04 Apr

Gând pentru aproapele

“Iubirea nu are într-adevãr nimic altceva decât pe Dumnezeu.

Cāci Dumnezeu este iubirea.”

Sf. Nil Sinaitul

04 Apr

Florii binecuvântate tuturor!

Sărbătoarea Floriilor să dăruiască tuturor bucurie binecuvântată

și urcuș spornic în rugăciune spre Patimile Domnului

în săptămâna ce începe mâine!

desen realizat de Gabriela Mihăiță David

04 Apr

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2015, a VI-a săptămână

Programul liturgic pentru săptămâna Floriilor

BYZ1

 Miercuri 1 aprilie

18.00h: Spovedanie

 Sâmbătă 4 aprilie, Sâmbăta lui Lazăr – Pomenirea morților

08.00h: Sf.Liturghie

17.00: Vecernie // Spovedanie

 Duminică 5 aprilie – Intrarea Domnului în Ierusalim(Floriile)

08.00h : Utrenia

09.45h:  Sf.Liturghie

19.00: Denie † Intrarea în Săptămâna Patimilor Domnului

NU UITAȚI!

Perioada de spovedit în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare,

se încheie în sâmbăta Floriilor, 4 aprilie!

Săptămâna Patimilor este dedicată doar rânduielilor Deniilor,

pregătirii pentru Prohodul Domnului și Noaptea Învierii!

BYZ1

03 Apr

Cuvântul care zidește

“Acelora care îl urmează, Hristos le dă o pildă de iubire cerească: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15,10). Toate poruncile Mântuitorului se cuprind într-una: Să iubiţi. Celelalte, privind rugăciunea, milostivirea, smerenia, curăţia, răbdarea, jertfa, îndrăzneala, iertarea, trezvia şi bucuria, sunt numai razele iubirii. Aşadar cine câştigă pe împărăteasa faptelor bune, câştigă şi întreg alaiul ei.”Sf.Nicolae Velimirovici

03 Apr

O, Doamne, nădejdea mea în deznădejde

03 Apr

Gând pentru aproapele

¨Omul are două aripi: harul şi libertatea.¨Sf.Maxim Mărturisitorul

03 Apr

Cântări la Intrarea Domnului în Ierusalim

IMG_5581

03 Apr

Sâmbăta lui Lazăr

02 Apr

Gând pentru aproapele

Priviți fereastra sufletelor voastre…Bucurați-vă…
V-a sosit primăvara!

02 Apr

Venind Domnul spre Patima cea de bună voie…

02 Apr

Gustați și vedeți că bun este Domnul!

01 Apr

Cuvântul care zidește

“Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând, păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul

31 Mar

Gând pentru aproapele

“Când vei fi ocarât de cineva, sau disprețuit în vreo privință oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărțindu-te de dragoste din pricina supărării, să te așezi în ținutul urii. Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste, să știi că te alegi cu un folos. Căci prin ocară e alungată de la tine slava deșartă.”

Sf.Maxim Mărturisitorul

30 Mar

Muzică psaltică

30 Mar

Cuvântul care zidește

“Căci zice Scriptura: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare și pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, și buzele multora vor spune înțelepciunea lui. Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este și a se socoti pe sine pricina încercării. Și poate că așa și este de fapt. Fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenției prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socotește așadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrătește când e lovit, mai ales dacă e conștient de păcatul său, nici nu învinovățește pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, și a avut să bea paharul judecăților dumnezeiești.” Sf.Maxim Mărturisitorul.

30 Mar

Hristos, nădejdea noastră

30 Mar

Spovedania deasă, foloasele ei

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:

1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.

2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.

3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.

4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.

5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.

Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 315-316//ortodox.md

90f8d26595d87ac1188c7aef08e

 

30 Mar

Gând pentru aproapele

“De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens”

-Nicolae Steinhardt-

30 Mar

Puține cuvinte, multă iubire…

Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți, simţim.

Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor.

Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.

Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

Ierom.Hrisostom Filipescu

30 Mar

Cum câștigă diavolii sufletele

Diavolii

Eu sunt diavolul desfrâului, al luxului și al sulemenirii. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate.

Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică. Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă. Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.

Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării. Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească. Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad. Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece. Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile. Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați. Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora. Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu. Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere. Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu. O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta. De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor. Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.

Eu sunt duhul necurat al vrăjilor, al farmecelor și al descântecelor. Am trimisele mele pe pământ, căci vrăjitoarele sunt uneltele mele cele mai bune, prin ele lucrez, prin ele spurc omenirea. Ele îmi sunt foarte credincioase și tocmai de aceea le ajut la lucrul lor, le îndeplinesc orice cerere. Și-au dat sufletul lor, mie, îmi slijesc și mi se închină, iar eu fac cele mai grozave minuni prin ele. Eu le învăț să practice spiritism, să cheme spiritele morților. Eu îi învăț pe oameni să meargă la vrăjitoarele mele, și după ce îi spurc cu tot felul de necurății, îmi fac lăcaș în sufletul și în trupul lor, și eu le voi stăpâni mintea și voința lor pe mai departe. Duhul Sfânt ce îi păzea până atunci l-am alungat și am pus eu stăpânire pe sufletul lor. Ori eu, ori Dumnezeu. Iar când văd că s-au înșelat, se duc și pe la biserică, pe la popii lor, să mă alunge ei din oameni. Dar dacă ei înșiși și-au dedat sufletul și trupul lor, mie, eu nu mă depărtez așa ușor de la ei. Mă tem de preoții lor care numai ei au puterea să ne alunge din oameni, prin posturi, ajunări, masluri, rugăciunile Sf. Vasile cel Mare – acestea mă ard.

Eu sunt demonul mândriei. Eu îi învăț pe oameni să se încreadă în puterile lor proprii, că nu au nevoie de Dumnezeu, și că fiecare dintre ei poate fi un dumnezeu. Am, desigur, slujitorii mei: maeștrii, yoghinii, fachirii, guru… I-am învățat să practice ședințe de meditații transcedentale, să creadă că sunt una cu universul, că au puteri spirituale neobișnuite… iar acum sunt învățători ai lumii, căci au ajuns să înșele lumea întocmai cum i-am învățat eu. Unii sunt atât de iscusiți, încât m-au întrecut și pe mine în viclenii. Eu îi învăț pe oameni să se mândrească cu talentele lor, cu frumusețea și cu hainele lor. Eu îi învăț să se trufească după ce fac fapte bune, pentru ca să nu le mai fie primite și să beneficiez tot eu de pe urma lor.

Eu sunt demonul amânării. Eu îi învăț pe oameni să păcătuiască, apoi le amân de la o zi la alta vremea pocăinței lor. Le trimit rușine pentru ca să n-ajungă să se spovedească. Celor tineri le spun că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserică?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii. Celor bătrâni le spun că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi. Îi dau înapoi şi pe unii şi pe alţii, îi amân pe toţi din zi în zi, până când îi va apuca moartea aşa, nepregătiţi. Sursa: luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

29 Mar

Hristos în mijlocul nostru

3

28 Mar

Puține cuvinte, multă iubire

IMG_6459“Port în suflet pe toți, mă rog pentru toată lumea, iubesc. Nu împart eu dreptatea. Nu stabilesc eu cine merită și cine nu, cine este vrednic și cine nevrednic este. Nu judec ca să nu fiu judecat. Sau viaţa mă învaţă ca să nu judec, chiar dacă sunt judecat. Iubesc, chiar dacă nu sunt iubit. Iert ca să primesc Iertarea. Mângâi. Îmbrățișez. Las pe Dumnezeu să aleagă. Nu aleg eu în locul Lui, nici măcar în rugăciune. Dumnezeu să ne ierte pe toţi, de oriunde şi oricâţi suntem. Sunt un alt Adam ce a ieșit din Rai afară și caut drumul spre Acasă…”

(Puține cuvinte, multă iubire, Ierom.Hrisostom Filipescu)

28 Mar

Gând pentru aproapele

11058763_867756429951719_428839499033283700_n

“Dacă vrei să-l folosești fără vorbă multă pe iubitorul de învățătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credință dreaptă și la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuți.” (Marcu Ascetul)

27 Mar

Gând pentru aproapele

“Totul începe, continuă şi se termină în iertare. „Iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc. 6, 37), spune Domnul.”(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

27 Mar

Pocăinţă – Spovedanie – Dumnezeiască Împărtăşanie

Cu toţii cunoaştem mai mult sau mai puţin viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ştim că de la o vârstă fragedă a trăit în păcat, în patimile trupeşti, cu o fervoare fără saţiu. La un moment dat a vrut să meargă la Locurile Sfinte împreună cu alţi pelerini din Alexandria, oferindu-şi trupul călătorilor din corabie pentru a-şi putea plăti drumul.

Când au ajuns la Ierusalim era ziua Înălţării Cinstitei Cruci şi, câtă vreme toţi intrau fără nici o piedică în Biserica Învierii, ca să se închine Cinstitei Cruci, ea simţea o putere nevăzută care o împiedica să intre. Rămânând singură într-un colţ al pronaosului, şi-a dat seama că întinăciunea vieţii ei o împiedica să se apropie de Cinstitul Lemn. S-a pocăit în hohote de plâns lovindu-se în piept şi, văzând o icoană a Maicii Domnului – icoana Maicii Domnului numită Chezăşuitoarea, care acum se află în peştera Sfântului Athanasie de la Marea Lavră din Sfântul Munte Athos – s-a rugat spunând: ”Preasfântă Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu,  ştiu că nu sunt vrednică să privesc la sfânta ta icoană, la tine care eşti preacurată cu sufletul şi cu trupul şi ştiu că din pricina păcatelor mele îţi stârnesc scârba. Dar Dumnezeul Care S-a născut din tine S-a făcut om ca să îi cheme pe păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta ajută-mă să intru în biserică spre a mă închina Crucii Fiului tău şi, când mă voi învrednici să mă închin, tu să mi te faci chezăşuitoare înaintea Fiului tău că voi părăsi lumea şi plăcerile şi voi urma calea mântuirii pe care mi-o vei arăta”. Aşa ne spune Sinaxarul.

Când a intrat în biserică, s-a închinat cu multă căldură Cinstitei Cruci şi întorcându-se la icoana Născătoarei de Dumnezeu a promis că era pregătită să urmeze drumul pe care i l-a promis. Atunci s-a auzit glas din cer care i-a spus: ”Dacă treci de râul Iordan, vei afla mare odihnă”.

Ieşind din biserică, a cumpărat trei pâini şi s-a dus către Iordan. Seara a ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, s-a spălat în apele râului, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi apoi a străbătut Iordanul şi a petrecut în pustie 47 de ani fără să întâlnească om sau altă vieţuitoare.

În primii 17 ani a suferit din pricina arşiţei zilei şi a frigului nopţii, dar mai cu seamă din pricina încercărilor cărnii şi a amintirii păcatelor ei. Făcând nenumărate metanii, o ruga pe Maica Domnului să o acopere şi să o ajute.

Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui pentru a fi viu, a dezrădăcinat din inima ei prin nevoinţă toate patimile şi a preschimbat focul dorinţei trupeşti în flacără a dumnezeiescului eros, prin care îndura, ca una fără de trup trup, toate greutăţile pustiei.

După mulţi ani a găsit-o Sfântul Zosima, care se ducea să se nevoiască dincolo de Iordan, aşa cum aveau obiceiul monahii de la chinovii să facă în Postul Mare. Lui i-a povestit cele ale vieţii ei şi pocăinţa ei şi l-a rugat să vină să o împărtăşească. S-a întors anul următor, a împărtăşit-o şi în aceeaşi zi a adormit în Domnul, potrivit mesajului pe care l-a scrijelit alături de trupul ei mort.

Dintr-o păcătoasă împietrită la inimă, Cuvioasa Maria a devenit izvor de nădejde şi pocăinţă, pildă pentru mulţime de suflete care suspină din pricina greutăţii păcatelor lor.

Biserica noastră a aşezat pomenirea ei în ultima săptămână a Postului, ca să ne încurajeze pe cei care nu purtăm de grijă de cele ale mântuirii noastre, propovăduind că până şi în ultima clipă pocăinţa ne poate aduce aproape de Dumnezeu.

Pornind de la viaţa Cuvioasei Maria, să spunem câteva gânduri despre pocăinţă.

S-au rostit şi s-au scris multe definiţii ale pocăinţei.

Scrie Sfântul Ioan Sinaitul, autorul Scării: ”Pocăinţa este har care înnoieşte şi primeneşte botezul pe care l-am întinat prin păcate” şi continuă: ”Cel care doreşte să arate faţă de Dumnezeu adevărată pocăinţă trebuie să cumpere şi să moştenească fericita smerenie” şi mai departe spune: ”Din nădejde se naşte pocăinţa, pentru că acela care nădăjduieşte primeşte iertare de la Dumnezeu, se pocăieşte şi se îndreaptă” şi continuă cu pilde de oameni care s-au pocăit şi care, probabil, pentru urechile noastre ar părea exagerate şi extreme.

Noi, azi, prin ”pocăinţă” înţelegem ”regret”. Regretul pentru faptele noastre, pentru greşelile noastre nu este pocăinţă în sensul duhovnicesc pe care Biserica îl dă cuvântului ”pocăinţă”. Termenul ”pocăinţă” în Biserica noastră desemnează întoarcerea noastră, întoarcerea minţii noastre la Dumnezeu.

Regretul pentru greşelile noastre, de obicei, se manifestă prin încercarea de a ne restabili imaginea, în noi înşine şi înaintea celor din jurul nostru. Mă mânii pe cineva, îi vorbesc urât şi apoi regret, pentru că mi s-a stricat imaginea în faţa semenului meu, dar şi faţă de mine însumi. ”Cum am căzut şi m-am expus într-o asemenea măsură? Ce va spune despre mine acest om faţă de care m-am purtat astfel?”. Egoismul nostru nu suportă această vădire a ego-ului şi încercăm prin regret, fie cerând iertare, fie în oricare alt mod să restabilim imaginea noastră.

Un credincios care înţelege că faptul de a fi jignit pe aproapele este un păcat, probabil va merge să se spovedească. Şi ne spovedim nu doar pentru cuvinte necuviincioase, ci şi pentru orice altceva socotim că este păcat. De multe ori, după ce am simţit păcatul şi cu smerenie am cerut iertarea de la Dumnezeu şi lăsarea păcatelor din partea Bisericii, ne liniştim şi ne continuăm viaţa slăvind pe Dumnezeu.

Alte ori mergem însă, ne spovedim, cerem iertarea şi lăsarea păcatelor noastre şi în lăuntrul nostru nu ne liniştim. Acest lucru se întâmplă din diferite motive. Un motiv este că nu ne pocăim cu adevărat, ci doar regretăm greşelile noastre şi mergem la duhovnic, ca să le spunem şi să ne îndreptăţim într-un anume fel. După cum spune în Vechiul Testament: ”spune-ţi păcatele, ca să te îndreptăţeşti”. În Biserică nu mergem, ca să ne îndreptăţim. Îndreptăţirea este o nevoie a ego-ului nostru şi Hristos a venit ca să ne facă să ne depăşim sinele şi să trăim cu dragoste ca un singur trup în Biserică, avându-L cap pe Hristos.

Mulţi încercăm să trăim în Biserică, nu pentru că într-adevăr credem că în comunitate prin relaţia noastră în Hristos cu ceilalţi credincioşi ne mântuim, ci pentru că fiecare dintre noi se mântuieşte în mod formal, individual, urmând anumite porunci, anumite canoane ale Sfinţilor Părinţi. Şi nu doar că nu se mântuieşte, dar, aşa cum spune un profesor contemporan: ”Adesea omul aderă la formă şi pierde esenţa”. ”Se blindează cu certitudini obiective care vin să îi sprijine incertitudinea personală”. ”Se împovărează cu moralisme pentru a-şi acoperi neliniştile existenţiale”. ”Se amăgeşte pe sine prin vanitatea lăuntrică cum că ar apăra cele sfinte şi cuvioase sau chiar pe Însuşi Dumnezeu”.

Ca individ, nimeni nu se mântuieşte: mântuirea, desăvârşirea stă în coexistenţă, în iertare – termenul grecesc este συν-χωρώ, ”a avea loc împreună cu celălalt, a face loc celuilalt” – în Trupul Domnului nostru, în Biserică.

Tainele nu sunt medicamente magice pe care le poate lua oricine şi nu se poate vindeca oricine, dacă nu este mădular al trupului Bisericii.

Poate semnul Cinstitei Cruci, uleiul de la candela unui Sfânt, rugăciunea unui preot, să vindece de boală şi pe cineva care nu este mădular al Bisericii, care poate nici botezat nu este – am destule astfel de exemple – dar acestea nu mântuiesc sufletele, dacă omul nu crede şi nu se face creştin. Creştini ne numim toţi, dar e nevoie şi de alte lucruri, dincolo de botezul pruncilor şi de menţiunea ”creştin ortodox” din actele noastre de identitate.

Avem şi alte cazuri de oameni, care deşi se pocăiesc, se smeresc la măsura lor, se spovedesc curat, cred în iertarea păcatelor pe care le-o dă Biserica şi, cu toate acestea, rămân plini de vinovăţii şi fără pace.

E nevoie ca în acest punct să spunem că una este mustrarea de conştiinţă, care este foarte firească şi este mântuitoare, ca omul să îşi poată conştientiza greşelile, păcatele sale şi să se pocăiască, şi alta sunt vinovăţiile care ne înnegresc sufletul.

Din moment ce credem în Dumnezeu, în iertarea păcatelor pe care ne-o acordă prin taine în Biserica noastră, va trebui din nou să ne depăşim sinele şi să încercăm să ne iertăm pe noi înşine cel puţin pentru aceea că credem că Dumnezeu prin pocăinţă şi spovedanie ne-a iertat.

Am vorbit nu demult cu un anume teolog care mi-a spus că faptul de a-şi ierta cineva sinele, crezând că Dumnezeu prin Taine l-a iertat, deşi acest lucru l-a citit şi l-a predicat el însuşi de multe ori, asupra lui însuşi nu a putut să îl aplice. De aceea nu încetează să îl hărţuiască vinovăţiile pentru un anume păcat personal. Asta pentru că ne lipseşte credinţa, egoismul nostru o sufocă şi suntem nefericiţi.

Pocăinţa constă într-o schimbare în centrul dorinţei. Cel care se pocăieşte doreşte altceva, ceva care îl face alt om. Patimile şi neputinţele noastre ne vor însoţi până la mormânt, dar omul care are pocăinţă poate să cadă, însă inima lui nu este predată păcatului aşa cum era înainte de schimbarea care a avut loc în el prin pocăinţă. Pocăinţa devine mod de viaţă, nu este un simplu regret. Dacă pocăinţa ar fi însemnat regret, ar fi umplut permanent de nelinişte feluritele noastre încălcări ale dumnezeieştii legi şi păcate, şi astfel acest regret ar fi fost de fapt păcat, iar nu pocăinţă.

Cred că rodul pocăinţei este pacea pe care o simte omul în oceanul de iubire al lui Dumnezeu. Iar cel care nu dobândeşte pacea şi nu simte că se îndulceşte sufletul lui de dragostea lui Dumnezeu, Care ne primeşte pe toţi la fel, fie păcătoşi, fie drepţi, deci, acela care nu dobândeşte pacea regretă şi încearcă prin anumite atitudini egoiste să se îndreptăţească pe sine.

Acum, puţine gânduri despre spovedanie. Spovedania, la fel ca întreaga noastră viaţă, are nevoie de simplitate. Uneori, când ne spovedim, începem să spunem amănunte despre păcatele noastre, fie pentru a le înfrumuseţa în urechile duhovnicului, fie pentru a înlătura vinovăţiile pe care le simţim din pricina lor, şi mai vorbim, chipurile!, despre spovedanie curată. Spovedania curată înseamnă să ne spunem păcatele fără să le ascundem, fără viclenie. Amănuntele, nici duhovnicul nu are chef să le asculte – în afară de cazul când el însuşi cere amănunte prin anumite întrebări.

Îmi spunea Părintele Efrem Katunakiotul că a încetat să mai spovedească mireni, pentru că el a venit la isihie ca să-şi curăţească mintea şi nu avea nevoie să audă cele ce îi spuneau mirenii cu amănunte care îi întinau mintea. Dacă acest gigant duhovnicesc vedea la el această primejdie, cu cât mai mult ne primejduim noi, care suntem nişte furnici în ale duhovniciei.

Alţii, pe de altă parte, vor să îşi exagereze păcatele, crezând că în felul acesta dau valoare sinelui lor, chiar şi în chip negativ, şi mulţi, pentru că au tendinţe masochiste, cer şi canoane grele de la duhovnici.

Canonul nu este o pedeapsă pentru păcatele noastre, ci o pedagogie, ca să simţim că ne aflăm pe un drum greşit şi să ne reîntoarcem la drumul lui Dumnezeu. Îl vedem pe Sfântul Vasilie cel Mare că pentru un anume păcat dă un canon de 15 ani oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi pentru acelaşi păcat, câţiva ani mai târziu, Sfântul Ioan Postitorul dă un canon de doi ani şi câteva îngenunchieri şi post. Sfânt şi unul şi celălalt, şi vedem că Biserica noastră, Sfinţii noştri, trăind în harul lui Dumnezeu, sunt luminaţi şi rânduiesc lucrurile după situaţiile în care se află societatea. Sfintele Canoane sunt insuflate de Sfântul Duh, dar toate au caracter istoric, pentru că Biserica noastră este vie, nu este o fosilă istorică moartă.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre deosebirea dintre Sfântul Vasilie şi Sfântul Ioan Postitorul că în epoca Sfântului Vasilie exista o credinţă puternică, dragoste de Hristos, iar un credincios care primea canon ca 15 ani să stea fără Dumnezeiasca Împărtăşanie dobândea un dor tot mai mare de Hristos şi toată viaţa lui era îndreptată către clipa în care ar fi devenit vrednic să se împărtăşească. În epoca Sfântului Ioan Postitorul – 300 de ani mai târziu – evlavia scăzuse, dragostea de Hristos se împuţinase şi indiferenţa faţă de viaţa duhovnicească crescuse. Ca să aprindă dorul după Hristos, Sfântul Ioan dă un alt canon.

Această iconomie putem şi se impune să o folosim şi astăzi. Biserica este vie în Duhul Sfânt, avem Pidalionul – Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi – dar cheia este în mâinile duhovnicului pe care Biserica îl rânduieşte spre această slujire. Vedeţi, numai noi, grecii, avem doar anumiţi preoţi care săvârşesc cu binecuvântarea Episcopului Taina Spovedaniei. La alte popoare ortodoxe spovedesc toţi preoţii. Acolo lucrurile sunt mai formale, pentru că aşa se potriveşte acelor popoare. Noi cu greu putem fi satisfăcuţi de forme, suntem mai greu de guvernat, mai nesupuşi.

Spunea un Sfânt Părinte Duhovnicesc – acum trecut la Domnul –, de la Ierusalim: ”Părinţele, acum lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai trebuie să dăm canon să nu se împărtăşească poporul, ci trebuie să le dăm canon să se împărtăşească. Este singurul lucru care ne uneşte cu Dumnezeu. Toţi suntem căldicei. Viaţa noastră nu mai este în multe privinţe creştinească, ne lipsesc pildele de viaţă, ne îndepărtează de Dumnezeu vorbele lumeşti, toate ne îndepărtează, şi doar prin Dumnezeiasca Împărtăşanie poate un creştin să simtă că Dumnezeu îl iubeşte şi se pogoară Hristosul nostru să îi dea Trupul şi Sângele Lui, să i se dea spre mâncare şi băutură.

Mi-a spus un compatriot de-al nostru – cunoscut multora dintre noi, un profesor al vostru – cu puţine luni înainte de a muri, când a venit în Sfântul Munte: ”Părinte, cine este acela care poate să împiedice un creştin care crede că în Sfântul Potir al Dumnezeieştii Liturghii este Trupul şi Sângele Hristosului nostru, cine poate deci, să îl împiedice să se împărtăşească?”.

Creştin nu este doar acela care se botează. Creştin este acela care participă la Dumnezeieştile Taine ale Bisericii noastre. Prin Botez devii un potenţial creştin; prin celelalte Taine şi mai ales prin Dumnezeiasca Împărtăşanie devii creştin în mod real.

O problemă – care a apărut în ultimii ani prin editarea cărţilor patristice monahale, prin posibilitatea de a vizita Sfântul Munte şi alte mănăstiri şi, mai cu seamă, prin ieşirea frecventă a ieromonahilor din Sfântul Munte – este confuzia dintre spovedanie şi îndrumarea duhovnicească. Monahul are posibilitatea să îşi dezvăluie gândurile către Stareţul care îl îndrumă, pentru a-şi tăia voia şi a înainta pe drumul desăvârşirii monahale. Pentru mireni nu există o asemenea nevoie şi posibilitate. Mulţi dintre noi, monahii, credem că vă vom putea pune şi pe dumneavoastră, mirenii, în aceleaşi tipare. Practic, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru mulţi. Noi, se presupune, trăim în isihie, nestingheriţi de grijile vieţii şi privim către mântuirea noastră. Dumneavoastră aveţi atâtea griji, faţă de soţi, de copii, probleme economice şi sociale, şi atâtea altele, încât, dacă acolo vă luptaţi aşa cum trebuie, Dumnezeu vă sfinţeşte. Lupta de bază în lume este alcătuirea unei familii corecte, după Dumnezeu.

Şi căutăm să găsim un Stareţ luminat. Scria un egumen despre aceşti căutători de Sfinţi, care vizitează Sfântul Munte: ”Trăind în Sfântul Munte destui ani, am constatat de multe ori dispoziţia vizitatorilor şi a pelerinilor de a întâlni o persoană luminată, ţintind de fapt să întâlnească un soi de vrăjitor sau măcar un făcător-de-minuni sau unul cu harisma străvederii sau a înainte-vederii, limitând sau mai degrabă desconsiderând şi făcând de prisos sfinţenia în Hristos”. Prin cercetarea şi relaţia aceasta se pare că nu aspirăm atât la curăţirea patimilor noastre, cât râvnim să ne satisfacem curiozitatea egoistă, iar dacă nu reuşim, începem să ne îndoim de posibilitatea existenţei astăzi a Sfinţilor şi e posibil să cădem chiar în blasfemia împotriva Duhului Sfânt, afirmând că azi s-au pierdut Sfinţii, ca şi cum sfinţenia s-ar expune pe tarabă sau ar suna la uşă – după cum spunea un monah. Iar Părintele Efrem Katunakiotul zicea: ”Vai de Sfântul căruia i-a ajuns faima până la Atena” sau, alt cuvânt, ”Prin blestemul lui Dumnezeu şi binecuvântarea diavolului s-a răspândit vestea că aş fi Sfânt”, vorbind despre sine.

Astăzi, mai presus de toate funcţionează marketingul. Se face reclamă cuiva de către diverşi din anumite interese, iar respectivului guru-duhovnic îi place asta şi atunci vai de fanii lui. Cea mai importantă armă a acestor îndrumători este terorizarea cu iadul, în cazul în care nu li se face ascultare, sau cu boli care vor veni peste rudele lor, până la ameninţări că nu va mai veni să bea cafea în casa celor neascultători, lucru care îi va scădea în ochii lumii.

Bună este îndrumarea duhovnicească pe care o lucrează oamenii serioşi; dar ceea ce ne este trebuinţă este pocăinţa şi spovedania.

Îmi spunea episcopul nostru – aici de faţă – că, după ce a fost hirotesit preot duhovnic de către episcopul precedent – fie-i ţărâna uşoară! – şi-a pregătit un loc special în birou pentru spovedanie. Şi în timp ce şi-l pregătea, îl vede preotul împreună-slujitor cu el – bătrân şi plin de experienţă – şi îl felicită pentru zelul lui. După ce a terminat procedura şi şi-a pregătit biroul, plin de bucurie i l-a arătat protosinghelului. Atunci îi spune bătrânul: ”Aşadar, fiul meu Antim, acum mergi şi găseşte o strană mărginaşă în biserica Sfântului Nicolae şi acolo să spovedeşti. Eşti încă tânăr şi fără experienţă. În strană şi stând în picioare nu e cu putinţă să te lungeşti la vorbă şi să spui vorbe deşarte care cu uşurinţă se pot spune în fotoliile comode ale biroului”.

Probabil că ne amintim cei mai mulţi dintre noi şi de Părintele Skávdis, care făcea cu adevărat lucrare pastorală. Pe atunci era mică societatea din Alexandroúpoli, cei mai mulţi se cunoşteau între ei şi problemele, mai mult sau mai puţin, erau cunoscute. Mergea pe drum, îi vedea pe oamenii care aveau ceva să îi spună şi pe loc asculta spovedania lor, îi însemna cu semnul crucii şi odihnea sufletele tulburate. Îl vedeai la autogară, la cafenele, făcându-şi treaba fără zgomot. Dumnezeu să odihnească sufletul lui, s-a apropiat de 100 de ani. Atunci, pe acela care mergea să se spovedească în biserică îl bârfeau ca ar fi făcut vreo fărădelege şi nu vrea să fie dat în vileag. Alte vremuri pe atunci.

Mi-a spus un părinte din Grecia, care slujea la o parohie mare. Avea cinci părinţi duhovnici care spovedeau pe rând. Cei care ieşeau de sub epitrahilul unuia dintre preoţi plecau cu pace şi bucuroşi, altfel decât se întâmpla la ceilalţi duhovnici. L-au întrebat aşadar ceilalţi pe părintele, ce le spune de pleacă aşa împăcaţi şi bucuroşi, iar el le-a răspuns: ”Încerc să îi ascult pe oamenii care vin ca să-şi lase greutăţile sufletului fără să spun multe cuvinte şi întrebări despre subiecte pe care ei înşişi nu le pomenesc. Oamenii au nevoie să îi ascultăm, iar nu să le dăm «sfaturi înţelepte»”.

Căutând să găsim un Stareţ cu harisme etc., de multe ori Îl pierdem pe Dumnezeu. Ne odihnim cu relaţia sentimentală care de obicei se creează cu acesta şi considerăm că nu mai avem nevoie să ne adresăm lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea noastră, pentru că ne acoperă rasele şi epitrahilul lui Gheronda. Modă care ne-a venit din exterior prin diferiţii guru care circulă.

Am zis că pocăinţa, schimbarea cârmei, ne conduce la marea Taină a Împărtăşirii de Trupul şi Sângele lui Hristos, la a mânca ”spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”.

De ce altceva are nevoie creştinul? Lăsarea păcatelor şi viaţa veşnică. Nu a venit Hristos în lume ca să se facă om, ca să sfinţească firea creaturii sale, a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a căzut din adevărata viaţă a Raiului, ca să sfinţească această fire a noastră distrusă de păcat? Nu a venit ca să propovăduiască o învăţătură morală precum toţi întemeietorii de religii. A venit ca să ne arate că avem posibilitatea să înviem aşa cum a înviat El Însuşi şi să ne ia lângă El pentru veşnicie.

M-a întrebat cineva dacă cred în teoria reîncarnării care multora le convine de minune, căci vor să dea minţii lor şi altă posibilitate pentru liniştirea conştiinţei lor tulburate. I-am răspuns categoric NU, pentru că eu cred că acest trup pe care îl am acum va învia, ca să se unească cu sufletul meu, pentru a fi judecat la a Doua Venire. Ei spun că sufletul pleacă dintr-un trup şi intră în altul până se va desăvârşi. Biserica noastră crede că acest trup, unic pentru fiecare dintre noi, va învia.

Aşadar, acest trup se sfinţeşte prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu şi prin primirea şi mâncarea Însuşi Trupului şi Sângelui lui Hristos în chipul pâinii şi a vinului, pentru că este greu să ne ofere preotul slujitor carne şi sânge. Şi avem destule situaţii minunate de preschimbare văzută, în Sfântul Potir, a pâinii şi a vinului în carne şi sânge.

Din păcate, cel mai mare război al diavolului în Biserica noastră stă în greutăţile pe care ni le creează ca să nu participăm frecvent la Potirul Vieţii. Fie din neglijenţă, fie din pricina vinovăţiilor pe care le simţim pentru viaţa pe care o ducem, fie din teamă exagerată faţă de sfinţenia Tainei, rămânem departe de Viaţă. ”Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu în Mine rămâne şi eu în el”.

Şi participarea la Taină ne curăţeşte, ne sfinţeşte, ne taie din robia cugetelor pământeşti şi ne îndreaptă către Cer, iar pregătirea pentru Dumnezeiasca Împărtăşire ne trezeşte din letargia moliciunii pe care o trăim prin legarea pătimaşă de această lume.

Primejdios este să ne apropiem de Taină cu nepăsare şi desconsiderare. Şi cel mai de important dintre toate este să nu avem ceva care să ne împovăreze conştiinţa, să fi iertat pe ceilalţi şi să fi cerut iertare celor din jurul nostru, să îngăduim şi să înaintăm în dragoste. Faptul de a ierta este cel mai greu, dar şi cel mai uşor, dacă ne depăşim egoismul.

Să amintim şi o pildă din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul. Era cineva în Egipt, în vremea Sfântului Macarie, care o poftea pe femeia vecinului. Şi pentru că nu a reuşit să o aibă în alt chip, s-a dus la un vrăjitor. Iar acesta, prin tot felul de vrăji cu împreună-lucrarea satanei, a preschimbat femeia în iapă. Plângând, soţul, i-a pus un căpăstru şi a dus-o în pustie la Sfântul Macarie. Toţi o vedeau ca iapă, câtă vreme omul lui Dumnezeu o vedeau normal, ca femeie; el a stropit-o cu aghiazmă şi a preschimbat-o din nou, şi pentru ochii celorlalţi, în om obişnuit. Şi atunci a spus Sfântul: ”Ţi s-a întâmplat aceasta prin lucrarea diavolului, pentru că nu ai participat la slujbele Bisericii şi pentru că de cinci săptămâni nu te-ai mai împărtăşit”.

Dumnezeiasca Împărtăşanie este cea care ne blindează împotriva lucrărilor celui viclean. Să ţinem seama că de trei lucruri se teme diavolul: de botez, de Cinstita Cruce şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie. În mod normal, toţi creştinii trebuie să se împărtăşească cu Preacuratele Taine la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Cuvioasa Maria ne-a învăţat că sihăstria, pustia, râul Iordan, nu doar că nu au stins setea aşteptării lui Hristos, ci au înteţit-o. Ea cere să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, ca şi cum izbânzile ascetice nu ar fi însemnat nimic. Nu au ţinut-o în pustie biruinţele din viaţa de nevoinţă, căci nu le-a dobândit în chip magic, prin simpla şedere în pustie. Au rodit, pentru că le-a aprins şi le-a hrănit aşteptarea Domnului Care vine. Întreaga ei fiinţă ardea de dorul după Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. El este Cel Care le-a desăvârşit pe toate şi din această aşteptare a Lui s-au născut toate.

Chintesenţa luptei noastre stă în îndemnul Bisericii care se face auzit la toate slujbele: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, iar împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Hristosului nostru, să ne învrednicim mai adevărat a fi părtaşi şi Sfântă Învierea Lui.

Amin!

Macarie Maroudás, Omilie la Duminica a V-a a Postului Mare (a Sfintei Maria Egipteanca), 10 aprilie 2011, Catedrala mitropolitană a Sfântului Nicolae din Alexandroúpolis//pemptousia.ro

27 Mar

„Cu un sărut mai aproape de moarte”

Moartea spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine și felul în care a trăit. Înainte de a muri, tata a pus mîna pe receptor şi a zis: „Veniţi. Am impresia că mor.” … Tata trăia singur într-un sat uitat de lume şi a murit singur. Toată viaţa a fost un însingurat. Dar a dorit să aibă spectatori la singurătatea sa. Şi a murit aşa cum a trăit. Întreaga sa viaţă a fost o demonstraţie. Şi moartea, tot la fel. El a dorit să demonstreze că nu se teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că poate trăi singur.

A trăit şi a murit aşa cum a vrut … Atunci când m-a văzut pentru prima dată în rasă călugărească tata a zis: … Ce ţi-au făcut popii? Ţi-au făcut vreo operaţie la cap, ca să-ţi scoată mintea? Că tu ai creierul prea mare pentru a crede în gogomăniile lor. Ca să trăieşti cu ei trebuie să ai creierul ca nuca. Ia fă aşa cu capul, nu sună creierul cînd se loveşte de cutie? Mai în scurt, eu am avut fiu, dar de azi nu mai am.

- Înseamnă că nici eu nu mai am tată, i-am răspuns eu şi i-am întins mâna.

- O să-mi fii iarăşi fiu atunci cînd o să vii aşa cum te-am ştiut.

- Şi eu o să am tată atunci cînd o să vii la icoane, acolo unde o să fiu eu. Aşa ne-am despărţit. Eu am ieşit şi nu am mai comunicat în nici un fel vreme de şapte ani.

Între timp tata îmi citea cărţile. În orgoliul său chiar spunea că sunt mai deştept ca el şi că e o mare victorie pentru popi să mă atragă de partea lor. Apoi am aflat că între timp a mai dat din cărţile mele unor profesori din localitate. Pe undeva se mândrea cu mine, dar asta nu repara relaţia dintre noi. Tata chiar mi-a tradus una dintre cărţi în rusă, Între Freud şi Hristos, şi asta fără să-l rog. În manuscrisul rămas am găsit o notă la o mărturisire pe care am intitulat-o „Cu un sărut mai aproape de moarte”. În dreptul ei tata a scris: „Genial. E mai tare decât mitul lui Sisif al lui Camus”. Apoi, în dreptul vreunei afirmaţii din aceeaşi carte: „Până aici a fost bine, de aici începe gogomănia popească”. Totuşi dincolo de această preocupare aproape obsesivă pentru tot ce scriam eu, tata nu a părut că mă înţelege. EI nu-şi îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. … Îl priveam pe tata mort în casa neîncălzită şi chiar şi aşa mi se părea că noi doi continuam să ne demonstrăm unul altuia ceva. Era pentru prima dată când el nu răspundea. Nici nu era nevoie. Avea un avantaj vizibil în faţa mea. Avea avantajul major, experienţa majoră. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar că nu putea vorbi. Chiar murise. Iar eu eram la fel de mort ca el. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mîna mare, rece. Apoi mi-am lipit fruntea de dosul palmei lui şi i-am zis: „Iartă-mă. Sânt sânge din sângele tău şi os din osul tău.” Atât mi-a venit să spun şi mi-am dat seama că această mărturisire biblică mi-a descoperit în acel moment taina vieţii şi a dragostei. Era pentru prima oară cînd am fost sigur că tata mă aude şi mă înţelege. Niciodată nu a mai fost atâta certitudine între noi doi. L-am înmormântat de Crăciun. Există tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic merg direct în împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea zi cerurile au fost deschise nu era nici o îndoială. Lumina coborâtă din cer se lovea de zăpada albă şi totul era curat ca în copilărie. … După multă vreme de frământări, l-am visat pe tata în grădina casei de la Oricova. Era așa cum îl ţineam eu minte din copilărie. S-a apropiat de mine şi mă privea. Eu eram mirat de apariţia lui. „Cum de ai venit?”, l-am întrebat. „Păi ce, crezi că eu îmi sunt autosuficient? Vin doar când mi se dă voie”, a răspuns tata. Ce m-a mirat era faptul că tata era smerit şi demn. În el nu mai era nici o urmă de trufie, era calm şi senin. „Şi cum e? E bine?”, l-am întrebat eu. „Da”, a răspuns tata. „Dar spune, măcar acum m-ai înţeles?” „Da. Te-am înţeles”, a răspuns tata şi visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn.

A zice unui om „te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea îşi are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(Ierom. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori, Editura Cathisma, Bucureşti, 2012, p. 176-180)

27 Mar

Hristos, mântuirea lumii

27 Mar

Gând pentru aproapele

„Prietenul credincios este o comoară însuflețită, o grădină împrejmuită, un izvor pecetluit care se deschide din vreme în vreme pentru a te împărtași de el; nu pot să-i numesc prieteni decât pe cei care sunt buni cu adevărat și care s-au împrietenit cu noi pe temeiul virtuții“.

- Sf. Grigorie Teologul -

27 Mar

Când inima îngheață, pune lemne pe foc

1638671

Îmbrățișăm viața așa cum este. O luăm de mână și pornim la plimbare. Când obosim ne mai așezăm pe o bancă sau chiar pe iarbă. Privim în zări. Tragem aer în piept. Sunt și dăți în care mai scrâșnim din dinți. Facem o cruce mare. Ne ridicăm și mergem mai departe. Nu descurajăm. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, nu este pe nici un loc.

Duioșie și cinism. Câtă bucurie ai avut de astăzi dimineață ? Dar câtă durere? Cum arată iadul tău ? Dar raiul tău ? În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei… Val de duioșie. Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos. Curăță fereastra sufletului și a minții. Acolo încă mai sunt urme de neuitare, neiertare, nepăsare, neiubire. Arăm ogorul inimii cu rugăciune și răbdare. Omule, fii Om bun! Îmi doresc să ne pierdem în iubire. Sunt tânăr și sper la luna de pe cer. Visez la un soare care, la apus, se aruncă în mare de dorul ei, iar la răsărit e iarăși acolo, în povestea lui de pe cer. În povestea inimii sunt multe glasuri. Dragostea nu poate să dispară, chiar și când viața pare să aibă doar o singură culoare. Din culoarea dragostei apar toate celelalte culori. Crede numai !

Și toate sunt la locul lor și totuși parcă nu sunt la locul lor. Facem schimbări în viață, alegeri cu multe bifurcații. Viața te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești. Leagăn barca inimii mele ca să nu mai facă valuri înspumate în mersul ei grăbit. Tonic. Durere de nedescris. Proaspăt. Sunt zile și nopți când lacrimile nu îți ajung să plângi cât vrei să plângi. Dezamăgiri. Adeseori din cauza rănilor adânci devenim stânci. Timpul nu așteaptă. Nici ieri, nici astăzi, nici mâine. E mereu în pantă, mereu la pândă, mereu stă să rânjească. Timpul nu așterne drumuri netede dacă sufletul încă mai este abraziv. Atunci îl anulează pe acum.

Neștiința, lenea și uitarea sunt cei trei vrăjmași ai omului. Mulți suntem morți, dar ne prefacem că suntem vii, îmbrăcându-ne în dogme, scuze, diplomație. Și la unii chiar le iese. Labirint… Uneori pare o glumă. Am învățat să salut din sprânceană, alții din abdomen. Râd în întunericul lumii acesteia ca să se facă soare. Nu mă întreba lucruri care încă nu au răspuns ! Între dragoste și ură sunt doar scuturi de tăcere. Prin viață treci doar o singură dată. Tăcere, nelalocul ei. Frică. Gând nebun. Griji noi. Orice privire în grabă e oarbă. Perdea. Adiere de nori. Durerea ne spune să nu mai stăm acolo unde încă mai stăm. Să schimbăm macazul. Alt drum, alt tren, alt gând, alt dor.

Carevasăzică îți place ce vezi atunci când pe celălalt îl doare? Le poți duce? Roata se întoarce, nu uita ! De cele mai multe ori nu poți salva oamenii, poți doar să îi iubești. Tot, până la capăt. Da, orgoliul nu te lasă. Ceafa celui din fața ta e plină de virtuți și nu îți pică bine. Am venit la ușa inimii tale. Deschide! Până nu pierzi pe cineva nu ai cum să îi simți lipsa. Privirea am spălat-o și acum îmi este dulce. Cum ar fi viaţa dacă toţi oamenii ar iubi ?!

Oricui i se poate întâmpla orice, oricând, oricum ! Cariera, banii, puterea, luxul, inteligența, devin dintr-o dată amantele perfecte cu care ne înșelăm sufletul. Și am făcut la naștere cununie cu el. Răsărit. Apus. Uneori omul tace cel mai frumos și cel mai adânc din întreaga lume. Și Dumnezeu tace în el, în tăcerea lui, tandru, fără timp, fără materie. Eu trișez adeseori în povestea aceasta de dragoste și totuși Dumnezeu mă iubește. Aroma inimii mele El nu o poate uita. Chiar și în visele mele triste, interzise, opace. Când diamantele feciorelnice îmi mângâie obrajii povestesc cerului despre cum o floare se usucă și crește alta în locul ei. Nu uit că din om țâșnește adeseori Foame și Sete de Dumnezeu, dintr-un dor firesc, ontologic de Doamne, de împlinire, de sfinţenie, de îndumnezeire. Dor de liniște și de curat. Dor de frumos. Dor de bine. Dor…

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Îndurăm multe căzături. Negăm. Vânătăi, bubă. Fior rece. Fapte, nu cuvinte. În viață nu există „nu pot”, ci „nu vreau”. Schimb iar linia și nu mă sperii. Dacă pierd totul în viață oricând pot să o iau de la capăt alături de Doamne. Cu visuri noi, mai bun, mai iertător, mai curajos, mai puternic, mai iubitor, mai atent. Totul e limpede. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. De ce vorbești despre mine dacă nu mă cunoști?! Ai mâncat pâine cu lacrimi?! Tu nu ai fost acolo să vezi tot ce am văzut. Nu ai fost acolo să simți tot ce am simțit. Nu ai fost acolo să vezi tot ce am făcut. Nu ai fost acolo să treci prin tot ce am trecut. Tu îți tocești gura, iar eu îmi trăiesc viața, a mea nu a ta. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi. Se uită toți, dar nu mă vede nimeni. Tu, Doamne, mă știi cel mai bine și înțelegi slăbiciunile mele ! Ziua de astăzi o înveșmântez în sărbătoare și trag cerul peste mine. Restul e poveste…

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.

Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit…

Hrisostom Filipescu

hrisostomfilipescu.wordpress.com

26 Mar

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2015, a V-a săptămână  

Programul liturgic pentru a cincea săptămână

23 martie – 29 martie 2015 

clip_image098

Luni 23 martie, Înainte-prăznuirea Bunei Vestiri

18.00h: Denia Canonului cel Mare 

Miercuri 25 martie, Buna Vestire(dezlegare la pește)

09.30h: Sf.Liturghie

18.00h: Vecernie * Taina Sfintei Spovedanii 

Vineri 27 martie

Împreună slujire la Taina Sf.Maslu și

Denia Acatistului Bunei Vestiri

în parohia Nașterii Maicii Domnului (Gandesa)

Sâmbătă  28 martie – Pomenirea morților

08.00h: Sf.Liturghie

17.00h: Vecernie * Taina Sfintei Spovedanii 

Duminică 29 martie – Duminica Sf. Cuv.Maria Egipteanca

08.00h : Utrenia

09.45h:  Sf.Liturghie

clip_image098