14 Aug

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Programul liturgic al săptămânii 11 – 15 august

 Luni, 11 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Marți, 12 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 Miercuri, 13 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Joi, 14 august, Înainte-prăznuirea Adormirii Maicii Domnului:

17.00 – Vecernie

18.00 – Utrenie și Prohodul Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului. Frescă de Mihail Astrapas și Eutihie din biserica Sf. Clement din Ohrid.

Vineri, 15 august, Adormirea Maicii Domnului:

9.30 – Sf.Liturghie

  

Praznicul Adormirii Maicii Domnului să vă întărească în dreapta credință!

12 Aug

Prohodul Maicii Domnului

Versuri ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul;

interpretarea maicilor de la Mânăstirea Diaconeşti

12 Aug

Cum recunoștem Serafimii și Heruvimii?

Cum sunt reprezentate aceste ființe cerești, cărora ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii?

Cuvântul serafim, care provine din ebraică, înseamnă „a arde” și îl găsim menționat în Vechiul Testament. Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii sunt reprezentați cu șase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părți și două acoperind picioarele. Chipul lor nu este acoperit. Este zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionțat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliță pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…”. În alte reprezentări, serafimii au fețele acoperite de aripi, pentru că nu pot suporta strălucirea orbitoare a lui Dumnezeu. Serafimii sunt întâlniți în cupolă, la apropierea cercului care îl înconjoară pe Pantocrator, dar mai sunt înfățișați și deasupra Sfintei Mese, în reprezentarea Dumnezeiștii Liturghii din absida Sfântului Altar.

În iconografia bisericilor, heruvimii apar mai puțin decât serafimii. Cuvântul heruvimînseamnă „a se ruga”,  „a binecuvânta” și este menționat în Vechiul Testament, la prorocul Iezechiel care spune că, într-o zi, s-au deschis cerurile și a avut vedenii dumnezeiești. Cea mai impresionată dintre ele a fost vederea a patru fiare, a căror înfățișare semăna cu chipul omenesc. Fiecare dintre ele aveau mai multe fețe și câte patru aripi; astfel, o față era de om, cea din dreapta era de leu, iar cea din stânga era de vultur; de jur-împrejur erau pline de ochi. Prin  urmare, când mergeau fiarele, roțile de lângă ele se învârteau una în alta.

În arta sacră, la reprezentare sunt omise cele trei fețe și s-a restrâns la una singură, acea de om – pentru că celelalte fețe care le-a văzut Prorocul Ieziechel sunt simboluri nepricepute de mintea omenească. Heruvimii sunt întâlniți în reprezentarea Celei de-a doua Veniri a lui Hristos. Un heruvim stă la poarta raiului cu o sabie de foc în mână, după cum spune în cartea Facerii. Astfel, heruvimii îi putem vedea cu aripi în formă de roți cu mulți ochi. Aripile heruvimilor și ale serafimilor simbolizează starea duhovnicească înaltă, cât și viteza disponibilității cu care împlinesc voia lui Dumnezeu, ca mesageri ai săi.

doxologia.ro

11 Aug

Paraclisul Maicii Domnului

07 Aug

Fotografia zilei…

07 Aug

Paraclisul Maicii Domnului – Athos

Άγιον Όρος • Σιμωνόπετρα • Παράκληση – Mount Athos • Paraklesis

Paraclisul Maicii Domnului, Mra. Simonopetra, Sf.Munte Athos

Paraclisul Maicii Domnului, Mra. Vatopedi, Sf.Munte Athos

Paraclisul Maicii Domnului “Paramythia”, Mra.Vatopedi, Sf.Munte Athos

07 Aug

Postul Adormirii Maicii Domnului

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Programul liturgic al săptămânii 4 – 10 august

 

Luni, 4 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Marți, 5 august:

6.00 – Utrenie

17.00 – Priveghere

 

Miercuri, 6 august, Schimbarea la Față:

9.00 – Sf.Liturghie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Joi, 7 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Paraclisul Maicii Domnului

 

Vineri, 8 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Sâmbătă, 9 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Duminică, 10 august:

8.00 – Utrenie

9.30 – Sf.Liturghie

 

05 Aug

Schimbarea la Față, cântări la praznic

05 Aug

Schimbarea la Față în icoană

7_schimbarea-la-fata

05 Aug

Focul dumnezeiesc al iubirii lui Dumnezeu

Lumina şi focul sunt interconectate. Lumina radiază căldură, iar când este concentrată dă naştere la foc; focul emană lumină. Ambele au, de asemenea, un spectru larg de energie şi raze electromagnetice, precum cea radiată şi de stele. Lumina străluceşte, este dătătoare de viaţă, însă, de asemenea, poate să ardă.

Ortodoxia învaţă că la un nivel supranatural, harul, focul, energia şi lumina necreată emană din veşnicie din fiinţa lui Dumnezeu. Ca şi iubirea lui Dumnezeu, ele au existat dinainte de creaţia universului şi a timpului şi sunt numite „necreate”. Putem vedea lumina creată cu proprii ochi, dar lumina necreată nu poate fi văzută decât cu ochii inimii. Rugăciunea ortodoxă „Întru lumina Ta vom vedea lumină” se referă la faptul că, atunci când păşim şi trăim în lumina lui Dumnezeu, noi experiem lumina necreată care este dincolo de lumina vizibilă. Fiinţa lui Dumnezeu este cu neputinţă de cunoscut vreodată; totuşi, Dumnezeu Se descoperă faţă de noi prin harul şi energiile Sale divine prin care El este cunoscut. Ca să simplificăm, putem spune că această situaţie este comparabilă cu următorul exemplu: nu putem avea un contact direct cu suprafaţa soarelui fără a fi imediat distruşi, dar putem veni în contact cu soarele prin căldura şi lumina sa. Primind căldura şi lumina sa noi, de fapt, avem o experienţă directă cu soarele, dar într-o formă care ne permite să supravieţuim.

Schimbarea la faţă, Bizanţ, sec. XII, Ermitaj, Sankt Petersburg

Lumina dumnezeiască, focul, energia şi harul lui Dumnezeu străbat şi susţin universul. Această lumină/foc a fost prezentă în rugul aprins din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe Muntele Sinai. Ea ardea rugul fără a-l mistui sau distruge. În timpul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Tabor, lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu a revelat celor trei ucenici care Îi erau cei mai apropiaţi, firea dumnezeiască a lui Iisus. Ei au putut, prin harul lui Dumnezeu, să vadă această lumină, dar dacă ar fi fost şi alţii de faţă, probabil că aceştia nu ar mai fi putut să o vadă. În troparul ortodox de la Sărbătoarea Schimbării la Faţă, se spune despre ucenici că au experiat această lumină „pe cât li se putea”.

Asemănător, aurele pictate în icoanele ortodoxe nu sunt inele sau coroane, așa cum sunt atât de des reprezentate în arta religioasă non-ortodoxă. Ele sunt sfere de lumină, asemenea sferei de lumină din jurul unei lumânări aflate într-o cameră întunecoasă. Lumina care radiază din Hristos şi sfinţi prin aurele icoanelor simbolizează lumina necreată a lui Dumnezeu care nu poate fi văzută decât cu ochii inimii.

Pe măsură ce mă cufundam în studiul Ortodoxiei, am descoperit un adevăr care a rezolvat o mare problemă de care mă loveam mereu pe când eram protestant. De asemenea, acest adevăr m-a făcut să înţeleg de ce Iudaismul este, în anumite privinţe, mai apropiat de Creştinismul Ortodox decât de alte forme de Creştinism. Ortodoxia spune că nu dispoziţia luminii sau acţiunea lui Dumnezeu determină dacă lumina necreată luminează sau arde, ci starea, firea şi înţelegerea celui ce primeşte lumina. Ea luminează celui ce o primeşte cu bucurie. Îl arde pe cel ce i se împotriveşte. Acest lucru este adevărat atât pentru această viaţă, cât şi pentru cea viitoare.

uimit-coverAceastă uimitoare epifanie personală m-a afectat profund, fiindcă explică modul în care Dumnezeu îl poate iubi pe om necondiţionat și veşnic şi, totuşi, [Dumnezeu] să fie experiat ca sursă de chin şi suferinţă de către cei ce fug de El.

Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu

pemptousia.ro

05 Aug

Muzica psaltică la 200 de ani de la reforma din 1814

Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la reforma muzicală a celor trei dascăli, Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, Școala de Muzică Psaltică organizează Congresul Aniversar Internațional de Muzicologie, având ca temă: ,,1814-2014. 200 de ani de la introducerea Noii Sistime”. Congresul va avea loc la Mégaro Mousikís din Atena în zilele de 17 și 18 octombrie 2014 și va cuprinde prelegeri științifice și concerte.

fotopoulos3aa

Konstantínos Fotópoulos, director al Școlii de Muzică Psaltică și consultant științific cu privire la Noua Metodă al congresului despre reformă, a acordat următorul interviu Pemptousiei:

Pemptousia: Din punct de vedere tehnic, reforma de la 1814 i-a ajutat pe cei tineri să învețe mai ușor muzică psaltică?

Konstantínos Fotópoulos: Odată cu introducerea Noii Metode, cei trei dascăli au reușit să redea destul de fidel vechea notație, și să conserve bogata tradiție a muzicii noastre psaltice într-un mod în care poate fi înțeleasă și de omul contemporan. Au elaborat teoria muzicii psaltice destul de concentrat (cu anumite pierderi, desigur), grăbind, astfel, timpul învățării notației muzicale, având ca rezultat învățarea rapidă a elementelor de bază ale psalticii de către începători. Astfel, un tânăr înzestrat cu talent, poate, într-un an sau doi, să dobândească toate cunoștințele de bază. La școala noastră avem și copii de 6 ani care încep să învețe notația muzicală de la această fragedă vârstă.

Pe de altă parte, este adevărat că trăim într-o epocă în care toți căutăm să obținem totul fără prea mult efort și repede. În special pentru tineri, care sunt mai nerăbdători, este foarte important că sunt răsplătiți destul de repede pentru eforturile pe care le depun. Aici, însă, ne pândește un pericol, nu din pricina noii notații, ci din cauza modului în care aceasta este percepută. Apóstolos Kónstas remarcă un lucru în privința noii metode: ,,Este mai ușoară învățarea acesteia, însă cel care învață pierde natura, caracterul și claritatea liniei [muzicale] (adică a frazei muzicale) și măsurând și cântând, trebuie să aibă mare atenție ca să nu piardă vreo notă, și să nu piardă toată máthima [cântarea n. tr.] pe care o interpretează”. Mulți dintre cei care învață nu iau lucrurile prea în serios. Nu conștientizează necesitatea de a sta foarte mult timp în preajma dascălului lor la strană. Unii ca aceștia nu dovedesc seriozitate, sunt superficiali și nu încearcă să ,,fure” de la dascălul lor secretele acestei arte. În esență, muzica psaltică nu s-a schimbat. Chiar și în zilele noastre, așa după cum spune poetul, ,,se cere multă răbdare, se cere multă osteneală”.

La școala noastră, ,,Școala de Psaltichie”, încercăm să atenuăm această problemă. Insistăm foarte mult ca cursanții noștri să fie prezenți la stranele bisericilor acolo unde cântă dascălii lor, cât mai des posibil, și nu îi sfătuim să preia ei înșiși strana vreunei biserici, imediat după ce au făcut abia primii pași pe acest lung drum al studierii muzicii psaltice.

Pemptousia: Ce s-a schimbat în acești 200 de ani care au trecut de la reformă? Care credeți că a fost rolul reformei în istoria muzicii psaltice?

Konstantínos Fotópoulos: 1814 reprezintă una dintre cele mai importante etape în istoria muzicii psaltice. Într-o perioadă în care grecii se aflau sub jugul otoman și treceau printr-o perioadă foarte grea – și chiar se pregăteau pentru revoluția de eliberare – s-au găsit oameni, din toată Grecia, care să sprijine în mod concret încercarea celor trei dascăli. Noua Sistimă a fost acceptată și de cei mai severi păstrători ai tradiției și ea s-a impus. Doar dacă ne gândim la faptul că, pentru această reformă, cei trei dascăli au fost numiți ,,binefăcători ai națiunii”, putem să înțelegem rolul pe care Noua Sistimă l-a avut, nu doar în istoria muzicii psaltice, dar și în istoria țării noastre, în general. Nu spun, desigur că Noua Sistimă nu a avut, și nu are destule imperfecțiuni. Cu toate acestea, cu mare greutate s-ar fi putut găsi un mijloc mai potrivit pentru transcrierea și învățarea muzicii psaltice în zilele noastre. Chiar și așa, imperfecțiunile pe care le are pot fi suplinite cu ușurință dacă lucrăm cu smerenie și respect pentru tradiția orală și scrisă a muzicii psaltice.

Pemptousia: Aș dori să ne spuneți câte ceva despre tematica congresului, ce își propune, ce teme vor fi discutate?

Konstantínos Fotópoulos: Congresul organizat de Școala de Psaltichie are dublu caracter: științific și aniversar. Vor fi susținute referate de muzicologie cu privire la reforma din 1814 în cele 4 dimensiuni ale ei: istorie, compoziție muzicală, semiografie (notație muzicală), elemente de teorie. În paralel cu aceste expuneri, în cele 2 seri ale congresului vor avea loc concerte de muzică unde mai multe coruri vor interpreta compoziții ale lui Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax. Considerăm că distinsa comisie științifică a congresului, nivelul ridicat al corurilor care participă la concertele din cadrul congresului, precum și ambianța deosebită de la Mégaro Mousikís din Atena constituie garantul unui eveniment cultural reușit.

Ne rugăm așadar ca bunul Dumnezeu să ne ajute astfel încât să reușim să ne aducem și noi tributul acestor trei mari dascăli care au avut grijă de a păstra neatinsă, atât cât s-a putut, muzica noastră psaltică.

fotopoulos2

Konstantinos Fotopoulos conducând corul de muzică bizantină Psaltika pe care l-a pregătit în Rusia, la Sankt Petersburg:

Biografie – Konstantínos Fotópoulos
Konstantínos Fotópoulos s-a născut în 1982 la Atena. Copil fiind, început să ia lecții de muzică de la tatăl său, protopresbiterul Ioánnis Fotópoulos. Mai târziu, a continuat studiile sale alături de protopsaltul Konstantínos Papahristodoúlou și alături de prea protopresbiterul Anastásios Traifóros, cu care a obținut atestatul de ieropsalt în anul 2000 și diploma de muzică psaltică în 2001, cu calificativul ,,Excelent”. De asemenea, s-a folosit foarte mult în relațiile pe care le-a avut cu protopsalții Dimítrios Sourlantzís și Dimítrios Ioannídis, dar cel mai mult s-a folosit urmând cursuri, timp de trei ani, alături de Vassílis Emmanouilídis, Arhonte Protopsalt al Bisericii Celei Mari a lui Hristos a Patriarhiei Ecumenice.

Dincolo de studiile de muzică bizantină a luat lecții de vioară, la început alături de profesorul Stéllios Kalaitzákis, iar mai târziu alături de Ioánnis Zevgoúlis. În anul 2000 a fost admis la Facultatea de Filozofie din cadrul Universității Kapodistriene din Atena, ramura Filologie, iar în 2001 a obținut diploma pentru studii muzicale de armonie.

Din 2004, timp de trei ani, a locuit la Moscova și a creat acolo o școală de muzică bizantină, dar și un grup psaltic bizantin, al căror profesor și dirijor este până în prezent. În acești trei ani a editat trei CD-uri cu înregistrări ale unor coruri psaltice sub conducerea sa, iar corul psaltic al școlii de psaltică a participat la slujbe bisericești, dar și concerte, atât în Rusia, cât și în străinătate. De asemenea, în Rusia, Konstantínos Fotópoulos s-a ocupat cu transcrierea celor mai cunoscute cântări bizantine, din limba greacă în limba slavonă, dar și cu alcătuirea altor compoziții muzicale. De asemenea, în cadrul activității sale în domeniul psaltic amintim participarea la numeroase congrese și seminarii având ca melosul bizantin.

A deținut funcția de protopsalt la biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Aghía Paraskeví-Atena, lampadar la biserica Sfânta Ecaterina din Plaka (centrul Atenei), protopsalt la biserica Acoperământul Maicii Domnului din Moscova, protopsalt la biserica Sfântul Profet Ilie din Porto Ráfti, iar astăzi este protopsalt la biserica Sfântul Cosma Etolianul-Amarousíou. În 2008, împreună cu colaboratorul său, Konstantínos Bousdékis, a înființat în Maroúsi (Atena), ,,Școala de Psaltichie” și grupul psaltic ,,En Psaltirío”.

pemptousia.ro

01 Aug

Înălțimile Athosului

01 Aug

Despre viața în Hristos

Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.

Sfânta Scriptură
Cred că dacă ne facem obiceiul de a citi Sfânta Scriptură ca pe o rugăciune, în duh de rugăciune, ca și cum ar fi fost adresată nouă, scrisă pentru noi personal, atunci întotdeauna inspirația noastră, însuflarea noastră va spori. Citirea Scripturii în acest fel ne va aduce mari foloase în rugăciune și în orice lucru pe care îl facem înaintea lui Dumnezeu. […]
Cred că trebuie să-i încurajăm pe creștini să citească cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu toți ortodocșii nu citesc Scripturile. Unii le citesc tot timpul. Prin viața liturgică pe care o avem în Biserica Ortodoxă noi suntem cel mai bine întemeiați ca să înțelegem cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât cei din afara Tradiției ortodoxe.
Tradiția ortodoxă este cheia care ne deschide nouă înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu. Așa că este o rușine să deținem această cheie în Tradiția noastră și să nu o folosim.

zaharou in

Iubirea de vrăjmași
Iubirea de vrăjmași este un mare dar al Sfântului Duh. Omul nu-și poate iubi vrăjmașii dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Prezența Duhului Sfânt în om alungă din acesta teama de moarte și lupta pentru supraviețuire. Atunci omul e în stare să-i iubească pe toți și să-i ierte pe toți, pentru că cel mai mare dușman, care este moartea, a fost alungat din el și nu-i mai este frică de nimic. De aceea, Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmași dă mărturie de prezența Duhului Sfânt și a adevărului lui Dumnezeu în persoana omului.

Liturghia
Liturghia trebuie să devină centrul vieții creștinului, atât pentru preot, cât și pentru laici. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Liturghia, ca să fie trăită cum trebuie, are nevoie de pregătire. Când ne pregătim pentru Liturghie, naștem în inima noastră înclinații duhovnicești: de smerenie, de credință arzătoare, de pocăință și de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva și noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toți ceilalți credincioși și cu sfinții, și ne va învrednici să intrăm în părtășie cu harul care este în Liturghie. […]
Atunci când preotul și oamenii vor înțelege măreția acestui dar pe care îl primesc prin Liturghie, să dea mica lor viață și să ia viața nesfârșită a lui Dumnezeu, bineînțeles că vor avea o altă atitudine față de Liturghie. Vor fi cu mare băgare de seamă și deosebit de recunoscători lui Dumnezeu, foarte mulțumindu-I că le-a dat o asemenea cinste, că i-a învrednicit să se renască prin harul înnoirii.

Iertarea
Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorința de a supraviețui; ne iubim viața noastră mai presus de orice. […] Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși față de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire.

Recunoștința
Dacă ne facem un obicei din a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu, El va deschide ochii sufletului nostru încât să vedem din ce în ce mai limpede binefacerile Lui față de noi și față de semenii noștri. […] Cu cât dăm mai multă mulțumită, cu atât
vom primi mai îmbelșugat un duh smerit și vom atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu care ne ajută să-I mulțumim și mai mult, să-I mulțumim chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o îngăduie. Și în această dinamică a mulțumirii vine momentul în care ne încearcă o mare mâhnire pentru că nu suntem în stare să-I aducem lui Dumnezeu mulțumita pe care I-o datorăm și pe care o merită. Acesta este începutul pocăinței care se naște din recunoștință și acest fel de pocăință nu are sfârșit pe pământ.

Inspirația vieții
Cred că există trei lucruri care pot inspira viața creștinului. Unul este chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că, atunci când chemăm neîncetat Numele Domnului, pătrundem în prezența Lui și prezența Lui este deosebit de sfințitoare și dătătoare de viață. Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie și aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune așezări din inima noastră, și le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu în schimb va pune viața Sa în aceste daruri și ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viață. Iar al treilea lucru este citirea permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l-a izvorât. Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune și pentru toată buna făptuire.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, 
Merinde pentru monahi, ediția a doua, 
Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2013

www.putna.ro

pemptousia.ro

01 Aug

Înțelepciunea cuvântului

01 Aug

Postul Adormirii Maicii Domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului începe la 1 august. Postul acesta (popular – al Sântă-Măriei), care precedă sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, e rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.

Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată. Originea lui trebuie căutată, probabil, prin sec. V, când cultul Maicii Domnului a început a cunoaşte o dezvoltare mai mare şi când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanţă. La început însă, nici timpul din an, nici durata şi nici felul postirii nu erau la fel peste tot; unii, în părţile Antiohiei, posteau o singură zi (6 august), alţii mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); în răsărit posteau în luna august şi de aceea postul era numit şi Postul lui August, alţii în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alţii nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Data şi durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul XII, la Sinodul Local din Constantinopol, ţinut la 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august şi să dureze 14 sau 15 zile, până la Sărbătoarea Adormirii (15 august), aşa cum, de altfel, se practica mai înainte prin unele părţi.

Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte şi în ziua sărbătorii înseşi, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Postul Sântă-Măriei este mai uşor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli.

Tipicul cel mare (cap. 35, p. 44) şi învăţătura pentru posturi din Ceaslovul mare (ed. cit., p. 707) prescriu ajunare lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul IX, când se consumă mâncare uscată; marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august (sărbătoarea Schimbării la Faţă), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin, dar în Pravila mare (glava 385) se dă dezlegare la vin şi untdelemn nu numai pentru sâmbete şi duminici, ci şi pentru marţi şi joi. în timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstireşti, zilnic (alternativ),cele două Paraclise ale Maicii Domnului din Ceaslov. (Informaţii preluate din Liturgica Generală, pr. Prof. Ene Branişte)

01 Aug

Noua Metodă Psaltică din 1814

Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la reforma muzicală a celor trei dascăli, Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, Școala de Muzică Psaltică organizează Congresul Aniversar Internațional de Muzicologie, având ca temă: ,,1814-2014. 200 de ani de la introducerea Noii Sistime”. Congresul va avea loc la Atena pe 17 și 18 octombrie 2014.

Pemptousia a stat de vorbă cu Konstantínos Fotópoulos, director al Școlii de Muzică Psaltică și consultant științific cu privire la Noua Metodă, în cadrul congresului.

Pemptousia: Ce reprezintă Noua Metodă? Este vorba despre o reformă muzicală sau o dezvoltare a semiografiei psaltice ?

Konstantínos Fotópoulos: În 1814, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, a fost constituită o comisie muzicală din care făceau parte trei dascăli de seamă ai muzicii psaltice din acea vreme: Hristant de Madit (care mai târziu va fi numit episcop la Dirahium), Grigorie (devenit mai târziu Protopsalt al Bisericii celei Mari al Patriarhiei Ecumenice) și Hurmuz (devenit mai apoi Hartofilax al Patriarhiei Ecumenice). Scopul acestei comisii era, pe de-o parte, simplificarea notației psaltice existente în uz la acea vreme, iar pe de altă parte, elaborarea unui sistem nou al notației psaltice, unic și bine structurat.

Ar fi fost logic ca contribuția cea mai importantă să fie considerată dezvoltarea notației muzicale. Până la introducerea Noii Metode, notația psaltică era stenografică și, din această cauză era extrem de complicată. Pentru ca cineva să fi învățat muzică psaltică, era nevoie să studieze chiar și 25 de ani și erau foarte puțini aceia care aveau răbdare să studieze atâția ani. Noua Metodă sau Sistimă propunea un nou sistem de notare, analitic, care era foarte ușor de învățat. Odată cu implementarea acestui nou sistem muzical s-a dat un nou imbold artei psaltice. Mulți au început să învețe și să predea acest nou sistem muzical, la rândul lor, celor mai tineri, deschizându-se, în același timp noi perspective în domeniul compozițiilor psaltice.

methodos IN

Pemptousia: Este adevărat că acest nou sistem muzical a fost contestat, iar introducerea lui a provocat vii reacții de nemulțumire?

Konstantínos Fotópoulos: Așa cum se întâmplă la fiecare schimbare, în general, la fel și în acest caz au existat reacții, dar, de semnalat ar fi doar cea a lui Constantin Protopsaltul  (+1862). Spre deosebire de perioada trecută, atunci când, încercările de introducere a unui nou sistem muzical psaltic (e de semnalat inițiativa lui Gheórghis Lésvios) au fost respinse de către majoritatea psalților, de data aceasta împotrivirile au fost izolate. Propunerea celor trei dascăli a fost primită imediat de către marea majoritate a ieropsalților. La scurt timp de la instituirea ei, noua notație s-a răspândit peste tot și, mai ales, s-a impus la un asemenea nivel, încât vechea notație a fost uitată la scurt timp. Mai mult chiar, câțiva dintre adversarii de atunci ai noii notații – cum a fost de exemplu Apóstolos Kónstas – au fost nevoiți să-și transcrie propriile compoziții folosindu-se de noua notație. Acest lucru se datora faptului că noua notație muzicală nu era complet necunoscută, ci era o dezvoltare firească simiografiei psaltice vechi. Odată cu Noua Sistimă, nu s-a schimbat muzica, în esența ei. Conform mărturiilor existente, existau biserici unde, la o strană se cânta de pe cărți scrise în noua metodă, iar la cealaltă se foloseau cărți scrise în vechea sistimă. Ascultând cele două coruri nimeni nu sesiza vreo diferență de interpretare.

Pemptousia: Credeți că motivele impunerii Noii Metode au fost de ordin ideologic și că nu s-ar fi impus această schimbare?

Konstantínos Fotópoulos: De bună seamă, au existat și motive ideologice care au jucat un rol important în introducerea Noii Sistime, dar nu cred că acesta a fost motivul principal pentru care noua notație s-a impus.

La începutul secolului al XIX-lea, atunci când se constituia noul stat grec, strămoșii noștri încep să își caute rădăcinile, și își îndreaptă atenția spre civilizația greacă antică, fără, însă, să treacă cu vederea și tradiția vie a lor. În paralel, începe să se impună un nou mod european de gândire, în timp ce societatea începe și ea să se schimbe având ca model Europa.

Cele de mai sus i-au influențat și pe cei trei dascăli, iar acest lucru și-a pus amprenta și asupra celebrei lucrări a lui Hrisant de Madit, ,,Marele teoreticon de muzică”. Acolo putem să distingem terminologii, definiții, precum și elemente de istoria muzicii inspirate și împrumutate din literatura greacă veche. Pe de altă parte, însă, modul în care sunt sistematizate scările muzicale, precum și stabilirea exactă a valorilor timpilor muzicali arată un mod de gândire european. Desigur, cei trei dascăli erau devotați tradiției orale și scrise din epoca lor. Au păstrat multe semne grafice în Noua Sistimă, împrumutate din cea veche, și, până la un nivel, au evitat introducerea de noi semne. În manualele lor de teorie psaltică ei au încercat să descrie tradiția orală și nu să o redefinească. În sfârșit, o mare parte a compozițiilor vechi a fost transcrisă în noua notație muzicală pentru a nu se pierde aceste capodopere ale artei noastre psaltice, odată cu trecerea timpului.

Nevoile au fost, așadar, reale, și au provenit din marile schimbări care au survenit în modul de viață al grecilor. De altfel, arta psaltică nu a fost niciodată o artă statică. Schimbări în ceea ce privește notația, compozițiile, teoria, dar și la alte niveluri au fost observate în fiecare secol. Putem spune, totuși, că, la începutul secolului al XIX-lea, condițiile socio-culturale de la acea vreme au determinat schimbări radicale și în domeniul muzicii psaltice.

www.pemptousia.ro

31 Jul

Fotografia zilei

31 Jul

Micul Prinț…o alternativă de vacanță

 

23 Jul

Fotografia zilei…

23 Jul

Ifosul şi ethosul muzicii psaltice athonite

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés

Discutând cândva cu un Bătrân care vieţuieşte de foarte mulţi ani la Sfântul Munte (are de două ori mai mulţi ani în Sfântul Munte decât mine), acesta mi-a spus, la un moment dat: ,,Fericitul părinte E. cânta întotdeauna Slava acesta după Iacov”. Şi, fiindcă noi toţi, cei care ne îndeletnicim cu muzica psaltică, ştim cât este de greu să cânte cineva compoziţiile lui Iacov Protopsaltul (care a scris cele mai multe compoziţii muzicale între anii 1760-1800), surprins, am întrebat dacă părintele acesta ştia muzică. Gheronda a rămas puţin descumpănit, ca şi cum nu se aştepta să îl întreb aşa ceva, şi după cea stat câteva secunde pe gânduri, mi-a răspuns: ,,Ştia muzică psaltică athonită!”. Adică, a vrut să spună că părintele E. ştia cântările acelea pe care obişnuiau să le cânte părinţii la Sfântul Munte. Şi, a continuat, vrând să lămurească mai bine ceea ce a vrut să spună, dar şi să dea un răspuns mai detaliat la întrebarea mea (adică, de unde a învăţat părintele E. să cânte Iacov?): ,,Aşa se învăţa în vechime. Învăţau unul de la altul”.

Acest scurt dialog prezintă succint modul în care s-a învăţat şi s-a cultivat muzica bizantină la Sfântul Munte, în urmă cu o jumătate de veac, dar şi mai demult. Este vorba de perioada când monahii nu aveau legături aşa strânse cu lumea din afară. Unii ieşeau foarte rar din Sfântul Munte, iar alţii nu ieşiseră niciodată. Cei mai mulţi dintre ei veneau la Sfântul Munte la vârste foarte mici, astfel că nu apucau să înveţe deloc muzică, iar alţii nu terminaseră nici măcar şcoala primară, ce să mai vorbim de gimnaziu. Nu veneau foarte mulţi închinători la Sfântul Munte pe atunci, iar contactul monahilor cu profesorii de muzică din lume era foarte rar. În orice caz, condiţiile dificile de acces în Sfântul Munte la vremea aceea nu permiteau relaţiile strânse ori influenţa reciprocă a celor două lumi muzicale diferite.

Sosit în 1993 la Sfântul Munte pentru a deveni monah, şi, neavând experienţe deosebite în urma călătoriilor pe care le făcusem până atunci acolo, abia dacă am apucat câţiva bătrâni (la schiturile din preajma mănăstirii mele) care să se potrivească descrierii de mai sus. Aveau voci pline, ,,coapte”, puternice precum tunetul dar dulci şi melodioase, în acelaşi timp. Cunoştinţele lor muzicale erau limitate. Însă, ceea ce ştiau şi obişnuiau să cânte, cântau, probabil, mai bine decât toţi. Ceea ce vedeau pentru prima dată, le era greu şi să înceapă. Posibilităţile de a corecta ceea ce cântau ei greşit erau absolut nule. Aşa după cum auziseră şi învăţaseră o anumită cântare, aşa aveau s-o cânte până la sfârşitul vieţii lor. Era, însă, frumuseţea de a cânta toţi acelaşi lucru, adunaţi în katholikonul mănăstirii. Toţi aşteptau să se cânte vreo cântare mai cunoscută, cu acea nuanţă caracteristică a vocii lor, care dădea un îndemn la rugăciune. Imediat ce începeau să cânte, privirile psalţilor mai tineri se intersectau între ele, însoţite de zâmbete sfioase.

Predare sistematică a muzicii psaltice nu cred să fi existat. Poate doar câteva lecţii introductive, iar în continuare, lecţiile însemnau însăşi prezenţa şi cântatul la strană. Repetarea continuă a aceloraşi piese muzicale ajuta pe cei care vroiau să înveţe, să reţină, pentru ca, mai apoi, să reproducă ei înşişi ceea ce auziseră şi învăţaseră. Învăţau ceea ce puteau din cărţi, memorau fraze muzicale întregi, şi, dacă uitau vreodată sfârşitul, îl „potriveau” la mărturie. Toţi aveau dreptul de a participa la cântare, chiar şi cei care nu aveau voce sau cei care nu ştiau să cânte decât practic (fără să cunoască notaţia muzicală). Vedeţi, la mănăstire slujbele sunt atât de multe şi de lungi, că este imposibil să cânte numai psalţii buni, pentru că şi aceştia obosesc la un moment dat. Astfel, la Sfântul Munte, o mare parte a cântărilor sunt interpretate de cei din strana stângă, care, de cele mai multe ori, nu ştiu să cânte ,,pe note”, ci cântă ,,practic”. De asemenea, un număr însemnat de cântări revine egumenilor şi ,,bătrânilor”, de aceea, aceste cântări se mai numesc şi ,,ale bătrânilor” (gr. γεροντικά).

Vedem, aşadar, că o mare parte a cântărilor de la slujbe sunt interpretate de cei care nu cunosc notaţia muzicală, şi, care, fără să ştie foarte bine teorie muzicală, îşi aduc şi ei contribuţia lor la tradiţia muzicală atonită.

ifosul IN 2 iakobos mesa 2

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés

Pe când eram de puţin timp venit la mănăstire, am discutat odată cu un frate care era de mai mulţi ani la Athos, iar acesta a început să-mi spună o întâmplare cu un părinte mai în vârstă, un monah foarte simplu, care, la un moment dat a fost internat în spital. Acest frate îmi spunea, aşadar, că, în toată perioada în care acest gheronda a fost internat, au venit să-l viziteze foarte mulţi oameni iar acesta le dădea diferite sfaturi duhovniceşti. Eu mi-am exprimat îndoiala că acest părinte ar fi putut să le spună cine ştie ce. Era, într-adevăr, un om foarte bun, dar, în acelaşi timp era un simplu monah, fără prea multe cunoştinţe. Ce ar fi putut el să le spună acelora? Atunci, fratele mi-a răspuns foarte înţelept că orice monah care a petrecut un număr însemnat de ani la Sfântul Munte, oricât de simplu şi lipsit de cunoştinţe ar fi, ceva tot are să spună.

Viaţa de zi cu zi la mănăstire este o continuă lecţie duhovnicească, şi este imposibil ca cineva care trăieşte acolo, să nu înveţe, vrând-nevrând, câteva lucruri de bază, şi să le transmită, la rândul lui, şi celorlalţi. Am impresia că la fel se întâmplă şi cu muzica psaltică.

Marea majoritate a monahilor care vin la Sfântul Munte, chiar dacă nu studiază constant pentru a învăţa muzică psaltică, fie din practică, fie din nevoie – fiindcă toţi monahii trebuie să participe la cântarea la strană – ceva, ceva tot învaţă. Cei mai mulţi dintre ei, vor putea, la un moment dat, să ,,ia strana”, aşa cum se spune la Sfântul Munte (să cânte, adică, fie în strana dreaptă, fie în cea stângă) dar şi să cânte, cât se poate de des, din memorie, unele cântări. Psalţii care cântă practic cântă foarte des în mănăstiri, mai ales în zilele de rând. Aş îndrăzni chiar să spun – şi nu ar fi deloc exagerat acest lucru – că ifosul aghioritic a fost influenţat foarte mult, mai ales în cazul cântărilor ,,pe scurt” (syntoma), de către aceştia.

Nu ar fi fost drept să nu amintim aici în ce măsură viaţa duhovnicească a influenţat formarea ifosului aghioritic. Şi muzica, ca oricare altă artă pe care monahii o practică la Sfântul Munte, este o artă aflată în slujba rugăciunii. Nu este un scop în sine. Este doar un mijloc de exprimare în cadrul cultului. Şi, chiar dacă acest lucru îl susţin şi psalţii din lume, aghioriţii nu doar declară asta, ci chiar pun în practică. Un psalt de la Sfântul Munte nu va ştii niciodată când va cânta, şi nici dacă va cânta. Aşteaptă să primească poruncă de la ,,tipicar” pentru a veni la strană. Însă, atunci când vreun psalt invitat vine la strană, din respect, îi lasă locul său aceluia, iar el se retrage.

De cele mai multe ori, posibilitatea alegerii unui repertoriu mai diversificat este limitată, fie deoarece gheronda nu permite acest lucru, fie deoarece cei mai mulţi fraţi nu pot învăţa repede cântări noi, ceea ce, din nou, îl „obligă” pe gheronda să impună psalmodierea anumitor cântări, cunoscute de către toţi. Dacă fraţii nu ascultă şi cântă ceea ce doresc, şi se întâmplă să greşească în cursul interpretării cântării, gheronda va fi nevoit să ,,pedepsească” cu canonul rânduit pe cel care nu a ţinut cont de porunca lui.

Strana dreaptă nu aparţine cuiva anume. Tipicul de la Sfântul munte prevede schimbarea permanentă a celor care cântă la strană în timpul anului. Chiar şi cel mai bun dintre psalţii mănăstirii este nevoit să îi primească la strană şi pe cei mai puţin înzestraţi muzical – care, de cele mai multe ori nu îl ajută prea mult la cântare – pentru ca şi aceştia să deprindă, pas cu pas, în timp, meşteşugul muzicii psaltice.

În afară de toate acestea, există, însă, şi „ochiul neadormit” al bătrânilor, care sunt gata mereu să taie elanul oricui crede că ştie ceva, folosind „pedepse” potrivite în astfel de cazuri – cum ar fi îndepărtarea de la cântare – până când consideră că novicele „şi-a venit în fire”.

Din toate acestea vedem că psaltul aghiorit, dincolo de osteneala sa pentru a dobândi cunoştinţe muzicale şi pentru a sluji cât mai bine strana, se trudeşte şi pentru dobândirea celor duhovniceşti, pentru a putea să depăşească toate celelalte obstacole, pentru a folosi muzica spre slăvirea Lui Dumnezeu, şi nu pentru a se mândri. Cred că nu există psalt aghiorit care să nu fi spus măcar o dată – mai ales în perioada când era novice – că ar fi fost mai bine să nu fi ştiut muzică.

Însă, aşa cum spun şi bătrânii, acestea sunt ispite de început pe care le-au avut toţi. Mărturisesc că şi eu, la început, am întâmpinat mari greutăţi dar gheronda m-a încurajat spunându-mi că vede că monahii care psalmodiază află mai mult har în faţa Lui Dumnezeu.

Astfel, odată cu trecerea anilor, conştientizăm care este, într-adevăr locul nostru în biserică şi depăşim toate aceste greutăţi, care, însă, ne ajută foarte mult în viaţa noastră duhovnicească, în special de a dobândi mai multă smerenie. Toate acestea, însă, influenţează foarte mult şi interpretarea muzicală a cântărilor psaltice la strană. De aceea am spus mai devreme că şi factorii duhovniceşti au un rol foarte important în formarea ifosului psaltic aghioritic.

Multe generaţii de psalţi au vieţuit în aceste împrejurări. Desigur, în Sfântul Munte au existat şi mai există încă astfel de bătrâni. Chiar şi cei mai cunoscuţi psalţi aghioriţi au crescut şi au învăţat muzică psaltică întâmpinând aceleaşi greutăţi, ca cele descrise mai sus. Toţi aceştia, prin participarea lor zi de zi la slujbele bisericeşti, dar şi prin râvna lor nemăsurată pentru muzica psaltică (adevărul este că râvna pentru muzica psaltică este incomparabilă cu orice altceva ) şi, sub influenţa unor factori care ţin de specificul local, şi cum a evoluat el de-a lungul anilor, dar, în special, după părerea mea, sub influenţa factorilor duhovniceşti din acest loc au creat acest renumit ifos muzical psaltic aghioritic.

Însă, nu ar fi fost corect să nu ne referim şi la muzica psaltică de astăzi de la Sfântul Munte. Ifosul aghioritic, pe care lumea l-a iubit, este acesta care s-a format în condiţiile pe care le-am descris mai sus. Mărturisesc că nu am foarte mulţi ani la Sfântul Munte şi, din păcate, nu am apucat să cunosc foarte mulţi psalţi mari ai ultimelor decenii. Însă, venind din lume, şi având o pregătire muzicală temeinică, am avut posibilitatea să înţeleg mai uşor muzica psaltică aşa cum se cânta ea la Atos.

Adevărul este că ceea ce văd astăzi este ceva diferit faţă de ceea ce am descris mai sus. Condiţiile de astăzi sunt diferite, şi este de aşteptat să avem rezultate – în ceea ce priveşte muzica psaltică – diferite faţă de ifosul aghioritic „clasic” cu care ne-am obişnuit atâţia ani. Acest lucru este firesc, pentru că nici condiţiile nu mai sunt aceleaşi. Însă, acesta este alt subiect, care trebuie tratat într-un alt articol. Pentru moment să rămânem cu sentimentul duhovnicesc pe care muzica de la Sfântul Munte ne-a oferit-o şi pentru care este iubită şi apreciată în întreaga lume.

Să trâmbiţăm…, Slava Laudelor la sărbătoarea Sf. Nicolae, glas 5, de Petru Filanthidul

Cântă părinţii din obştea Daniileilor:

pemptousia.ro

23 Jul

Ilie, profetul anti-sistem

                      Sfântul Ilie, basorelief egiptean, sec. VI, Dumbarton Oaks Collection, USA

Profetul Ilie, „temeiul prorocilor, al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos” (troparul Sfântului Proroc Ilie) după cum menţionează imnografia Bisericii Ortodoxe, a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea în secolul al IX-lea î.H. Secolul al IX-lea găseşte regatul lui Israel sub conducerea împăratului Omri, care a reuşit să redea regatului pe care-l conducea stabilitate, bunăstare materială şi dezvoltare, apărându-l de popoarele din jur. Pe tărâm religios, însă, a săvârşit fapte rele înaintea Domnului (3 Regi 16, 25). Aceeaşi politică cu a lui Omri a dus şi fiul şi succesorul său la tron, Ahab, care s-a căsătorit cu principesa Izabela, fiica regelui Sidonului, prin această căsătorie deschizând calea cultului lui Baal, pentru cinstirea căruia a ridicat un jertfelnic, săvârşind „fapte rele înaintea Domnului” (3 Regi 16, 30-34).

În acest context al îndepărtării de la dreapta credinţă se prefigurează figura proeminentă a Proorocului Ilie, care se trăgea din Tesva, înfăţişat drept conducător al „războiului religios” ce izbucnise între curtea regală şi profeţii singurului şi adevăratului Dumnezeu. În Cărţile Regilor, în care este descrisă activitatea profetică a lui Ilie, misiunea lui este vădită, mai ales convingerea că se află în slujba lui Dumnezeu, pe care-L slujeşte şi-L apără până la sfârşit.

Prin activitatea profetică şi de vestire a cuvântului lui Dumnezeu a lui Ilie şi, mai apoi, a lui Elisei, ucenicul şi urmaşul acestuia, este pusă în evidenţă apariţia mişcării profetice de opoziţie şi rezistenţă din secolul al IX-lea. Aceşti profeţi şi cetele lor de ucenici au apărut drept entităţi independente, fără susţinere şi recunoaştere din partea statului, în opoziţie cu falşii profeţi ai curţii regale, migrând din loc în loc.

Proorocul Ilie şi apoi Elisei, dar şi Miheia, sunt purtătorii răspunsului lui Dumnezeu şi a rezistenţei oamenilor Lui faţă de adorarea orgiastică a lui Baal şi ai Astartei.

Pe când Ahab ieşise împreună cu Obadia, mai marele curţii, să-l caute pe Ilie, acesta din urmă l-a provocat pe regele Ahab la „întrecere”: Ilie urma să „lupte” împotriva preoţilor lui Baal. În Cartea a Treia a Regilor este descris momentul întâlnirii dintre Obadia şi Ilie: Obadia era un om temător de Dumnezeu (3 Regi 18, 3), şi îndată ce s-a închinat înaintea omului lui Dumnezeu, adică în faţa lui Ilie, l-a întrebat: „Cu ce am greşit eu de dai pe robul tău pe mâna lui Ahab, ca să mă omoare?”, manifestându-şi astfel frica pe care o avea din pricină că fusese trimis să-l caute pe Ilie, omul pe care împăratul îl socotea vinovat pentru nenorocirile lui Israil.

Obadia, care este pomenit în Cartea a treia a Regilor (18, 4), nu trebuie nicidecum confundat cu profetul Avdie sau Ovdie, autorul cărţii profetice omonime, fiind acela care i-a luat pe cei o sută de prooroci şi i-a ascuns în peşteri, câte cincizeci, pentru a-i mântui de furia reginei Izabela, care-i omora pe proorocii lui Dumnezeu (3 Regi 18, 4).

Regele Ahab considera că Ilie este cel ce aduce „nenorociri peste Israel” (3 Regi 18, 17), dar Ilie îi răspunde că cel ce aduce nenorociri peste popor este însuşi Ahab, care l-a părăsit pe Dumnezeu pentru a-l urma pe Baal. Ilie îl provoacă pe rege să adune pe preoţii lui Baal, pe care-i numeşte „proorocii ruşinii” şi să aducă jertfe, chemându-i pe dumnezeii lor să arunce foc pentru a aprinde rugul. De îndată ce încercarea preoţilor lui Baal a eşuat, Ilie ridică un nou jertfelnic, folosind douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, udând cu apă lemnele şi carnea adusă spre jertfă. Rugându-L pe Dumnezeu să aprindă rugul, aceasta s-a şi întâmplat. Atunci Ilie i-a prins pe proorocii şi preoţii lui Baal şi i-a junghiat la pârâul Chişon (3 Regi 18, 20-40). Ca un alt Moise, a ridicat un jertfelnic şi s-a rugat lui Dumnezeu, precum altădată Moise a spart tablele legii atunci când a văzut că poporul se închina viţelului din aur şi a urcat din nou pe muntele Sinai, pentru a lua din nou legea.

Această luptă, desfăşurată pe muntele Carmel, a fost, în realitate, lupta dintre Dumnezeu şi Baal, proclamare a atotputerniciei şi stăpânirii Sale absolute şi dovadă „a neputinţei demonilor care înşelă poporul şi a atotputerniciei lui Dumnezeu” (Teodoret din Cyr, P.G. 80, 729). Junghierea proorocilor mincinoşi de către Proorocul Ilie a fost spre folosul poporului, căci preoţii lui Baal obişnuiau să sacrifice copii mici pentru cinstirea dumnezeului lor, iar înfrângerea lor înaintea singurului adevăratului Dumnezeu a avut drept urmare plătirea cu aceeaşi monedă a faptelor lor dezgustătoare, de aceea poporul nu s-a mâniat împotriva Proorocului Ilie, ci a primit în tăcere toate câte a făcut Ilie împotriva acelora. După „biruinţa” sa, Ilie se roagă lui Dumnezeu şi pune capăt secetei (3 Regi 18, 45-46) pe care o proorocise ca pedeapsă pentru apostazia lui Ahab (3 Regi 17, 1-6). Proorocia referitoare la secetă şi la sfârşitul ei a fost semnul uriaşei deosebiri şi opoziţii dintre Iahve şi Baal, zeul fenician al ploii.

După înfrângerea preoţilor şi a proorocilor lui Baal de pe muntele Carmel, împăratul Ahab a fugit mâhnit, cu carul său de luptă, către oraşul Izreel. „Mâna Domnului a fost peste Ilie, care, încingându-şi mijlocul, a alergat” mai repede decât carul lui Ahab şi s-a găsit înaintea acestuia, în Izreel (3 Regi 18, 45-46). Acest element plin de putere, „mâna Domnului”, nu este altceva decât Duhul lui Dumnezeu, fenomenul dinamic care-i face pe proorocii secolelor al X-lea şi al IX-lea să fie cuprinşi de inspiraţia divină şi să grăiască cuvântul lui Dumnezeu, o caracteristică esenţială a profeţiei israelite în epoca preclasică, adică în secolele al X-lea şi al IX-lea înainte de Hristos. În cărţile istorice ale Vechiului Testament, Duhul lui Dumnezeu este acela care-i călăuzeşte pe conducătorii harismatici ai lui Israel, precum Iisus din Naví, descoperind proorocilor din secolele al X-lea şi al IX-lea cuvântul lui Dumnezeu.

După uciderea preoţilor şi proorocilor lui Baal, Ilie fuge înfricoşat la Beer-Şeba, temându-se de mânia şi turbarea reginei Izabela. După patruzeci de zile ajunge la muntele Horeb (3 Regi 19, 1-8). Theodoret din Cyr, vrând să explice lipsa de curaj a lui Ilie, scrie că frica aceasta se explică, pe de-o parte, prin aceea că proorocul Ilie era în primul rând om, iar, pe de altă parte, prin aceea că a fugit de mândria care l-ar fi putut cuprinde din pricina minunii extraordinare săvârşite. Din aceste pricini a fost cuprins de frică, ca să-şi reamintească de slăbiciunea firii omeneşti (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 732-733).

Pe muntele Horeb a avut loc evenimentul theofaniei, al întâlnirii şi al împăcării proorocului cu Dumnezeu. Ajungând pe munte şi rămânând într-o peşteră, proorocul, înfricoşat şi dezamăgit, cere să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci i se înfăţişează un înger care-i vesteşte că în ziua următoare i se va arăta Dumnezeu. Se stârneşte o furtună năprasnică, dar Dumnezeu nu era acolo, se porneşte un cutremur înfricoşător, dar nici în el nu era Dumnezeu. Mai apoi vine un foc mare, dar nici în foc nu era Dumnezeu. La sfârşit, Ilie Îl vede pe Dumnezeu într-o adiere de vânt lin (3 Regi 19, 9-19).

Arătarea lui Dumnezeu într-o „adiere de vânt lin”, în opoziţie cu vântul năprasnic, cu focul şi cutremurul, urmăreşte să-i demonstreze lui Ilie faptul că credinţa nu poate fi impusă cu metode dure, ci cu blândeţe. După Teodoret din Cyr, Dumnezeu preţuieşte îndelunga răbdare şi iubirea de oameni (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 733).

În versetele 18 şi 24 din capitolul 17 al Cărţii a treia a Regilor, Ilie este menţionat ca „om al lui Dumnezeu”. Acest termen profetic, „om al lui Dumnezeu”, e întâlnit mai ales în cărţile Regilor, în istoriile despre Ilie şi Elisei, punând în evidenţă relaţia specială pe care o aveau aceştia cu Dumnezeu, precum şi harisma facerii de minuni. Această caracterizare, de „om al lui Dumnezeu”, îl aduce în opoziţie cu regele, nu numai din pricina devierilor de la dreapta credinţă ale curţii regale, ci şi din cauza anumitor chestiuni de ordin social, condamnându-l pe rege pentru nedreptatea pe care-o săvârşise omorându-l pe Nabot Izreeliteanul şi luându-i via pe care acela refuzase să i-o vândă (3 Regi 20, 1-16).

Întâlnindu-l pe rege pe drum, Ilie l-a înfruntat cu cuvinte teribile, spunându-i: „Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire? Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!” (3 Regi 21, 19).

După ce-l unge pe Elisei proroc şi urmaş al său, după porunca Domnului (3 Regi 19, 16), soseşte vremea ca Ilie să se despartă de lume. Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Ilie să guste moartea, ci l-a ridicat la ceruri. Ajungând la capătul misunii sale, Ilie îi dă de ştire lui Elisei că cererea aceluia va fi împlinită, luând binecuvântarea şi harul lui Ilie, după ridicarea sa la ceruri (4 Regi 2, 1-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Cel care l-a luat pe Proorocul Ilie la ceruri în car de foc este chiar Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care-i şi spune lui Ilie că va fi ridicat la ceruri. Ilie nu a putut să aducă păcătoşilor mântuirea, pentru acesta se va pogorî pe pământ Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, să împlinească chemarea păcătoşilor (Sfântul Ioan Gură de Aur P.G. 56, 586).

În evenimentul mutării proorocului la ceruri de către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, imnografia Bisericii noastre găseşte prilejul să vestească cu glas mare: „Cel ce pe Ilie Tesviteanul, în căruţă de foc, de pe pământ, Milostive, l-ai mutat la cer, Cuvinte, cu mijlocirile acestuia, mântuieşte-ne pe noi, cei credincioşi, care pe Tine Te slăvim!” (Stihiră la Vecernia Sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie). Theodoros Rókas

pemptousia.ro

21 Jul

Girona – Miniature

21 Jul

20 iulie 2014, Hramul de vară în imagini

20 iulie 2014 – Hramul de vară

Prăznuirea Proorocului de Foc, Sfântul Ilie!

Duminică binecuvântată de oaspeți duhovnicești,

cuvioși părinți de la Sihăstria Putnei

https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/201420IulieHramulDeVaraProoroculIlie

20 Jul

Se naşte un prooroc

articol15 in 1

Aşadar, în cele din urmă, după patruzeci de ani de pribegie prin pustie au ajuns în pământul făgăduit de Dumnezeu. Atât i-a costat pe israeliţi puţina lor credinţă.

Acum se bucură! Prăznuiesc! Însă pe Binefăcătorul lor L‑au uitat. S‑au îmbătat cu bunătăţile pe care le‑au găsit. Cu bogăţia! Cu frumuseţea! Cum să‑şi mai amintească de Dumnezeu? Cum să‑şi mai amintească de mană şi de prepeliţele cu care i‑a hrănit în pustie?

articol15 in 3aPrimii care L‑au uitat au fost căpeteniile. Tocmai aceia care trebuia să dea exemplu bun. S‑au lepădat de credinţa părinţilor lor, a lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. S‑au întors către idoli şi au umplut cetăţile lor cu statui ale lui Baal, zeul furtunii, şi ale Astartei. Iar Moise nu mai este în viaţă, ca să‑i întoarcă la calea adevăratului Dumnezeu.

articol15 in 3bSituaţia s‑a înrăutăţit pe vremea împăratului Ahaav din pricina Izabelei, femeia sa, care era închinătoare la idoli.

În acea vreme s‑a născut Ilie.

Tatăl lui avea să povestească cum a văzut că, în ceasul în care pruncul a deschis ochii în această lume, trei bărbaţi îmbrăcaţi în alb l‑au luat în mâinile lor şi l‑au înfăşat. L‑au îmbrăcat cu foc, fără să se ardă, şi i‑au pus numele Ilie, care înseamnă „dumnezeiesc”.

Mama pruncului îi priveşte uluită. Plin de uimire îi priveşte şi tatăl său. Nu înţeleg ce vrea Dumnezeu să le arate prin acest semn. Însă orice ar vrea să le spună, se roagă să fie spre binele lor şi al tuturor israeliţilor. Şi îl cresc pe copil în frica Domnului.

Anii trec. Ilie acum este deja bărbat în toată firea. Se mâhneşte când îi vede pe cei din jurul său închinându‑se la idoli. Ilie socoteşte că vinovat pentru aceasta este împăratul Ahaav, aşa că se înfăţişează înaintea lui.

– Împărate, îi spune, trebuie să ştii că din cauza necredinţei tale şi a poporului tău, vreme de trei ani încheiaţi nu vom vedea ploaie. Pământul se va usca şi nu va mai da roade. Oamenii şi animalele vor suferi de foame. Şi numai prin cuvântul meu care arată voia adevăratului Dumnezeu va lua sfârşit acest rău.

articol15 in 2

Împăratul se mânie la auzul acestor cuvinte ale lui Ilie şi porunceşte să‑l scoată îndată afară din palat. Să‑l scoată şi din cetate. Şi deoarece Ilie se teme ca nu cumva să‑l ucidă oamenii împăratului, merge şi se ascunde într‑o peşteră, deasupra pârâului Cherit, aproape de râul Iordan.

A mers mult până să ajungă. A obosit. Şi numai cât s‑a rezemat cu spatele de stâncă, că l-a şi cuprins somnul. L‑au trezit croncăniturile unui corb. Deschide ochii şi ce să vadă? În faţa lui se găsea o bucată de carne pe care o lăsase pasărea. A mâncat‑o şi L‑a slavoslovit pe Dumnezeu. Nu avea să petreacă ziua flămând.

După‑amiază, cu puţin înainte de apusul soarelui, corbul vine din nou. De această dată îi aduce pâine. La fel se întâmplă şi în zilele următoare. Cât timp a vieţuit Ilie în această peşteră, în nici o seară nu l‑a lăsat Dumnezeu să se culce flămând. Pentru apă coboară la pârâu, se spală şi bea ca să‑şi potolească setea.

Dar apa se împuţinează din ce în ce mai mult din cauza secetei. Şi în timpul celui de‑al treilea an pârâul seacă. Ilie este silit să părăsească peştera. Din porunca lui Dumnezeu merge în Sidon, patria împărătesei Izabela.

Împăratul află că Ilie se găseşte în ţinutul Sidonului şi‑i pune pe oamenii săi să‑l caute şi să‑l omoare, pentru că din cauza lui oamenii suferă. Pământul nu mai dă roade, iar animalele mor. Toţi se ridică împotriva împăratului, iar împăratul îl socoteşte pe Ilie vinovat de acest rău.

Ilie aude că este căutat pretutindeni şi se înfăţişează singur la palat. Nu ia în seamă primej­dia. Şi îi spune împăratului că, şi dacă îl va omorî, situaţia tot nu se va schimba. Dimpotrivă, va fi şi mai rău. Aşadar, împăratul este obligat să ajungă la o înţelegere cu Ilie, de vreme ce numai prin cuvântul său este cu putinţă să se întoarcă toate spre bine.

Ilie vorbeşte cu siguranţă, deoarece crede că Dumnezeu nu‑l va refuza, orice I‑ar cere. Va trimite mult dorita ploaie să sature pământul de apă şi astfel pământul să scoată verdeaţă. Pomii şi ogoarele vor rodi, iar oamenii şi animalele vor avea cu ce să se hrănească. Dar toate acestea cu condiţia ca proorocii împăratului să ceară de la dumnezeul lor, Baal, să plouă. Şi Baal să aprindă focul pentru jertfă.

Împăratul îl ascultă, dar înlăuntrul lui fierbe de mânie. Îi vine să‑l apuce pe Ilie şi să‑l arunce cât acolo afară din palat. Iar oamenii lui ştiu cum să‑l aranjeze după aceea.

Dar se gândeşte la popor. Foamea l‑a sălbăticit. Şi este sigur că mânia lui se va dezlănţui asupra sa, asupra împăratului. Aşadar, se stăpâneşte şi‑i cheamă pe prooroci la muntele Carmel, aşa cum s‑a înţeles cu Ilie. Le cere să‑i jertfească lui Baal înaintea poporului ca să plouă. Proorocii se supun. Aşează pe jert­felnic animalul înjunghiat. Dedesubt pun lemnele. Dar de unde să se aprindă focul? Se roagă, strigă, dar dumnezeul lor este surd. Nu îi aude. Se lovesc cu săbiile ca să‑i fie milă de ei, se rănesc, însă nimic. Lui Baal nu îi pasă. Nu este mişcat de durerea lor.

Ilie râde pe înfundate. Într‑adevăr, care dumnezeu să‑i audă? Cui să‑i fie milă de ei? Unui dumnezeu care nu există?

Împăratul se înfurie când îi vede pe prooroci strigând, sărind în jurul jertfelnicului şi lovindu‑se fără folos.

– Ajunge! strigă.

Este rândul lui Ilie să jertfească.

articol15 in 4Ilie ia douăsprezece pietre după numărul seminţiilor lui Israel şi zideşte jertfelnicul. Pune deasupra animalul înjunghiat şi lemnele dedesubt. După aceea îşi ridică mâinile. Se adânceşte în rugăciune, care este ca focul pe buzele sale. Devine ca o lumânare aprinsă. Şi Îi cere lui Dumnezeu să aprindă focul, să‑i primească jertfa şi să pună capăt secetei.

Ilie nu apucă să‑şi termine rugăciunea şi iată, un fulger brăzdează cerul. Într‑o clipă lemnele se aprind, cu toate că le udase din belşug. Focul arde lemnele, jertfa, chiar şi pietrele jertfelnicului şi preface totul în cenuşă. De îndată ce s‑a săvârşit jertfa, a început să plouă. A fost inundat tot locul. Împăratul dă pinteni calului şi pleacă. Pleacă şi Ilie ca să evite laudele lumii. Pentru că nu el a adus ploaia, ci Dumnezeu. Pe Acesta oamenii sunt îndatoraţi să‑L slavoslovească.

Împărăteasa aude veştile şi nu‑şi ascunde mânia. Se plimbă prin palat încoace şi‑ncolo, nu are linişte.

– E un vrăjitor! E un vrăjitor! zice mereu despre Ilie. Şi cu strigătele ei se străduieşte să‑l convingă pe împărat şi pe popor că Ilie a reuşit să aprindă focul prin vrăjitorie. Cu vrăjile lui i‑a împiedicat şi pe proorocii lui Baal să aprindă focul.

Atât de mare este mânia ei împotriva lui Ilie, încât îşi trimite oamenii să‑l omoare. Şi Ilie, ca să scape cu viaţă, pleacă din cetate şi se ascunde în pustie.

Merge ce merge, până ajunge într‑un loc unde câţiva copăcei dăruiesc prin umbra pe care o fac puţină odihnă drumeţilor osteniţi. Se aşează. Îşi simte picioarele grele. Grea îi este şi inima. Vrea să plângă. Pentru ce trebuie tot timpul să se ascundă? De ce costă atât de mult credinţa în adevăratul Dumnezeu? Închide ochii. Simte că această întrebare îl copleşeşte. Când îi deschide, vede un înger stând lângă el.

– Ţi‑am adus puţină pâine şi apă, îi spune îngerul şi se face nevăzut.

– Pâine şi apă! Aşadar Dumnezeu nu l‑a uitat. Totdeauna îi poartă de grijă. Uită oboseala şi mâhnirea care îl apăsa şi îşi reia drumul prin pustie. Îşi aude paşii pe pământul uscat. 

pemptousia.ro

19 Jul

Ilie, profetul de foc – 20 iulie

În zonele rurale ale țării, sărbătoarea profetului Ilie este asociată cu așteptarea ploii. În arșița verii, o ploaie bună poate schimba atmosfera și contribuie la o recoltă bună, deoarece ploaia ajută considerabil pomii, plantele și animalele obosite de căldură. Această percepție reflectă istorisirea Vechiului Testament care se referă la episodul aventuros, dramatic și extrem de interesant al profetului Ilie.

profitis ilias in

Profetul de foc a avut atât de multă îndrăzneală la Dumnezeu, încât rugăciunea sa, aceea de a nu ploua pe pământ trei ani și șase luni, a fost ascultată. Și, iarăși rugându-se, cerul a dat ploaie și pământul a odrăslit roada sa, așa cum se menționează în Epistola lui Iacov (5, 17-18). Cu toate că Sfântul Ilie și-a desfășurat activitatea cu aproximativ 850 de ani înainte de venirea lui Hristos, acesta s-a bucurat de o faimă mare, ocupând un loc important în conștiința poporului. Este semnificativ faptul că, atunci când Hristos i-a întrebat pe ucenici ce spun oamenii despre El, aceia I-au răspuns că Îl consideră: „Unii Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci” (Matei 16, 14).

Activitatea Sfântului Ilie răspunde într-un fel dreptății lui Dumnezeu, pentru că proorocul își asumă pedepsirea cu moartea a acelora care au apostaziat și L-au părăsit pe Dumnezeul cel Adevărat. Într-un mod asemănător gândeau, înainte de Cincizecime, și ucenicii Iacov și Ioan, reacționând la refuzul samaritenilor de a-L primi pe Hristos, propunându-I Acestuia: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”. Domnul, pentru a pune sfârșit acestei practici, le răspunde pe un ton dojenitor: „Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55).

profitis ilias by fikos

d) Potrivit mesajului din Vechiul Testament, în Profetul Ilie s-a arătat slava dumnezeiască: „Ieși și stai pe munte înaintea Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năpasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.” (III Regi 19, 11-12). În Filocalie se precizează că harul și mila lui Dumnezeu se arată oamenilor în diferite chipuri. Unora ca duh al fricii de Dumnezeu, care copleșește inima împietrită și nesimțitoare, sau ca un „cutremur”, tresărire interioară și exaltare, iar altora ca duh al „păcii”, aură delicată de lumină, așa cum s-a arătat și profetului Ilie.

e) Profetul Ilie se cinstește cu totul deosebit în spațiul grecesc. Fótis Kóntoglou, referindu-se la una din ilustrațiile sale, scrie: „Oriunde te duci, vei vedea biserici izolate pe vârfuri de munți… Sfântul Nicolae ocrotește marea, iar profetul Ilie munții. În bisericile izolate închinate Sfântului Ilie, acesta este reprezentat în icoane, de acei maeștri din vechime, ca un cioban îmbrăcat în cojoc de lână, cu părul și barba încurcată și răsucită ca un tufan sălbatic, cu nasul înconvoiat ca un vultur și cu ochii de foc”.

f) „Stă așezat pe o piatră, în fața unei peșteri, ca o pasăre de pradă în cuibul ei. Are capul sprijinit în palmă și privește în urmă, ca și cum ascultă glasul lui Dumnezeu, Care îi vorbește prin acele stânci neîndurătoare. Deasupra lui zboară un corb cu o bucată de carne, care se repede jos să i-o dea”.

g) În fiecare an, pe 20 iulie, creștinii din sat, împreună cu preotul, vin spre seară la biserică, se închină profetului Ilie, aprind candele, tămâiază, psalmodiază, citesc stihirile acatistului, iar Sfântul ascultă cu capul sprijinit în palmă… În ziua următoare, imediat după terminarea Liturghiei, oamenii pleacă, Sfântul Ilie rămânând iarăși singur, tăcut, îmbrăcat în piele de oaie, ca un vultur în adăpost. De mii de ani stă așa, și va mai sta și alți ani de acum înainte „până va veni ziua Domnului cea mare și se va arăta pe pământ”.(Monahul Moise Aghioritul)

pemptousia.ro

17 Jul

Τον Κύριον υμνείτε

Pe Domnul lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii!

17 Jul

Proorocul Ilie

„Nu în cutremur, ci în vânt subțire ai văzut venirea lui Dumnezeu, 

Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite,

și în căruță cu patru cai fiind purtat,

pe cer ai umblat cu străină vedere,

minunat făcându-te, de Dumnezeu insuflate”. 

(Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. Prooroc Ilie)

17 Jul

Profetul Ilie

17 Jul

Terirem al Sf.Ioan Cucuzel

Această cratimă (Terirem) pe glasul al optulea este o compoziție impozantă. Ea se găsește în manuscrisul Codex 710 ΜΠΤ, purtând indicația „pentru cor”. Lunga introducere urmează glasul al patrulea, glasul întâi și glasul al șaptelea, cu coborâri frecvente către antifonicul aghia. Dezvoltarea unei frazeologii melodice foarte bogate este pregătită metodic prin introducerea repetată a nou motive melodice, într-o procedură mai puțin grăbită decât la alte cratime ale Sfântului Ioan Cucuzel, care nu poartă mențiunea „pentru cor”.

Atunci, însă, când melosul este pe deplin dezvoltat, după tehnica obișnuită a Sfântului Ioan Cucuzel – în glasul al patrulea papadic sau în glasul întâi tetrafonic, de exemplu – apelul la glasul inițial este frecvent, cu fraze întregi dedicate interpretării corale. Bogăția acestor motive melodice atinge maximul spre sfârșit, într-o progresie la secundă ascendentă, în măsură de patru timpi, până la heptafonia glasului 8, lucrarea încheindu-se prin reîntoarcerea la motivul inițial.

(Lykourgos Angelopoulos, în broșura CD-ului Ioannis Cucuzel, The Byzantine Maïstor, 1995)

 Cratima IN 3
sursa:pemptousia.ro
15 Jul

Duminica Icoanelor Împărătești!

Icoanele împărătești au sosit acasă. Au sosit în sfârșit acasă, la Girona, în biserica Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul și a Sf. Ierarh Grigorie Palama.

A fost un drum lung, sinuos, a fost un drum cu ispite? Am putea să zicem și să credem ca da. Căci așteptarea a fost îndelungată. De aproape 4 ani căutam iconarul potrivit sau, mai bine zis, rânduit de Domnul. Căci dacă am fost tentați sa alegem noi un iconar sau altul, se pare că voia Domnului și a sfinților ocrotitori de la Girona a fost alta. Și așteptarea nu a fost în deșert.

La începutul Postului Mare dădeam în lucru cele 18 icoane – 6 icoane împărătești și 12 icoane cu Sfintii Apostoli. Și am ales ca această lucrare, deloc ușoara, deloc simplă, deloc fără sacrificii, să fie îndeplinită și desăvârșită de doi frați gemeni. Am ales iconari pe frații Cezar-Gabriel și Romeo-Mihail Udrea. Pentru noi la acea vreme cunoscuți doar prin câteva icoane realizate de dânșii, icoane descoperite într-o conjunctură, credem noi, tot cu voia Domnului.

Sâmbătă 12 iulie soseau în biserică primele icoane, cele 6 icoane împărătești împreună cu iconarii Udrea. Bucuria nu poate fi exprimată ușor în cuvinte când fiecare icoană apărea descoperită pentru ochii noștri și era așezată în locașul ei, la catapeteasmă. Chiar dacă pe tot parcursul lucrului la aceste minunate icoane, tinerii iconari ne-au trimis fotografii, altfel este când poți privi cu ochiul liber pictura icoanei.

Iar duminică 13 iulie, o duminică pe care am putea să o numim “Duminica Icoanelor Împărătești”, dimpreună cu credincioșii care s-au nevoit să parcurgă drumul către biserică și Sf. Liturghie, ne-am bucurat și alinat duhovnicește sufletele cu chipurile zugrăvite în icoane. După o îndelungă așteptare, duminică dimineață la Utrenie, în dulceața cântărilor bizantine de la strană, lumina caldă a lumânărilor descoperea pe rând, chipurile bizantine ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfinților Ilie Tesviteanul și Grigorie Palama, ale Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Sf. Ier. Nectarie de la Eghina.

Cum am putea să exprimăm în cuvinte emoția și evlavia manifestate la văzul acestor chipuri zugrăvite de acesști atât de tineri frați iconari cu atâta smerenie și nevoință, cu atâta grijă și detaliu, cu atâta stăruință în a desăvârși cat mai bine lucrarea pentru slava lui Dumnezeu? Cum oare să dăm mărturie că aceste lucruri care pentru unii pot părea doar o simplă dorință de împodobire a bisericii cu încă ceva, cum oare să dăm mărturie că aceste icoane în care elementele pământului: apa și oul, aurul și mineralele culorilor dau naștere la chipurile sfinților?

Ce e frumos și lui Dumnezeu Îi place! Și știm aceasta pentru că Dumnezeu, după ce le-a creat pe toate, de fiecare dată a exclamat întru Sine și a adeverit prin cuvântul puterii Sale și al Adevărului că “toate sunt bune foarte”.    

Și nu puțină ne-a fost uimirea când am descoperit încă un dar pe care Dumnezeu a rânduit să-l așeze în inimile iconarilor, și anume darul cântării tradiționale bizantine.

Ce e frumos și lui Dumnezeu Îi place! Muzica tradițională, rânduiala bisericii moștenită de la Sfinții Părinți, icoana bizantină, toate acestea împodobesc și desăvârșesc lucrarea pentru Domnul. Nu în van avem toată această tradiție, nu în van Ortodoxia este acest giuvaer fără de preț al lumii întregi, nu în van Sfinții Părinți au rânduit toate în biserică atât de frumos și atât de bine pentru înduhovnicirea omului însetat de Dumnezeu și mântuire.

Cum să nu te bucuri când găsești tineri care atât de frumos, atât de temeinic îmbină darurile primite de la Dumnezeu, atât de minunat așează lucrarea talanților dăruiți de Dumnezeu și lasă o urmă lumii acesteia pe calea către mântuire.

Dumnezeu este Maestrul prin excelență sși nimeni nu Îl poate egala. Poate fi numită creația lui Dumnezeu artă? Desigur! O Artă a artelor! Poate fi numit Dumnezeu Artist? Desigur! Un Artist desăvârșit! Iar artă se cheamă ceea ce se face din iubire, vocație, jertfă! Și Dumnezeu a creat lumea și pe om din iubire!

Chiar dacă încă mai sunt de finalizat cele 12 icoane ale Sfinților Apostoli, la partea de sus a catapetesmei, încă o dată duminica zilei de 13 iulie o putem numi Duminica Icoanelor Împărătești. Duminica în care încă o dată a fost prăznuit Sf. Arhanghel Gavriil și al cărui nume îl poartă unul din frații iconari, icoanele împărătești s-au descoperit tuturor spre închinare și evlavie. Nimic nu este la voia întâmplării, a hazardului sau a destinului cum cred unii. Totul este rânduit de Domnul. Totul este la voia Sa și la milostivirea Sa nemărginită.

Noi, nevrednicii, aducem multumire și slavă lui Dumnezeu pentru toate câte rânduiește să fie îndeplinite la parohia din Girona! Noi, cei puțini în rugăciune, ne închinăm Sf. Pr. Ilie Tesviteanul și Sf. Ier. Grigorie Palama pentru darurile cu care acoperă sufletele tuturor credincioșilor parohiei noastre!

Aducem multumire tuturor credincioșilor care s-au nevoit și au sacrificat cele materiale pentru a-și aduce prinosul și ajutorul la înfăptuirea acestor minunate icoane!

Și nu în ultimul rând rugăm pe Bunul Dumnezeu să înmulțească harul peste mâinile și inimile iconarilor Cezar-Gabriel și Romeo-Mihail Udrea!

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ paceîntre oameni bunăvoire! Girona, 13 iulie 2014 preoteasa Camelia Solomon

albumele complete: https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei12IulieSosireaIcoanelorImparatesti https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei13IulieDuminicaIcoanelorImparatestiI https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei13IulieDuminicaIcoanelorImparatestiII