi, în bisericile ortodoxe se oficiază slujba Te Deum-ului.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an.

Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului. O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului.


Începutul anului Nou Bisericesc instituit la Sinodul I Ecumenic – 325

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ‘anul bineplăcut Domnului’. S-a hotărât de către Sfinţi Părinţi (318) participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe considerentul că începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut la începutul lunii septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 14-19) a Mântuitorului, după întoarcerea din pustia Carantaniei, a fost în luna a şaptea, numită Tişri (care corespunde în calendarul nostru lunii septembrie).

Biserica Mântuitorului Hristos prăznuieşte începutul anului creştinesc în locul celui vechi, călăuzindu-se la viaţa cea nouă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ‘Împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte: precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm’ (Romani 6, 4).

Cele trei mari perioade ale anului Bisericesc

În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe cruce, urmate de învierea Sa din morţi; tot aşa, în centrul sau inima anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea învierii, cu Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei.

Ca mijloc de comemorare a vieţii şi-a activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se poate împărţi în trei mari faze sau perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade şi anume:

a) Perioada Triodului (perioada prepascală);
b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);
c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.

a) Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni – adică însuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marea sărbătoare a învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
b) Perioada Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt săptămâni).
c) Perioada Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcţie de data Paştilor: cu cât într-un an oarecare Paştile cade mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă, cu cât într-un an oarecare, Paştile cade mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează. De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi se sfârşesc nu la date fixe, ci variabile, de la an la an. (informaţii preluate din Liturgica Generală, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte)

Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, şi anume Triodul, Octoihul şi Penticostarul, credincioşii trăiesc în mod concret şi intens simţirea că reiterează viaţa lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieţii Lui şi că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, după cum spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor, Ortodoxia 1 (1981), p.7) Credincioşilor ortodocşi anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului şi viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârşite în fiecare zi. Astfel, viaţa pământească a lui Hristos şi cea a sfinţilor nu este pentru Ortodoxie o temă de speculaţie teologic-istorică abstractă, ci este o experienţă vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioşilor prin energiile Lui necreate. (Din cuvântul ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealulu, intitulat „Anul bisericesc – Timpul Mântuirii”, 1 septembrie 2010)

Simbolismul anului nou bisericesc

Sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.

La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

Toamna se încheie un ciclu agrar şi începe altul

Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice a sfinţilor, fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.

Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioşilor.

Indictionul, numerotarea anilor din timpul romanilor

În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului, la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc şi începutul indictionului. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi indictionul întâi şi aşa mai departe, până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care, de asemenea, anul întâi se numeşte indictionul întâi până la al 15-lea an, după care iarăşi începe o nouă perioadă. Că indictionul îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă 3 la anul respectiv şi, apoi, se împarte totul la 15 şi, dacă împărţirea este fără rest, anul indictionului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.

Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan, care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc) sau constantinian, începând de la 24 septembrie, şi Indictionul papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuieşte această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele motive: mai întâi pentru că, după tradiţia veche, la această dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc şi, de aceea, Biserica, mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“ (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).

Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului

Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit, menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi“.

Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.

30 Aug

Fotografia zilei…final de vară

29 Aug

Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) este unul din momentele tari ale anului liturgic. Nu întâmplător este zi de ajunare – când nimic nu se pune în gură de mâncare.

Practic Ioan Botezătorul moare în urma unei teribile intrigi de curte, în care un om vicios, dependent de sex și de alcool, cedează provocărilor erotice și slăbiciunii date de băutură, dând spre moarte un om despre care chiar el știa că este un prooroc, un om al lui Dumnezeu.

Ziua aceasta are un evident sens didactic: ne pune în față slăbiciunea firii omenești. Oricât am fi de inteligenți, indiferent de funcțiile și demnitățile pe care le ocupăm, există riscul să devenim ușor sclavii unor dependențe, unor vicii.

Astăzi, postind aspru, putem să încercăm să privim de la distanță spre o lume în care viciul a fost transformat în virtute, în care oamenii dependenți de diverse și cât mai rafinate plăceri trupești, sunt invidiați, imitați, respectați…

Sexul, acum ca și atunci, devine scop, mijloc și criteriu în viață. Plăcerea sexuală- care este firească, de la Domnul- a devenit stăpâna multora dintre noi, cu drept de viață și de moarte asupra noastră și a relațiilor cu semenii noștri, ca și în cazul sărmanului Irod Antipa, ucigașul lui Ioan.

Alcoolul este deja “depășit” de droguri- acești hoți perverși ai libertății și rațiunii- care înrobesc tot mai mulți oameni.

Mulți dintre noi, oscilând între acești stăpânitori, ajungem prin a ne ucide propriile suflete, așa cum a făcut Irod Antipa cu Ioan. Mai întâi ne amorțim conștiințele, apoi ne relaxăm rațiunea, apoi sfârșim prin a ne ucide sufletul, în efortul de găsi o cale de a face glasul lui Dumnezeu să tacă.

Dar fără Dumnezeu, cu sufletul mort, cu rațiunea încețoșată și conștiința slăbită, rămânem doar niște biete animale cuvântătoare, niște sclavi jalnici ai propriei lipse de voință, lighioane spre bătaia de joc a diavolului și spre durerea lui Dumnezeu care nu mai are cum să ne ajute…..

De aceea să postim astăzi și să punem un cât de cât început unei vieți ca oameni liberi, nu sclavi ai viciilor.

Iar Sfântul Ioan Botezătorul, model de viață curată și dusă cu asprime față de orice tentație corporală, ne poate fi ajutător. Amin.

27 Aug

Îndemn spre rugăciune…

27 Aug

Înțelepciunea cuvântului…

22 Aug

Sfânta Liturghie în arabă

Mount Lebanon Choir: Arab Greek Orthodox Divine Liturgy

22 Aug

Byzantine Traditional Music

22 Aug

Teologie patristică

Sfântul Ioan Hrisostom: Filosofia greacă, Paideia păgână și credința creștină

stylianos-papadopoulos

De la începutul activităţii sale de scriitor şi până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan Hrisostom şi-a delimitat cu orice prilej poziţia faţă de filosofia grecilor, adică a trasat continuu o linie de demarcaţie între teologia Bisericii şi gândirea filosofilor. Acest lucru a fost necesar pentru că în spaţiul antiohian gândirea greacă şi mai ales modul de viaţă al celor ce se ocupau cu filosofia aveau o influenţă adâncă şi asupra creştinilor; şi pentru că monahismul, în special cel local, demonstra că filosofia nu este necesară pentru mântuire; şi pentru că teologi antiohieni, precum Diodor de Tars, dascălul său, şi eretici, precum Apolinarie şi Eunomie, folosind principii filosofice, derapau din punct de vedere teologic sau chiar răspândeau învăţături radical greşite.

Prisma absolută a criticii pe care Hrisostom o aplică filosofiei este dacă aceasta conduce către „împărăţia” cerurilor sau împiedică intrarea în împărăţie. Adică nu se ocupă cu problema valorii, frumuseţii sau puterii filosofiei în sine, elemente pe care le acceptă tacit, de vreme ce însuşi foloseşte structuri şi forme ale acesteia. El nu este un istoric al filosofiei, ci un păstor şi catehet, care trebuie să le arate credincioşilor dacă filosofia, pe care aceia o preţuiau mult, contribuie la mântuirea lor. Prin această prismă trebuie înţelese părerile lui Hrisostom referitoare la acest subiect.

Deja din decada anilor 370, îngrijindu-se să arate diferenţa fundamentală dintre el, ca creştin, şi gândirea grecească în general, Hrisostom, asemenea multor apologeţi şi asemenea multor Părinţi anteriori lui, consideră că înţelepţii greci nu au formulat vreo părere teoretică însemnată despre Dumnezeu, om şi lume, câtă vreme până şi ideea lor despre Dumnezeul netrupesc o datorează iudeilor (PG 47, 347). Ei nu s-au apropiat de adevăr şi tot ceea ce au creat din punct de vedere filosofic este o glumă:

Toţi, de atunci încoace, s-au făcut de râs cu asupra de măsură (= nefăcând excepţie Platon şi Pitagora, care erau cei mai însemnaţi). … aceştia, chiar dacă au scris şi au alcătuit unele [tratate] despre vieţuirea în cetate (πολιτεία) şi despre legi, totuşi în toate s-au făcut de râs mai ruşinos decât copiii. Căci astfel şi-au irosit toată viaţa, hotărând ca femeile să fie comune tuturor, şi viaţa însăşi răsturnând-o cu susul în jos, şi stricând curăţia nunţii, şi alte asemenea lucruri ridicole legiuind. Iar în ce priveşte învăţăturile despre suflet, nu s-au dat înapoi de la nici un fel de exces de ruşine, zicând că sufletele oamenilor se fac muşte, ţânţari şi tufe, şi că Dumnezeu însuşi este suflet (La Ioan, Omilia II 2: PG 59, 30-31).

Pasajul acesta – ca multe altele – presupune nu numai cunoaşterea şi respingerea evidentă a părerilor elinilor, ci şi constatarea că aceste concepţii ale lor despre Dumnezeu, lume, om şi etică, sunt străine şi incompatibile cu învăţătura Bisericii. Trebuie desigur subliniat că Hrisostom, interesat aici exclusiv de mântuirea oamenilor, accentuează nevoia ca oamenii să aibă atât acrivia învăţăturilor, cât şi petrecerea filosofilor, adică viaţa virtuoasă (PG 55, 462). Elinii au greşit însă nu numai în metafizica lor, ci şi în morală, care, cu excepţiile de rigoare, era incompatibilă cu ethosul creştinilor. Acest lucru îl accentua Hrisostom în mod special, deoarece în Antiohia dominau încă obiceiurile elinilor păgâni, iar viaţa socială se scurgea în propriul ei ritm. Efortul său pastoral de a-i face pe creştini conştienţi de această diferenţă fundamentală, astfel încât ei să se distanţeze de gândirea şi obiceiurile păgânilor, explică şi caracterizările caustice făcute filosofiei greceşti camituri, învăţătură nebunească, vorbe neroade şiosteneală zadarnică (PG 50, 546 şi 536-7; PG 59, 349 şi 369-370).

Hrisostom i-a descris foarte sarcastic pe filosofii greci, pe corifeii cărora, cum ar fi Platon, Aristotel şi Pitagora, îi condamnă pentru concepţiile lor metafizice şi morale total inadmisibile şi copilăreşti. Vorbeşte dispreţuitor şi despre reprezentanţii lor din Antiohia (făcând aluzie poate la binecunoscutul sofist Libanius), deoarece aceştia se dovedeau a fi apărători ai religiei idololatre şi ai obiceiurilor acesteia, de care Hrisostom căuta să-i îndepărteze pe ascultătorii săi creştini. De altfel, Libanius însuşi susţinea că merg mână în mână concepţiile religioase ale elinilor şi grija de a le înfăţişa în scris: Căci îmi pare că familiare şi înrudite sunt acestea amândouă, cele sfinte şi cuvintele (Cuvântul 62, 8).

Acceptarea educaţiei (paideia) păgâne, câtă vreme se oferă şi educaţie biblică

Toţi cercetătorii care socotesc că, în general, Părinţii Bisericii au urmărit şi „izbutit” „con-jugarea” sau„armonizarea” creştinismului şi elenismului caută pasaje sau expresii ale lui Hrisostom în care Sfântul pare să-i accepte pe filosofi sau opera lor. Şi, de obicei, aceştia fac trimitere chiar de la început la următorul pasaj, a cărui continuare dă însă sensul lui adevărat:

Ioan Hrisostom, icoană bizantină, s10 IN L

Ce, dar? Tu zici să dărâmăm şcolile? Nu zic aceasta, ci să nu surpăm zidirea virtuţii şi să îngropăm sufletul de viu; căci atunci când sufletul este înţelept şi virtuos, nu-i nici o pagubă dacă nu este iscusit în arta vorbirii; dar dacă este stricat, atunci cu totul este păgubit, chiar dacă limba ar ajunge să grăiască cum nu se poate mai măiestru… pentru că studiul retoricii are nevoie de o purtare bună şi cinstită, pe când o purtare bună şi cinstită n-are nevoie să fie însoţită de talent oratoric, de iscusinţă la vorbă. Putem fi cinstiţi, cumpătaţi, înţelepţi, cuminţi, fără să urmăm cursuri de retorică, dar nimeni nu va putea vreodată să ajungă convingător, să aibă putere în cuvânt, dacă nu are şi o purtare bună şi cinstită” (Către tatăl credincios 11: PG 47, 367).

Citeşte, de vrei, şi cele de la noi şi cele din afară; căci chiar şi acelea sunt pline de aceste exemple) (= de oameni bogaţi şi puternici care au eşuat şi au suferit), dacă pe ale noastre le dispreţuieşti din lipsă de minte; iar dacă admiri cele ale filosofilor, măcar de ei apropie-te… Iar dacă nu vrei nimic din acestea, gândeşte-te la însăşi firea noastră, cum s-a constituit şi unde se sfârşeşte” (La II Tes., Omilia I 2: PG 62, 47).

Observăm că în aceste pasaje Hrisostom arată în primul rând condescendenţă şi îngăduinţă prin termenii folosiţi pentru educaţia lumească; în al doilea rând, pasajele nu se referă la conţinut, adică la teoriile şi ideile filosofico-metafizice ale filosofilor greci, ci la învăţarea artei cuvântării, a retoricii, şi la exemplificarea făcută din întâmplările şi personajele textelor poetice şi a celorlalte texte ale antichităţii clasice. Poziţia sa condescendentă faţă de şcoli se explică prin nevoia pe care o au oamenii de a dialoga, de a cunoaşte arta „cuvintelor”, faţă de care, în mod evident, „ethosul”este infinit mai presus. Ethosul, buna-cucernicie (εὐσέβεια), nu le dobândeşte tânărul prin arta oratorică şi prin textele ei, ci, pentru a nu fi vătămat de ea, el trebuie să fi dobândit mai înainte buna-cucernicie.

Înainte să părăsească Antiohia pentru a merge în Constantinopol, Hrisostom a comentat Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel şi a adus lămuriri în privinţa părerilor sale, adresându-se părinţilor:

Nu te osteni să-l faci (pe fiul tău) orator, ci învaţă-l să filozofeze (= să fie cucernic); căci dacă aceea (arta oratoriei) nu este, nu-i nici o pagubă; dar dacă aceasta (arta filosofiei practice) lipseşte, nu va putea avea nici un câştig din mii de cuvântări. De purtări (bune) este nevoie, nu de cuvinte; de obiceiuri [bune], nu de iscusinţă (în cuvânt); de fapte, nu de vorbe. Acestea (faptele) pricinuiesc [câştigarea] Împărăţiei, acestea dăruiesc şi lucrurile cu adevărat bune. Nu ascuţi limba, ci sufletul curăţeşte-l. Nu spun [acestea] împiedicându-te să primeşti învăţătură în acestea, ci împiedicându-te să iei aminte numai la ele (cele ale educaţiei lumeşti). Să nu crezi că numai celui ce vieţuieşte în mănăstire îi sunt de trebuinţă acestea învăţături din Scriptură; căci acestea sunt de trebuinţă mai cu seamă copiilor, care urmează să intre în viaţa aceasta.” (La Efes. XXI 2: PG 62, 152)

Prin urmare, întâietate trebuie să aibă studierea Scripturii, care aduce înţelepciune deplină şi, în cele din urmă, Împărăţia cerurilor. Şi, deoarece a accentuat în toate felurile superioritatea absolută a studierii Scripturii faţă de studierea retoricii, Hrisostom explică lămurit că nu opreşte pe cineva de la studierea celei din urmă, ci opreşte dedicarea cu exclusivitate acesteia. În pasajul de mai sus avem şi declaraţia că sfaturile sale nu îi privesc numai pe tinerii care urmează să devină monahi, ci şi pe cei care vor trăi în societate, societate pe care sunt datori să o ajute cu modul de vieţuire (ethosul) şi de gândire învăţate de Scriptură. Şi, având în vedere faptul că vorbeşte despre educarea tinerilor prin Scriptură, înseamnă că în Antiohia Biserica avea o anumită grijă pentru catehizarea tinerilor, a copiilor, avea anumite şcoli în care copiii creştinilor studiau sau trebuiau să studieze.

Ethosul este suficient

Faptul că grija pentru educaţia greacă este acceptată ca pogorământ, cu condiţia ca respectivul să studieze totodată şi Scriptura, precum şi faptul că Hrisostom subliniază adeseori paguba retorului lipsit de buna-cucernicie, de unde rezultă suficienţa celui cucernic, dar lipsit de arta oratoriei, îşi au o explicaţie mai adâncă. De vreme ce pentru Hrisostom criteriul şi scopul ultim al tuturor lucrurilor este mântuirea, oratoria nu-i mai aduce nimic în plus celui care dobândeşte buna-cucernicie. Însă cel care deţine arta oratoriei, are neapărat nevoie pentru mântuire şi de buna-cucernicie. Exemplul multor monahi neştiutori de carte, care erau pe deasupra şi dăruiţi cu o harismă şi făcători de minuni, întărea aceste păreri ale lui. Iar viaţa morală dezordonată a filosofilor-sofişti din vremea sa îl duce la caracterizări dure: „lepădături câineşti” (κυνικά καθάρματα) (filosofii cinici), τριωβολιμαῖοι triobolimei/de trei parale (care erau, ei şi opera lor, în valoare de trei oboli). Aceşti filosofi nu numai că nu ajutau la însănătoşirea moravurilor, ci îi atrăgeau pe copiii creştinilor în concepţiile lor şi în modul lor de viaţă.

Laudă filosofilor şi ideilor lor

Hrisostom laudă totuşi pe Socrate şi un număr foarte mic de filosofi, cum ar fi Crates Tebanul şi cinicul Diogene (PG 61, 37 şi 301; PG 47, 336-337 şi 367; PG 50, 546). Acest lucru se întâmplă atunci când constată în viaţa lor un comportament moral sau dispreţuirea bunurilor materiale, niciodată însă pentru concepţiile metafizice, pe care le înfierează (PG 59, 34; PG 60, 48; PG 61, 34). La fel le înfierează şi pe cele ale lui Platon, pe care pe deasupra îl condamnă şi pentru spiritul său materialist, pentru legile ruşinoase din Politeia despre căsătorie, femei ş.a. şi bineînţeles pentru pederastie (PG 50, 546; PG 47, 337; PG 57, 19).

Desigur, în curgerea năvalnică a discursului său, creând punţi de legătură cu ascultătorii crescuţi în păgânism şi făcând pogorământ (PG 62, 677-678), după modelul Apostolului Pavel, Sfântul Ioan aminteşte ziceri filosofice, fără a le lega însă de premizele lor. Astfel, face trimitere şi la Platon: „Căci Platon zice că bun era Cel ce a alcătuit totul şi că binele nu pizmuieşte pe nimeni” (PG 48, 538). Această frază a filosofului, care pare să nu fie împotriva învăţăturii creştine, este folosită însă pentru că va provoca interesul ascultătorilor fără vreun pericol, nu pentru că Hrisostom înţelege binele aşa cum îl înţelege Platon. Şi semnificaţie are semnificatul – conţinutul cuvântului, nu cuvântul în sine. De exemplu: Platon şi Apostolul Petru vorbeau amândoi despre Dumnezeu Cel bun; dar Hrisostom stăruie asupra faptului că Petru a fost mai filosofic, fiindcă el a devenit primitor al adevărului despre Dumnezeu, nu Platon sau Pitagora, care erau cu adevărat copii şi nu au dobândit adevărul, niciobiceiurile/purtările (ἤθη) corecte (PG 60, 47-48). Pornind de la astfel de premize, Hrisostom susţine că şi Dumnezeu a folosit pe magi atunci când S-a născut Cuvântul dumnezeiesc, fiindcă ei cunoşteau atunci cele referitoare la mişcarea astrelor (PG 62, 677-8).

Oamenii „au dat la o parte” posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu

Atitudinea în general negativă faţă de filosofia greacă a lui Hrisostom are o raţiune adâncă, pe care el o explică în comentariul său la Romani (Omil. III 1-3). Oamenii au primit de la Dumnezeu cunoştinţa şi adevărul, dar le-au acoperit de tot – mai ales grecii – cu lemne şi cu pietre, aceasta având ca rezultat o abatere de la credinţa adevărată. Cuvintele lui Pavel „cunoscutul lui Dumnezeu/ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu (τὸ γνωστόν τοῦ Θεοῦ) este arătat în ei înşişi (= în oameni)” (Rom. 1, 19), înseamnă că Dumnezeu S-a arătat pe Sine prin intermediul zidirii şi al armoniei ei. Lumea în general ţine loc de „învăţătură”, iar Dumnezeu a dat pentru înţelegerea ei „minte şi cuget” (PG 60, 415), puteri pe care oamenii nu numai că nu le-au folosit pentru adevărata cunoaştere şi „pentru mântuire”, ci le-au întors în direcţia contrară (Ibidem). De aceea filosofii, pentru că nu recunosc în zidire veşnica putere şi dumnezeire, sunt fără cuvânt de apărare (Rom. 1, 20) şi seamănă cu cineva care vrea să păşească într-o noapte foarte întunecoasă pe un tărâm necunoscut şi să ajungă orbecăind la scopul lui. Părăsind lumina, filosofii au experimentat întunericul raţionamentelor, motiv pentru care nici nu au cunoştinţa adevărată şi eşuează:

Cunoştinţa despre El a pus-o Dumnezeu de la început în oameni. Dar elinii, acoperind această cunoştinţă cu lemne şi pietre, au nedreptăţit adevărul – bineînţeles [aceasta] numai din partea lor; căci aceea (= cunoştinţa) rămâne neschimbată…” (La Rom. Omilia III 2: PG 60, 412).

Aruncând de la ei înşişi lumina, apoi, în locul aceleia, lăsându-se pe ei înşişi pradă întunericului raţionamentelor şi căutând în trup pe Cel netrupesc (= Dumnezeu) şi în chipuri pe Cel neînchipuit, au pătimit cel mai cumplit naufragiu (op. cit. PG 60, 413).

Ca aproape toţi scriitorii bisericeşti, şi Hrisostom subliniază apologetic că filosofii, prin teoriile lor, se combat unul pe celălalt. Stăruie însă să lege acest fapt de dorinţa lor de „inovaţii”, de a inova. Acest lucru este foarte rău şi se datorează tendinţei vechi şi păcătoase a omului de a schimba „termenii”, de a schimba ceea ce a primit iniţial de la Dumnezeu drept cunoştinţă şi adevăr:

Căci voiau să afle ceva în plus şi nu se mulţumeau cu hotarele date [lor]; de aceea au căzut şi din acestea, căci erau doritori de învăţături noi (= inovaţii). Căci toate cele elineşti sunt de felul acesta. De aceea s-au ridicat şi unii împotriva altora; şi Aristotel s-a împotrivit lui Platon, iar stoicii scrâşneau din dinţi împotriva acestuia şi s-au făcut vrăjmaşi unul altuia (La Rom. Omilia III 3: PG 60, 414).

Hrisostom lasă clar să se înţeleagă că odinioară, în vremurile de demult, purtările oamenilor erau mai bune, dar filosofii, inovând continuu, le-au înrăutăţit. Nu explică însă când mai exact au fost mai buni şi în ce anume erau mai buni.

Raţiunea cea mai adâncă pentru care Hrisostom nu apreciază pozitiv filosofia greacă constă în faptul că din timpuri străvechi oamenii, deşi aveau cunoştinţa „despre Dumnezeu” chiar de la Dumnezeu, au refuzat sau au stricat această cunoştinţă, ori au eliminat singuri lumina prin care vedeau-cunoşteau şi s-au întors – s-au aflat sub puterea raţionamentelor lor, care sunt însă întuneric, motiv pentru care nu sunt în stare să-L cunoască pe Dumnezeu.

Etica stoicilor?

Cu toate că numai acestea au fost părerile lui Hrisostom despre filosofia greacă în general şi despre „paideia” în special, un scurt text de la sfârşitul vieţii sale (Că pe cel ce nu se nedreptăţeşte pe sine nimeni nu-l poate vătăma cu ceva, PG 52, 459-480[1]a provocat între cercetători discuţii şi păreri diferite. În această mică lucrare, în mod neprevăzut desigur, Hrisostom dezvoltă, având ca bază morala platonică şi stoică, ideea că pe omul înţelept, adică pe cel virtuos şi moral, nimeni nu-l poate vătăma, pentru că el întâmpină nedreptăţile cu vitejie şi le exploatează pentru desăvârşirea sa. Cel care este nedreptăţit este nedreptăţit de sine însuşi. Abundenţa eticii stoice este foarte vizibilă aici, timp în care până şi numele lui Hristos aproape că lipseşte din lucrare (exceptând o singură referire). Observăm însă următoarele:

Fără să se ştie de ce, lucrarea a fost alcătuită ca o „dispută” în cuvânt (PG 52, 461/2), adică pornind de la datele întrecerilor oratorice, fapt care presupune destinatari ce trebuiau convinşi mai ales prin argumentele eticii filosofice. Cercetătorii n-au luat în seamă faptul că aici nu numai că se condamnă „părerile rătăcite”, ci se accentuează faptul că virtutea omului cere şi „acrivia învăţăturilor adevărate”şi „corectitudinea vieţii” (PG 52, 462/3). Iar învăţături adevărate au numai creştinii. De asemenea, nu s-a luat în seamă faptul că omul virtuos ideal îşi atinge scopul câtă vreme suferă nedreptatea, câtă vreme stă treaz şi priveghează, adică prin trezvie şi priveghere. Desigur, aceste idei nu sunt străine nici filosofiei. Însă Hrisostom face deosebirea clară că acestea se reuşesc „în Domnul”:

Câtuşi de puţin nu-l vor putea vătăma pe cel ce în Domnul priveghează şi stă treaz (Ibidem, 480 şi 477).

Lucrul cel mai important aici este că Sfântul Ioan stăruie asupra realităţii harului dumnezeiesc. Cei trei tineri „în cuptor” au săvârşit ceea ce au săvârşit prin harul dumnezeiesc. Tot aşa şi oamenii virtuoşi care sunt nedreptăţiţi primesc acelaşi har.

Bizantina_noua_2_fata

Prin urmare, această mică lucrare foarte stoicizantă cuprinde în sine acele supape de siguranţă care îi asigură calitatea creştină. În adâncul său, discursul lucrării este creştin şi hrisostomic. Şi aici, aşa cum face deseori şi în mod conştient în alte situaţii, Hrisostom încarcă termenii şi formele cu un conţinut nou, imitându-l pe Apostolul Pavel. Pornind de la o astfel de premiză, explică folosirea în Areopag a epigrafiei „Dumnezeului necunoscut” (FA 17, 23), explicând că Pavel „a robit înscrisul” pe care atenienii „într-un anume fel l-au scris, iar el a putut în alt fel să-l schimbe” (PG 51, 73). Atenienii au scris acele cuvinte pentru un anume motiv şi cu un alt înţeles, iar Pavel a dat acelora alt conţinut. Această tactică s-a generalizat şi a devenit ceva obişnuit la toţi marii Părinţi.

Sursa: Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină.


[1] Text tradus în limba română de diac. Ioan I. Ică jr. în volumul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Ed. Deisis, Sibiu 2003, p. 235-262 (n. tr.).

pemptousia.ro

18 Aug

Fotografia zilei

sursa:monistiriaka.gr

16 Aug

Flori de august…

16 Aug

Sfinții Martiri Brâncoveni

16 Aug

Paraclisul Sf.Martiri Brâncoveni

16 Aug

16 august – Sf. Martiri Brâncoveni

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
– Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
– De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

- Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!

Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
– Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
– Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!
~~~+~~~
* – Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. Apoi, acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.
[1] Mustafa Paşa era imbrohor
[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.
[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.
[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.

15 Aug

Adormirea Maicii Domnului

Praznicul Adormirii Maicii Domnului cu dragoste sfântă,

bucurie de heruvimi și aripă de serafimi, să îl petreceți!

Praznic binecuvântat! 

14 Aug

ΥΜΝΟΙ ΚΟΙΜΗΣΕΩΣ ΤΗΣ ΘΕΟΤΟΚΟΥ

14 Aug

Prohodul Maicii Domnului

14 Aug

Adormirea Maicii Domnului, în icoană