16 Mar

Programul săptămânii 17-23 martie

Luni 17 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii

Marți18 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Miercuri 19 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii

Joi 20 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Vineri 21 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii 

Sâmbătă 22 martie – Pomenirea morților

08.30h: Sf.Liturghie

15.30h: Școala parohială

17.00h:Vecernie

18.00h: Taina Sfintei Spovedanii 

Duminică 23 martie – Duminica Sf.Cruci(a treia a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h:  Sf.Liturghie

16 Mar

Calea spre sfinţire a Sfântului Grigorie Palama

Omilie, 12 noiembrie 2012

Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped

Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos,

În seara aceasta, în această sinaxă, ni se oferă ocazia să comentăm anumite întâmplări așa după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, cel care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană, spre reflecție, şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibil parcursul spre sfinţire al lui Grigorie Palama.

Sfântul s-a născut în 1296 în Constantinopol, din părinţi bine-credincioşi. Tatăl său era senator şi se bucura de o mare preţuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul. Părinţii sfântului au avut grijă nu doar  pe ei înşişi să se dedice zilnic discuţiilor cu monahii şi părinţii duhovniceşti, ci şi pe copiii lor  să-i predispună şi să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaşti, să se desfăteze de învăţătura lor şi să primească rugăciunile lor.

Se întâmplă la fel şi în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri duhovniceşti în familie? Educaţia se face în baza întregirii duhovniceşti a copilului său are ca scop doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una ştiinţifică? Există un duhovnic pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existenţa părintelui duhovnicesc constituie o condiţie de bază pentru realizarea şi înaintarea în viaţa noastră duhovnicească. Sfântul Siluan Athonitul în vremea Tainei Spovedaniei l-a văzut pe duhovnic într-o slavă necreata de negrăit, „în chipul lui Hristos“.

Micul Grigorie şi-a început educaţia sa preliminară de la o vârstă foarte mică, ceva  asemănător Şcolii Primare de azi. Avea însă oarecare dificultăţi în memorare, de aceea şi-a luat un canon să nu înceapă să citească înainte de a face trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului şi să citească o rugăciune către ea. Propunem şi noi rugăciunea copiilor noştri care au oarecare dificultăţi la învăţătură sau stăruim cu violenţă asupra lor?

Grigorie a dobândit o strălucită educaţie filosofică sub îndrumarea renumitului pe atunci filosof şi marelui logofăt Teodor Metohitis, în aşa măsură, încât într-o zi, în timp ce dialoga cu el înaintea împăratului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atât de mult s-a minunat de ideile lui Grigorie, încât adresându-se împăratului i-a spus cu entuziasm: „Dacă însuşi Aristotel ar fi fost de faţă şi l-ar fi auzit pe acesta, peste măsură l-ar fi lăudat“.

Sfântul a început la vârsta de 17 ani să simtă chemarea către monahism şi cu toate că se afla în Constantinopol şi era aproape de împărat, trăia în cumpătare şi în asceză, întreţinându-se cu monahii care veneau din Sfântul Munte, timp în care a dobândit o legătură duhovnicească cu Sfântul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singurătate, ale căror scrieri împodobesc Filocalia Sfinţilor Neptici. Sfântul Teolipt a devenit pentru tânărul Grigorie părinte şi mistagog în cele dumnezeieşti şi l-a iniţiat desăvârşit în sfânta trezvie şi în rugăciunea minţii. Astfel, Grigorie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii încă de pe când trăia în mijlocul zgomotelor lumii. În cele din urmă, chemarea să către monahism a biruit  în fata laudelor lumii şi la vârsta de 20 de ani părăseşte lumea. Fiind o personalitate energică a influenţat şi mediul familial, aşa încât mama sa şi două surori au devenit călugăriţe, în timp ce el însuşi împreună cu 2 fraţi ai săi au plecat spre Sfântul Munte.

Dar nu cumva se întâmpla acelaşi lucru şi astăzi? Mulţi tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi putut să le asigure o carieră profesională importantă, aud glasul Domnului „Vino după Mine!” şi ies din lume. Alţii, iarăşi, se pot afla în perioada studiilor când Domnul îi cheamă, pentru că nimeni dacă nu este de Dumnezeu chemat nu va putea să răspundă înaltei chemări a monahismului. Este o mare binecuvântare a Maicii Domnului că în epoca actuală a incertitudinii tuturor, Sfântul Munte se afla într-o mare înflorire din punctul de vedere al popularii, al duhovniciei, dar şi al reînălţării clădirilor lui măreţe şi al conservării bogatului lui tezaur.

Care este însă reacţia din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atraşi de monahism? Foarte puţini părinţi şi rude le dau binecuvântarea, înţelegând această mare chemare a afierosirii monahale, şi se simt recunoscători faţă de Dumnezeu, că au oferit „o jertfă vie” lui Hristos – pe copilul lor. Cei mai mulţi simt că a căzut cerul pe ei şi i-a zdrobit. Şi aceasta este o dovadă că omul contemporan nu cunoaşte valoarea şi ofranda monahismului. Fericitul părinte Iustin Popovici accentua că „fiinţa Ortodoxiei este monahismul” şi, atunci când vedem renaştere în monahism, aceasta prevesteşte renaştere în întreaga Biserica, în poporul lui Dumnezeu, în trupul lui Hristos. În epoca Sfântului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era să devină monah. Pentru acesta întâlnim mulţi monahi învăţaţi în acea epocă; dar chiar şi împăraţii deveneau monahi, precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf şi s-a dovedit un mare teolog al vremii sale.

Lepădându-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim, bărbat minunat în fapte şi contemplaţie, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, şi care trăia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie: pentru a ucenici viitorul isihast şi văzător al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său şi a ucenicit lângă el 3 ani până la moartea cuviosului Nicodim.

În această chilie a mănăstirii Vatopedi i s-a arătat lui Palama Sfântul Ioan Teologul, trimis de Doamna Născătoare de Dumnezeu, ca să-l întrebe de ce se roagă neîncetat ei cu cuvintele „Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!”? El, care mai târziu avea să devină purtătorul şi teologul prin excelenţă al Luminii necreate. Sfântul, cu infinită smerenie, a răspuns: „Ce altceva aş fi putut să cer, om pătimaş şi plin de păcate fiind, decât să fiu miluit şi să fiu luminat, pentru ca să cunosc şi să îndeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfântul Ioan Teologul îi făgăduieşte ca Maica Domnului îi va fi ajutătoare şi împreuna-luptătoare şi în prezent şi în viitor.

Palama, ca un monah aghiorit, o simţea pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelentă în calea desăvârşirii lui în Hristos. Din scrierile sale, dar în principal din Omiliile sale, se arata dragostea să fierbinte faţă de Maică Domnului. O considera că hrănitoare a monahilor, model al vieţii isihaste, iar atunci când scrie Viaţa Cuviosului Petru Athonitul, aminteşte şi accentuează făgăduinţele ei faţă de monahii aghioriţi. Este singurul Părinte şi scriitor bisericesc care descoperă analitic prin istorisirile Evangheliştilor ca Maica Domnului a fost prima care L-a văzut pe Hristos înviat. Această dragoste faţă de Maică Domnului, care este evidentă în scrierile lui Palama, constituie o însuşire caracteristică a sfinţilor. Sfinţii nutresc un dor inexplicabil şi o dragoste asemănătoare faţă de Născătoarea de Dumnezeu, iar ea le răsplăteşte pe măsură dragostei lor.

În continuare, s-a închinoviat în Marea Lavră, și imediat, pentru linişte mai multă, a plecat la Schitul Glossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a primit vrednicia preoţiei în urma rugăminţii poporului, dar și după ce el însuşi s-a încredinţat că este voia lui Dumnezeu. Ceva asemănător se întâmplă şi astăzi în monahism: nici un monah nu primeşte vrednicia preoţiei chemat de el însuşi, ci părintele lui duhovnicesc va mărturisi că este vrednic să primească acest dar.

După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul şi rugăciunea minţii vreme de cinci ani. Asceza creştină are ca scop curăţirea de patimi. Monahul nu devine un ucigaş al trupului, ci ucigaş al patimilor. Ceea ce caracterizează viaţa ascetică a Sfântului Grigorie Palama, care este ascetică autentică a monahismului ortodox, este întoarcerea spre sine însuşi. În Omilii, în Epistole, chiar și în tratatele cu conţinut dogmatic nu încetează să accentueze sensul interiorizării pentru dobândirea curăţirii în Hristos, a adevăratei vieți duhovniceşti. Despre omul pătimaş care îşi începe pocăinţa prin interiorizare, Sfântul spune că „atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil este ridicată din furtună zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede mască înşelătoare care a fost meşteşugita de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns; și când ridică acest acoperământ fără chip (urât), chiar atunci, pentru că sufletul nu este împrăştiat de feluritele legături, îşi află pacea şi se apropie de adevărata linişte şi rămâne în ea însăşi gândindu-se pe ea însăşi, sau mai bine zis prin ea însăşi, atât cât este cu putinţă pe Dumnezeu, pentru care există. Atunci îşi depăşeşte firea şi se îndumnezeieşte prin participare, înaintând mereu către ce este mai bun“.

Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru şi păzirea minţii. Mintea omului, care constituie ochiul sufletului, este pururi-mişcătoare, şi dacă este alipita de patimile răutăţii, iubirii de plăcere, lăcomiei, urii, se îmbolnăveşte şi se întuneca. Nu poate să conştientizeze aşezarea să lăuntrică cu adevărat dureroasă, deoarece şi-a întunecat partea văzătoare a sufletului, mintea. Mintea omului contemporan s-a întors către făpturi cu o dispoziţie idolatră şi luciferica de nereţinut. Pentru că mintea omului „când nu se afla în contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonică sau animalică”. Inconştient caută auto-îndumnezeirea, să devină dumnezeu nu că „minte văzătoare de Dumnezeu“, ci că „minte care vede fapturile, bunurile materiale“.

Astfel, creştinul dacă se nevoieşte cu atenţie şi interiorizare, conlucrând cu harul dumnezeiesc, se curăţa de patimi şi – precum spune Palama: „Când mintea, alungând toate patimile casnice, a provocat în suflet nepătimirea, şi întorcându-se cu desăvârşire nu doar spre ea însăşi, ci şi spre celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „oferă multe dovezi ale frumuseţii lui Dumnezeu şi trupului cu care este unită, mijlocind între harul dumnezeiesc şi grosimea trupului şi dăruindu-i puterea de a lucra cele imposibile“. Din această lucrare interioară a minţii „provine obişnuinţa cu chip dumnezeiesc şi de negrăit în virtute, desăvârşită imobilitate sau dificilă mobilitate spre răutate, facerile de minuni şi puterea de a vedea şi de a prevedea şi de a vorbi cineva despre toate câte se întâmplă în locurile îndepărtate ca şi cum acestea ar fi în faţa ochilor săi”.

În 1332, se întoarce în Sfântul Munte şi la o priveghere îl vede pe stareţul de atunci al Marei Lavre, Macarie, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, fapt care s-a îndeplinit cu adevărat 11 ani mai târziu, când a devenit mitropolit al Tesalonicului. Dar şi astăzi exista monahi înainte-văzători în Sfântul Munte.

În 1334, a avut o vedenie, în care i s-a dat harisma cuvântului şi a scrierii, după şaptesprezece ani de asceza monahală. Ce putem să spunem despre zilele noastre, în care oricine doreşte scrie şi editează o sumedenie de cărţi? Pentru creştini nu trebuie să fie aşa. Doar atunci când i s-a dat de sus harisma, atunci trebuie să scrie şi cu adevărat va folosi. Pentru că harisma învăţătorească, ca dar al lui Dumnezeu, urmează că lucrează în cel care a ajuns la unica lumânare, la starea de sălaş al harului, având cunoştinţa şi experienţa din Predania Patristică; în cel care s-a curăţat de patimi şi se împărtăşeşte în chip unic şi sensibil cu harul lui Dumnezeu. Aceasta a reuşit-o Grigorie după şaptesprezece ani de asceza prin har.

La 1337, a aflat despre tratatele teologice ale monahului şi filosofului Varlaam din Calabria, reprezentant al teologiei apusene secularizate, aşa cum aceasta a fost formulată sub influenţa neoplatonismului şi scolasticii. Din acest moment începe perioada incertitudinii ei în ceea ce priveşte Predania Ortodoxă isihastă. Am spune că Varlaam s-a făcut pricina arătării Sfântului Grigorie, pentru că dacă n-ar fi existat un motiv, Sfântul nu ar fi scris şi ar fi rămas neştiut.

Pentru apărarea şi consolidarea învăţăturii despre isihasm, Palama a dat o mare importanţă scrierii „Tomosul Aghioritic”. Aici vedem smerenia Sfântului. Îi întreabă pe cei mai bătrâni, pe cei mai distinşi monahi ai Sfântului Munte dacă sunt de acord cu învăţătura sa, şi, atunci când primeşte răspunsul lor scris, semnând Tomosul, simte o mare bucurie şi siguranţă în sufletul său. Mai târziu, în orice împrejurare, înaintea sinoadelor sau în dialog cu cei ce cugetau împotriva lui, va face trimitere la Tomos ca la un document al adevărului şi fidelităţii învăţăturii sale. Aceasta nu ne aminteşte şi de Apostolul Pavel care s-a dus la Ierusalim să-i întrebe pe Apostolii Petru şi Iacov despre evanghelizarea neamurilor, nu cumva „în zadar să alerge“? Aceasta este calea smereniei: „Întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va vesti, pe cei mai bătrâni ai tăi şi îţi vor răspunde“. Această cale este urmată şi astăzi? Sau poate că în orice problemă a noastră devenim singurii noştri sfătuitori? Marele Vasile accentuează ca „omul care se sfătuieşte pe sine însuşi, îşi este propriul războinic“.

Polemica întâmpinata de învăţătura Sfântului Grigorie, ca să nu se facă cunoscută sau să fie răstălmăcita şi rău famată, nu s-a întâmplat cu nici un alt sfânt al Bisericii noastre. Au trecut exact 640 de ani de la adormirea să şi nu au încetat clevetirile împotriva sfântului. Şi aceasta se întâmpla deoarece învăţătura Sfântului Grigorie Palama constituie chintesenţa Ortodoxiei şi în consecinţă devine ţinta tuturor potrivnicilor săi.

Până în veacul al 17-lea se scriau tratate care în realitate erau scrieri pline de batjocuri împotriva Sfântului. Şi nu este ceva ciudat în viaţa Bisericii ca un sfânt să fie bârfit, fie pentru caracterul său, fie pentru învăţătura sa în interpretarea dogmei despre Dumnezeu. Dar principalul instigator al tuturor acestor clevetiri şi batjocuri a fost şi este chiar diavolul, care  se foloseşte ca de nişte unelte de oameni pătimaşi, iubitori de sine şi fără pic de cuviinţă. De aceea, şi credinciosul nu trebuie să se smintească în astfel de situaţii, ci să se roage în principal pentru cel care a pricinuit sminteala, pentru că Domnul a vorbit apocaliptic: „Vai, acelui om prin care vine sminteală!”. Astfel de clevetitori împotriva lui Palama au fost şi Varlaam, Achidin, Gregoras, Chidonis, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în prima Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei. Dar propaganda papalo-catolica nu a războit doar învăţătura Sfântului prin diferitele ei mijloace, ci a încercat să oprească şi sărbătorirea pomenirii lui. Pururea-pomenitul Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos observă: „Clerul catolic a reuşit să considere ca dovadă a credinţei şi afierosirii la papism din partea trădătorilor credinţei ortodoxe, delimitarea lor de sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama“.

În secolul nostru, cercetătorii contemporani ai lui Palama în occident, care sunt recunoscuţi şi de către teologii noştri ca nişte cercetători importanţi, îl critică pe Palama ca diteist, ca neoplatonist şi iconomah. Dar şi teologii noştri academici, care acum nu se mai afla în viaţă, nu au dat nici un imbold studenţilor lor să studieze scrierile lui Palama, ci mai mult decât atât, le-au marginalizat şi de mult ori le-au considerat făcături cu aparentă intelectualistă sau sentimentalista. Din contră, în zilele noastre se observă o aplecare intensă asupra teologiei palamite în spaţiul pur universitar, şi o dovadă a acestui lucru este şi convocarea acestui congres.

Cercetătorii autentici ai scrierilor lui Palama şi purtători ai predaniei isihaste au fost cuvioşii ce au strălucit sub turcocratie: David din Evvia, Cuviosul Mucenic Iacov Aghioritul, Maxim Vatopedinul, Cosma Etolianul, Colivazii cu Sfântul Nicodim Aghioritul în frunte, Acachie Cavsocalivitul, la care au ucenicit trei noi mucenici, Macarie Notaras, care şi el a arătat trei noi mucenici şi atâţia alţii. Noii mucenici, şi în principal cei care mai întâi apostaziaseră, de obicei mergeau în Sfântul Munte ca să se spovedească, să trăiască în pocăinţă, să se lege de un părinte duhovnicesc care să-i înveţe rugăciunea minţii, viaţa ascetică pentru curăţirea inimii, ca să ajungă la lumânare şi la sălăşluirea în ei a harului dumnezeiesc, când ar fi putut deja, fără pericolul lepădării, să mărturisească şi să primească mucenicia pentru Hristos, când li s-ar fi dat prilejul.

În 1347, Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului după multe rugăminţi ale împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino şi ale Patriarhului Isidor. Se menţionează în viaţa sa ca sfântul nu şi-a dorit aceasta, nu a fost de sine chemat, ci de-Dumnezeu-chemat şi de-popor-ales. Viaţa duhovnicească trebuie să meargă înaintea treptelor preoţiei. Sfântul Grigorie fiind desăvârşit, îndumnezeit, „a fost aşezat în sfeşnic” ca să călăuzească fără rătăcire şi prin exemplul vieţii lui şi pe alţii, turma sa, pe calea îndumnezeirii şi a sfinţirii.

Însa în scaunul său s-a dus abia după trei ani, pentru că în Tesalonic era încă diviziune, certuri interne şi tulburări din cauza situaţiei politice instabile a cetăţii; iar Sfântul le primea pe toate cu smerenie. Nu a cerut drepturi şi nu s-a luptat ca să-şi ia locul în tronul arhieresc; pe toate le lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În ziua intrării lui în cetate a rostit o rugăciune emoţionantă, iar după trei zile o Omilie foarte importantă „Despre pacea între-olaltă“. În lucrarea să pastorala este cuprinsă şi îndrumarea turmei sale către pocăinţă sinceră şi participarea la dumnezeieştile Taine. Era făcător de pace şi primea pe oricine avea vreo nevoie la orice oră, înfrunta ereziile cu autoritatea lui teologică, stigmatiza neîndurarea şi nedreptatea socială, îi chema pe preoţi la Sinaxe şi le tâlcuia înaltele lor îndatoriri preoţeşti. Însă lucrul cel mai important poate a fost că a rămas întotdeauna isihast în mijlocul zgomotelor din lume, a încercărilor lui, a întemniţărilor şi că păstra neîntreruptă negrăita lui unire cu Dumnezeu.

Era „Păstorul cel bun”, care se jertfea pentru mântuirea turmei sale, model pentru păstorii actuali ai Bisericii, iar poporul îl iubea foarte mult, simţea şi se desfăta în dragostea lui părintească. Această dragoste nepărtinitoare a fost pricina că sfântul să lucreze minuni încă din viaţă. Harisma tămăduirilor se naşte din dragostea aceluia care se jertfeşte pe el însuşi ca să trăiască aproapele. În epoca noastră, mulţi învaţă din amvonul Bisericii, şi bine fac, dar poporul lui Dumnezeu vrea să vadă şi să comunice cu părinţii duhovniceşti, cu adevăraţii păstori.

Palama a adormit în noiembrie 1359 (…). Însă Sfântul nu şi-a părăsit turma să. Sfântul Filotei Kokkinos, în Cuvântul sau de laudă pentru Palama, aduna 15 minuni ale Sfântului care au avut loc cu puţin timp după adormirea să. Astfel se arata universalitatea unui sfânt care îmbrăţişează cu dragostea să întreaga lume şi se interesează de ea chiar şi după moartea lui. Şi acest lucru nu se întâmplă şi astăzi cu sfinţii noştri contemporani, Părintele Iacov, Părintele Porfirie, care aleargă, am zice, în toate marginile pământului ca să mângâie, să tămăduiască, să săvârşească minuni?

Am încercat să semnalăm în această concisă omilie a noastră următoarele puncte: Sfântul din vârsta să prunceasca a avut o viaţă duhovnicească, a îmbrăţişat cu dragoste monahismul şi a trăit până la sfârşitul vieţii lui ca monah cu un cuget autentic isihast şi patristic, a fost un slujitor înflăcărat al Născătoarei de Dumnezeu, a devenit exemplu de păstor, a răbdat cu smerenie şi credinţa în pronia lui Dumnezeu nedreptele bârfiri şi judecăţi, pe când învăţătura lui a fost încorporată în învăţătura Bisericii Ortodoxe ca o autentică şi nerătăcitoare cale a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, cu toată polemica pe care a suportat-o şi din partea anti-isihaştilor şi latino-cugetătorilor ulteriori.

În seara aceasta în care prăznuim pomenirea sa, în cadrul lucrărilor Congresului, dorim ca fiecare dintre noi să îl cinstească sincer pe luminatorul Ortodoxiei, pe dascălul şi sprijinul Bisericii, pe propovăduitorul harului, pe podoaba monahilor, pe teologul apologet, pe Sfântul Grigorie Palama făcătorul de minuni, cu încercarea noastră de a-l imita. Clerul, avându-l ca exemplu de monah şi de păstor, iar poporul urmându-i şi împlinindu-i învăţătura care are ca scop principal trăirea harului dumnezeiesc. Astfel se va adeveri cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cinstea Sfântului, imitarea Sfântului” ( „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor“).

Sursa: O Osios Grigorios, Sfânta Mănăstire Grigoriu, nr. 28/2003, pp. 5-18.

www.pemptousia.ro

15 Mar

Meditaţie la Duminica a doua din Postul Mare

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: „Doamne, bine este nouă aicea!”.

După popasul din Duminica Ortodoxiei, săptămâna a doua urmează cu rânduiala obişnuită. Totuşi sfintele slujbe, cântările şi citirile de la utrenie şi vecernie, îmbărbătându-ne în ostenelile duhovniceşti, în fiecare săptămână stăruie asupra unei teme deosebite. în săptămâna aceasta ni se pun înainte pilde din Vechiul Testament.

Adam, nepostind, a luat moartea pentru neascultare; ci noi, să postim ca să câştigăm Raiul; Postul aduce mari daruri celor ce-l lucrează. Astfel, prin post Moise s-a făcut văzător de Dumnezeu şi a primit Legea, iar Ilie s-a arătat mergător pe cer în căruţa de foc. Să ne facem şi noi ca Ilie, căruţă din cele patru bunătăţi: rugăciunea, milostenia, smerenia şi postul. Cei trei tineri întăriţi cu postul s-au arătat mai tari decât focul; şi noi, prin post vom scăpa de focul gheenei.

Postul este nedesăvârşit fără smerenie şi milostenie. Deci să-l împodobim cu iertarea celor ce ne-au greşit şi cu milostenia şi cu îndurarea spre cei săraci, făcută în ascuns, ca să nu ştie stânga lucrul dreptei. Că nimic nu mântuieşte pe suflet ca dăruirea la cei lipsiţi, iar milostenia unită cu postul izbăveşte de moarte. Deci să mâncăm darurile Duhului ca pe nişte bucate şi ca o băutură să bem izvoarele lacrimilor şi să aducem laudă lui Dumnezeu veselindu-ne în aşteptarea bucuriei celei mari de la capătul postului. „Doamne, învredniceşte să mergem lesne spre cele viitoare şi să ajungem încununaţi şi la stăpânească ziua învierii tale”.

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: „Doamne, bine este nouă aicea!”.

Dumnezeu este lumină; Eu sunt Lumina lumii”, zice Domnul (Ioan 8, 12), iar Biserica mărturiseşte: lumină este Tatăl, lumină Fiul, lumină şi Duhul Sfânt (Slujba Cincizecimii). Tatăl S-a arătat în rugul aprins de pe Horeb şi în norul luminos, Fiul mai strălucit ca soarele pe Tabor, iar Duhul în chip de limbi de foc la Cincizecime. Lumină este slava Dumnezeirii, slava zilei celei neînsemnate, în care se vor desfăta veşnic în cer sfinţii, care „vor străluci ca soarele”căci lumina este slava vieţii veşnice.

De această lumină însă, se pot împărtăşi oamenii, pe cât este cu putinţă, încă fiind în trup. Au văzut-o cu ochii trupeşti ucenicii pe Tabor şi mulţi Cuvioşi ai Patericului au fost văzuţi înconjuraţi de lumină sau aprinşi ca focul. Cuviosul Pavel din Latro a fost văzut tot foc şi mantia sa ca o flacără mare, iar degetele mâinilor înălţate în rugăciune, ca nişte făclii aprinse; Sfântul Grigorie Decapolitul adesea era văzut de ucenicul său luminos ca soarele, iar din gură ieşea foc când vorbea. Mai aproape de vremea noastră, Sfântul Serafim de Sarov s-a arătat prietenului său, credinciosului Motovilov, luminos ca soarele, iar Cuviosul Marchian, închisul de la Pecerska, în vremea nopţii strălucea ca o lumină dumnezeiască, încât niciodată nu aprin­dea lumânare în chilie, căci putea citi la acea lumină. Şi vieţile sfinţilor sunt pline de acest fel de pilde.

Dar pentru a se învrednici de această strălucire, omul trebuie să se pregătească cu multă osteneală, precum lămureşte Sfântul Grigorie Decapolitul pe ucenicul său. „Si tu, fiule, zice el, dacă te vei nevoi să te curăţeşti pe tine de patimile trupului şi ale sufletului şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor şi dacă te vei ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca El însuşi să le dezrădăcineze cu focul cel dumnezeiesc şi să înmulţească în sufletul tău rodirea faptelor buhe, atunci şi tu te vei face lăcaş curat al lui Dumnezeu şi cuvintele tale vor străluci” (Viaţa sa).

Lucrul este firesc în stadiul cel duhovnicesc. Aşa cum toate lucrurile, prin foc se prefac în lumină: şi apa, şi lemnul şi fierul etc. şi cu cât focul este mai tare şi lumina este mai puternică, tot aşa şi omul, prin focul credinţei, al nevoinţelor duhovniceşti, prin rugăciune, curăţire de patimi şi lucrarea virtuţilor, se face tot mai străveziu şi lasă să se vadă în afară lumina harului care sălăşluieşte într-însul de la Botez. Lumânarea pe care o pune credinciosul în sfeşnic, untdelemnul pe care îl pune în candelă, arată şi acest lucru: că omul poate şi trebuie să se prefacă în lumină, aşa cum se preface ceara din lumânare şi untdelemnul din candelă. „Eu sunt Lumina lumii”, zice Domnul apoi le spune şi ucenicilor: „Voi sunteţi lumina lumii”arătându-ne că numai aprinzându-ne din Lumina – Hristos, ne prefacem în lumină.

Calea luminii este deschisă tuturor credincioşilor, dar precum ne-au arătat şi pildele de mai sus, de ea s-au învrednicit mai ales cuvioşii cei mari şi pustnicii cei retraşi de lume, trăind în sfânta isihie, prin despătimire totală, prin îndeletnicirea cu vederile cele dumnezeieşti şi prin neîncetata lucrare a sfintei trezvii şi rugăciunea minţii în inimă, pecetluită cu preadulcele nume al Domnului Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Săvârşită cu ascuţită trezvie, cu adunarea minţii în inimă, cu credinţă neîndoielnică, cu dragoste aprinsă către Domnul şi cu sfântă evlavie, această rugăciune curăţă pe om de toată materia cea vrescuroasă a patimilor, îl face străbătut de Duh şi luminos, şi-l învredniceşte să vadă Lumina Dumnezeirii încă în trup fiind, ca o arvună a vieţii celei fericite şi veşnice.

Dacă harul de a străluci în această viaţă îl dăruieşte Dumnezeu numai aleşilor Săi, apoi strălucirea veacului viitor, unde „drepţii vor străluci ca soarele”este hărăzită tuturor celor mân­tuiţi. Spre aceasta ne pregătesc şi nevoinţele Sfântului Post.

Cu adevărat, „minunată este această vreme a postului”precum zice cântarea. În duminica trecută ne-am închinat chipurilor celor frumoase ale sfinţilor şi ne-am aprins cu dorul de a-i urma şi a ne asemăna lor; în aceasta ne-am ridicat şi mai sus: ne-am urcat pe Taborul cel luminos şi ne-am învăţat lucrarea cea de taină a sfintei rugăciuni, ca întru lumina Domnului să vedem şi noi lumină. Ca să ne aprindă şi mai mult dorirea de a ne sui în muntele Domnului, Biserica s-a împodobit cu tot ce are mai de preţ în aceste zile: cu sfintele icoane, cu rugăciunea cea de taină şi s-a înveşmântat cu lumina cea neînserată.

„Doamne, bine este aici!”

„Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru şi înălţându-ne cu duhul întru lumină, să vedem lumină…”

(Protosinghel Petroniu TănaseUşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

www.doxologia.ro

15 Mar

Luminătorul Ortodoxiei, Sf.Grigorie Palama

Luminătorul Ortodoxiei, sprijinul Bisericii și învățătorule,

podoaba monahilor, apărătorul teologilor cel nebiruit,

Grigorie făcătorule de minuni, lauda Tesalonicului,

propovăduitorule al harului, roagă-te de-a pururea

să se mântuiască sufletele noastre!

10 Mar

Programul săptămânii 10 – 16 martie

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2014

 Programul  săptămânii

10 – 16 martie

Pentru această a doua săptămână a Postului Mare

începând cu ziua de marți 11 martie

până vineri 14 martie, biserica parohială

va fi văruită dinnou după 3 ani și în paralel curățenie generală!

Mulțumim tuturor celor care veți reuși să vă implicați

și să dați o mână de ajutor!

 

Sâmbătă 15 martie – Pomenirea morților

08.30h  : Sf.Liturghie

17.00h : Vecernie

18.00 h : Taina Sfintei Spovedanii

 

Duminică 16 martie, Duminica Sf.Grigorie Palama (a doua a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h – Sf.Liturghie

 

 Dorim tuturor

nevoința rugăciunii,

mărturisirea cea dreaptă și biruință întru Hristos!

 

POST CU FOLOS DUHOVNICESC!

 

paroh,

p.Mihai Solomon

10 Mar

Duminica Ortodoxiei la Constantinopol, 2014

Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe au oficiat Sfânta Liturghie la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

În Duminica Ortodoxiei Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe Autocefale participanţi la lucrările Sinaxei care s-au desfăşurat de pe 6 până pe 8 martie la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au oficiat astăzi, 9 martie, Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din cartierul Fanar (Istanbul).

Sfânta Liturghie a fost oficiată de 12 Întâistătători de Biserici Ortodoxe:

† Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului,

† Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei şi a Întregii Africi,

† Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului,

† Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii,

† Irineu, Patriarhul Serbiei,

† Daniel, Patriarhul României,

† Neofit, Patriarhul Bulgariei,

† Ilia al II-lea, Patriarhul Georgiei,

† Chrisostom al II-lea, Arhiepiscopul Ciprului,

† Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada,

† Sava, Mitropolitul Varşoviei şi a toată Polonia,

† Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albania.

După citirea Sfintei Evanghelii, Arhimandritul Bartolomeu Samaras, Secretarul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice a citit comunicatul comun al Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.

La sfârşitul Sfintei Liturghii a urmat o procesiune cu icoanele, în curtea Patriarhiei Ecumenice, apoi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe au binecuvântat poporul de la balconul Palatului Patriarhal.

Mai multe detalii aflăm de la reporterul Radio TRINITAS Aurel Moisiuc prezent la eveniment: „Fiecare ierarh a purtat în mână câte o icoană, iar la final Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a citit rugăciunea de sfinţire a icoanelor şi a binecuvântat pe cei prezenţi. În cadrul Sfintei Liturghii a fost citit documentul care cuprinde concluziile Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. De asemenea, s-a hotărât ca Sinodul Panortodox să se desfăşoare în anul 2016 în vechea cetate a Constantinopolului. Totodată, s-au constituit comisiile de lucru pe departamente care vor analiza şi pregăti lucrările premergătoare. În concluzii sunt cuprinse temele Sinodului Panortodox care vor fi reluate, analizate şi discutate în cadrul Consiliilor pregătitoare. În această seară Preafericitul Părinte Patriarh Daniel are programată o vizită în mijlocul comunităţii românilor de aici din Istanbul, mai precis la Biserica Sfânta Muceniţă Paraschevi din Istanbul”.

08 Mar

Meditație la Duminica Ortodoxiei

 
Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe.

Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgă­duinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească.

După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat, în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţă şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti. Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul Se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum Se odihneşte şi în sfintele lor moaşte. Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustăm în Sfânta Euharistie şi o venerăm în icoană.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii celei neapuse; bucură-te raza zilei celei de tainăCa o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută – lemnul şi culoarea – ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea adusă icoanei trece la sfântul înfăţişat pe ea şi prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinţeniei.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim şi noi, sfinţenia pe care trebuie s-o realizăm în viaţa noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Şi nu numai model, ci şi povăţuitor duhovnicesc în viaţa creştină şi îndeosebi în viaţa cea de rugăciune, căci sfinţii din icoană, cu toate simţirile trupeşti surde şi mute faţă de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii şi icoana însăşi este rugăciune. Apoi, harul care sălăşluieşte în icoană nu este nelucrător, el se împărtăşeşte şi credincioşilor care se închină la ele, tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmaşe.

În săptămâna întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă, osteneli, rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc. În ce mă­sură am reuşit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănarea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu modelul, suntem plecaţi spre smerenie şi îmboldiţi să tindem spre el, ca să ne înmulţim ostenelile şi să ne curăţim mai cu dinadinsul în postul ce urmează şi până la sfârşitul vieţii; „să dăm sânge şi să luăm duhcum spun Sf. Părinţi, ca să ne învrednicim de viaţa cea fericită a sfinţilor.

Spre aceasta avem şi ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinţilor şi sfintele lor icoane. Prin cinstirea şi sărutarea lor cu evlavie, ne împărtăşim şi noi de harul sfântului înfăţişat în icoană şi căpătăm putere şi întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată aşa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înţeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfinţenie şi ele sunt tot mai rare. Pe de altă parte, pictorii au pierdut meşteşugul adevăratelor icoane şi pictează oameni pământeşti şi nu sfinţi, nu oameni împliniţi după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste aşa-zise icoane însă, nu potolesc setea sufletului, aşa cum o apă pictată nu potoleşte setea cea trupească.

De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei şi credinţei celor ce le-au zugrăvit şi al celor ce s-au sfinţit şi înduhovnicit cu ajutorul lor.

(Protosinghel Petroniu TănaseUşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

www.doxologia.ro

07 Mar

Mesaj pastoral la începutul Postului Mare

Mesaj pastoral la începutul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor 

1231Perioada Postului Mare este un timp al bucuriilor duhovniceşti şi al speranţei pentru întreaga Biserică. Aşteptăm această perioadă timp de un an întreg, cu sete lăuntrică, cu multe vise, de multe ori nedesluşite, care, însă, sunt atât de concrete, fiindcă Dumnezeu ajută să se concretizeze, atât în această perioadă, cât şi în întreaga noastră viaţă. Scopul pe care trebuie să îl urmărim este ca sufletul nostru să urce la ceruri, şi să devenim oameni îndumnezeiţi. Zilele acestea, care ne sunt puse înainte, ne oferă această şansă, cu ajutorul sfintei nevoinţe a pocăinţei. Să vedem, aşadar, câteva caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească această luptă duhovnicească a noastră

Prima dintre acestea este iertarea. Iertarea, este, prin excelenţă, expresia dragostei, sentimentul comuniunii şi al împărtăşirii de celălalt, al legăturii dintre noi, toţi, într-un singur cuget, în această călătorie, în acest efort, spre această aşteptare a binecuvântărilor Lui Dumnezeu. Părăsim spaţiul nostru şi intrăm în spaţiul Lui Dumnezeu, acolo unde toţi au loc şi sunt bine primiţi, şi unde nu ne mai separă absolut nimic.

A doua caracteristică este că intrăm, nu doar în spaţiul Lui Dumnezeu, ci şi în timpul Lui, acolo unde doar Dumnezeu este Stăpân, acolo unde cele lumeşti nu îşi mai au locul, acolo unde şi istoria noastră personală are însemnătatea ei, dar îşi pierde importanţa – dacă putem spune aşa – în faţa Lui Dumnezeu şi a modului în care El lucrează pentru fiecare dintre noi.

A treia caracteristică este bunăvoinţa de a lucra virtuţile, acelea de care sufletele noastre au nevoie în viaţa aceasta. Trebuie ca fiecare dintre noi să se concentreze în lucrarea propriilor sale virtuţi, acelea care îl vor elibera, cele care constituie ferestrele prin care vor pătrunde razele dumnezeieştii prezenţe.

Există şi o a patra caracteristică. Este aşteptarea şi pregătirea pentru a înfrunta ispitele. În această perioadă, în care ne propunem să realizăm lucruri înalte, să gustăm desfătările duhovniceşti, să primim binecuvântări pe care nu le-am mai întâlnit, nu trebuie să ne mirăm absolut deloc dacă vor veni asupra noastră ispite neaşteptate, la care nu ne gândisem deloc până atunci. Ce mare bogăţie este aceasta, adică ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu în lupta împotriva diavolului şi a feluritelor ispite, nu doar împotriva patimilor, pe care fiecare dintre noi trebuie să le înfrunte şi să le biruiască!

Pătrundem, aşadar, în spaţiul Lui Dumnezeu şi iertăm. Pătrundem în timpul Lui Dumnezeu şi dobândim liniştea. Lucrăm virtuţile cu bunăvoire şi mărinimie. Ne pregătim să întâmpinăm ispitele şi ne rugăm şi primim semn de la Dumnezeu, ajutor de Sus.

Să începem, deci, Postul cel Mare având în suflet sentimentele cele mai curate, care să se reflecte şi în exterior în dragoste nemărginită pentru ceilalţi, în năzuinţele noastre şi în gândurile noastre generoase, aşteptând ca Dumnezeu să se coboare în sufletele noastre, ca să putem toţi, împreună, la sfârşitul acestei perioade să ne bucurăm pe deplin şi de Darurile Învierii Domnului, care nu sunt pentru îngerii din ceruri, ci sunt oferite, prin intermediul Bisericii, fiecărui credincios şi, prin urmare, fiecăruia dintre noi.

Mă rog pentru toţi ca Dumnezeu să ne dăruiască în acest Post luptă bună şi binecuvântată, dătătoare de roade duhovniceşti şi bucurie, şi să ne învrednicească, după cele şapte săptămâni, să fim părtaşi şi Învierii Lui. Amin.

Postul Mare 2014

Înaltpreasfinţitul Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

www.pemptousia.ro

06 Mar

Postul în tradiția canonică a Bisericii

post in

Unul dintre cele mai însemnate posturi ale Bisericii noastre este Sfântul şi Marele Post al Paştilor. A fost instituit la începuturile creştinismului, de vreme ce a fost propovăduit chiar de Sfinţii Apostoli. Conform tradiţiei Apostolice, postul acesta trebuie ţinut, deoarece a fost instituit în amintirea postului pe care Mântuitorul l-a ţinut timp de 40 de zile în pustiu, înainte de începutul propovăduirii Sale publice (Matei 4, 2).

Postul celor 40 de zile ale Paştilor, alături de zilele de miercuri şi de vineri de peste an, sunt cele mai vechi posturi ale Bisericii creştine. De asemenea, acestea sunt singurele perioade şi zile de post care au fost confirmate şi de Sinoadele Ecumenice. În acest sens, trebuie spus că Zonarás, canonistul, în comentariul său la Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli, atribuie aceeaşi importanţă zilelor de miercuri şi vineri de peste an, ca perioadei Postului Paştilor.

După Mathéos Vlástaris, Postul Paştilor înseamnă ,,zeciuiala” vremii, adică alegerea unei perioade ce reprezintă o zecime din totalitatea zilelor de peste an ca fiind afierosite postului şi aduse jertfă Domnului. Calculul acestei zeciuieli se poate face în felul următor. Anul are 365 de zile iar Postul Paştilor are şapte săptămâni. Din aceste şapte săptămâni se scad zilele de sâmbătă şi duminică, atunci când se dă dezlegare la vin şi untdelemn. Astfel, vedem că mai rămân 35 de zile de post deplin. Adăugând la acestea şi Sâmbăta Patimilor, ajungem la numărul de 36 de zile, adică o zecime, 10% din 360. Socotind alături de acestea şi noaptea Sâmbetei Patimilor, până în dimineaţa luminatei zi a Învierii, se adaugă încă o jumătate de zi care corespunde celorlalte 5 zile ale anului rămase, astfel încât să se completeze numărul de 365 de zile. Astfel, se săvârşeşte deplin zeciuiala vremii.

Cu Postul Păresimilor, dar şi în general, cu postul, se ocupă tradiţia canonică a Bisericii creştine, aşa cum acesta a fost receptat de către Sinoadele ecumenice şi Sinoadele Locale, şi, de asemenea aşa cum este menţionat în Epistolele Sfinţilor Părinţi, care reprezintă în îndrumar al Sfintelor Canoane. Prin intermediul tradiţiei canonice se accentuează importanţa şi necesitatea postului. Însă, nu trebuie trecut cu vederea faptul că postul a fost stabilit pentru binele şi în beneficiul omului şi nu pentru ,,pedepsirea” lui.

În primul rând, în tradiţia canonică a Bisericii se accentuează necesitatea postirii. Mai mult de atât, evitarea postului atrage după sine pedepse canonice. Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli precizează că episcopul, preotul sau mireanul care nu ţine Postul Păresimilor, sau posturile de miercuri şi vineri de peste an, să fie caterisiţi (clericii), iar mirenii să fie afurisiţi. Excepţie se face doar atunci când cei în cauză nu pot ţine postul din motive de sănătate. Canoanele cu privire la obligativitatea Postului Paştilor au fost impuse astfel încât credincioşii, în cursul acestei perioade, să se nevoiască, să se curăţească de patimi şi să se pocăiască.

În al doilea rând, trebuie precizat că Părinţii Bisericii nu considerau că postul este un scop în sine, ci este doar un mijloc prin intermediul căruia trebuie să ne atingem scopul, care este îndumnezeirea omului. Prin intermediul ascezei şi al postului, omul, trup şi suflet, se smereşte, îşi vine în sine. Excepţie de la postire fac doar cei care sunt bolnavi. În aceste cazuri, postul poate fi anulat, fiindcă însăşi boala de care suferă cineva este o nevoinţă care aduce cu sine smerirea trupului. Acest lucru reiese cât se poate de clar din Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei. Sfântul Timotei, întrebat fiind dacă un bolnav poate fi scutit de post în Păresimi, răspunde, spunând că cel bolnav trebuie să consume şi untdelemn, şi vin, după nevoile sale trupeşti. Theodor Balsamon, comentând împrejurarea de mai sus, spune că este drept ca cel care suferă de vreo boală, să consume şi vin şi untdelemn. Însă, condiţionează acest lucru de sfatul duhovnicului celui suferind. Duhovnicul este cel care poate să judece cu iconomie sau cu acrivie, în funcţie de fiecare situaţie.

Acelaşi conţinut îl regăsim şi în Canonul 8 al Sfântului Timotei. Întrebat dacă o femeie care a născut în Postul Paştilor poate beneficia de dezlegare, el răspunde, asemenea Părinţilor de dinainte, spunând că postul a fost rânduit pentru smerirea trupului. Atunci când trupul suferă, nu mai este nevoie de o nevoinţă în plus. Balsamon, referindu-se la acest canon, spune că, dacă trupul suferă, şi, prin urmare a fost smerit prin boală (sau orice altceva), nu mai este nevoie să se supună pedagogiei postului, ci trebuie să se refacă şi să-şi recapete puterile. Aşadar, femeia care tocmai a născut este scutită de obligativitatea postului.

După cum vedem, Părinţii au o atitudine intransigentă, dar cumpătată, în acelaşi timp, faţă de post. Dincolo de severitatea prevederilor canoanelor, acestea denotă o deosebită flexibilitate în ceea ce priveşte tema postului. În afară de atitudinea lor plină de discernământ, Părinţii i-au înconjurat cu dragoste pe toţi, şi au judecat cu iconomie acele situaţii în care creştinii se aflau în boli ori neputinţe. Ei nu văd în post un scop în sine ci doar un mijloc de desăvârşire.

De cealaltă parte, nu puţine sunt cazurile, în zilele noastre, când duhovnicii împovărează cu ,,canoane” peste puterile lor, credincioşi care aleargă cu nădejde şi pocăinţă, căzând sub epitrahilul lor, apăsaţi de păcate mari şi greu se suportat, oameni care au cedat în faţa responsabilităţii mărturisirii lor. Postul, împreună cu rugăciunea ce-l însoţeşte, trebuie să fie ţinut cu dragoste şi voinţă liberă, fără constrângeri. În privinţa aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în 1917, nu a ezitat să ia hotărârea de a scuti de obligativitatea postului anumite categorii de credincioşi (bolnavi, copii, femeile însărcinate, bătrâni), din pricina condiţiilor economice dificile în care se găsea Grecia în perioada aceea.

Sfântul Ioan Hrisostom prezintă, în mod limpede, beneficiile reale ale postului în viaţa credinciosului. Dumnezeiescul părinte, cunoscând importanţa lucrării mântuitoare a Lui Hristos, prin Patimi şi Cruce, învaţă că tânguirea sufletului şi postul este pentru om, ca persoană, pentru păcatele şi patimile sale. El precizează că în Păresimi nu postim nici pentru Paşti, şi nici măcar pentru Cruce, fiindcă Paştele este moment de bucurie şi veselie duhovnicească, iar nu tânguire şi post. De asemenea, Crucea este simbol al mântuirii şi al dragostei, fiindcă prin Ea a fost alungat păcatul din lume. Postul a fost rânduit doar pentru folosul duhovnicesc al omului. Este un mijloc de desăvârşire pe care Însuşi Hristos l-a propovăduit prin viaţa Sa. Urmând această cale, suntem reînnoiţi duhovniceşte, facem uitate păcatele şi amintirea lor, şi, cu inimă curată, năzuim, trecând prin Cruce şi Îngropare, spre slăvita Înviere.

www.pemptousia.ro

06 Mar

Fotografia zilei

03 Mar

Cine Te-a rănit într-atât?

Întâmplarea ce urmează, care ne-a povestit-o tot Părintele Iacov (Talichis), s-a întâmplat într-o Vineri Mare.

O bătrânică s-a dus să aprindă candelele într-o biserică din satul ei. Din curiozitate s-a uitat în altar şi ce vede? Pe Sfânta Masă stătea un tânăr în jur de 30 de ani, avea răni în palme şi în picioare şi o rană la o coastă de unde curgea sânge.

- Cine eşti tu care îndrăzneşti să stai pe Sfânta Masă? a întrebat uimită femeia.

- Eu întotdeauna aici stau, aici este locul meu, a răspuns tânărul.

- Cine Te-a rănit într-atât?

- Tu m-ai rănit, cu păcatele tale!

S-a învrednicit într-adevăr bătrânica şi L-a văzut pe Însuşi Domnul, pentru că se găsea atunci întru pocăinţă.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 87)

sursa: doxologia.ro

03 Mar

Flori la început de primăvară…

03 Mar

Părinți filocalici – Sfântul Vasile cel Mare

Chipul postirii
Sfântul Vasile cel Mare

Postul este un bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţii pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrânării, creator al castităţii. Înfrânarea ia păcatele, depărtează pornirile, este începutul vieţii spirituale, este cea care mijloceşte câştigarea bunurilor veşnice. Celelalte virtuţi vin puţin la văzul oamenilor, pentru că se fac în ascuns. 

Stăpânirea de sine însă îl face cunoscut la prima vedere pe cel care o posedă. Înfrânarea arată pe cel care a murit împreună cu Hristos şi şi-a mortificat membrele pământene. Aceasta este, după cum ştim, mama carităţii dătătoare de sănătate şi înlătură piedicile rodniciei de fapte bune în Hristos. Prin înfrânare nu înţelegem deloc totală abstinenţă de la mâncare, căci aceasta este un fel de nimicire cu forţa a vieţii, ci abţinerea de la cele plăcute, care se face spre a înfrânge îngâmfarea cărnii şi pentru ajungerea scopului pietăţii.

Sursa: Iubirea frumuseţii dumnezeieşti în scrierile Părinţilor filocalici

03 Mar

Înțelepciunea cuvântului

Temeiul Postului

Nu-i  nici  o  vinovăţie  să mănânci.  Domnul  fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala  e   a   te  da   beţiei   şi   a   fi   necumpătat,   a-ţi perverti    folosinţa   minţii.    Dacă   slăbiciunea   voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.

Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile  noastre.  Dacă ne cere să ne înfrânăm de  la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână.

Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ceface cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti…

sursa:www.ioanguradeaur.ro

03 Mar

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2014

 Programul liturgic al primei săptămâni

3 – 9 martie

infricosatoarea-judecata Luni 3 martie – Începutul Postului Sfintelor Paști – Zi aliturgică

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Marți 4 martie– Zi aliturgică

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Miercuri 5 martie

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Joi 6 martie

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Vineri 7 martie

19.00h :Taina Sfintei Spovedanii

Sâmbătă 8 martie, Sâmbăta Sfântului Teodor – Pomenirea morților

08.30h  : Sf.Liturghie

17.00h – 18.30h : Taina Sfintei Spovedanii

19.00h : Vecernie

Duminică 9 martie, Duminica Ortodoxiei (prima a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h – Sf.Liturghie

Dorim tuturor la începutul Sfântului și Marelui Post

al Sfintelor Paști 2014, nevoința rugăciunii și

mărturisirea cea dreaptă întru Hristos!

 

POST CU FOLOS DUHOVNICESC!

 

paroh,

p.Mihai Solomon

03 Mar

Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Canonul Sfântului Andrei Criteanul – cântat în prima săptămână din postul Paștelui
02 Mar

IPS Nikolaos Mesogaias: Despre iertare

nik mes lavr

Iubiții mei frați,

Cântări de slavă, laudă și binecuvântare pentru numele Preasfântului Dumnezeu ies din gurile și sufletele noastre în aceste zile, în care ni se oferă din nou această ocazie unică și binecuvântată de a păși în perioada Postului Mare. Într-o asemenea zi ne adunăm cu toții ca să pornim împreună, ca un singur trup, în această binecuvântată călătorie, în acest binecuvântat traseu pe drumurile și cărările sfântului post, cu scopul de a ajunge încă de astăzi, așa cum ne anunță frumoasele tropare pe care le-am auzit, la bucuria, binecuvântarea și slava Învierii. Cu toții descoperim în adâncul sufletului nostru dorința arzătoare de a trăi bucuria acestei mari sărbători a Paștelui, pentru a ajunge fiecare din noi la Învierea sa personală. Rătăcind prin această lume, în ciuda greutăților, a necazurilor, a conflictelor lăuntrice și exterioare, încercăm și noi să ne atingem scopul, să ajungem încet-încet și cu răbdare la destinația noastră, să ne așezăm un pic sub umbra copacilor, pentru a ne răcori puțin sufletul și a ne lumina mintea și astfel, întăriți, să ne continuăm drumul.

Pornim așadar la acest drum binecuvântat, care începe în seara Duminicii lăsatului sec de brânză cu această preafrumoasă slujbă a Vecerniei, care este numită Vecernia Iertării. Văd că au venit foarte mulți preoți, am numărat aproximativ 60 în momentul în care au sosit. Toți aceștia au săvârșit slujba vecerniei la bisericile lor, apoi și-au lăsat parohiile și au venit aici, ca să fim toți împreună, clerici și mireni, pentru a ne împăca, pentru a ne strânge mâinile, pentru a ne cere iertare unul de la altul și a ne continua drumul. Toate troparele din aceste zile fac trimitere la această nevoință. În fața noastră se află, așa cum am mai spus, frumoasa perioadă a Postului Mare, presărată cu slujbe unice. Să vorbim oare despre Liturghia darurilor mai înainte sfințite, despre Paraclisul Maicii Domnului, despre marele canon, despre Pavecernițele mari, despre primele cinci duminici, despre slujba Imnului acatist? După cum vedeți, avem o mulțime de ocazii pentru a ne răcori sufletele cu apa care izvorăște din aceste preafrumoase slujbe. Și, deși avem toată această aleasă cină întinsă în fața noastră, nimic nu va putea să ne odihnească sufletul și să transforme dorința noastră în experiență, dacă nu este îndeplinită o anumită condiție: cultivarea virtuților. De aceea, an de an tot vorbim despre virtuți. Anul trecut am discutat despre cele patru virtuți prezente în troparele pe care le vom auzi în zilele următoare. Am vorbit despre virtuțile pomenite în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: «[...] iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale».

Azi dimineață, la laude, am ascultat un tropar care ne anunță următoarele: «Călătoria virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți, intrați!». Așadar, Biserica ne adresează următoarea chemare: s-a deschis calea cultivării virtuților. Cel care vrea, să intre, încingându-se cu nevoința cea binecuvântată a virtuților, care ar trebui să împodobească viața fiecăruia dintre noi. De asemenea, alt tropar zice: «Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovnicești». E ca și cum ne-ar zice: poate că ne-am relaxat, că am devenit indiferenți, că ne-am lăsat duși de val, că ne-am făcut indolenți. Însă a sosit vremea în care Biserica ne oferă din nou ocazia de a ne nevoi mai mult, îndemnându-ne să pornim pe acest drum, să începem această nevoință, fiecare cum poate și în măsura puterilor și dispoziției sale, numai nu pierdeți această ocazie. Acesta este sensul troparelor amintite mai sus. Și, de la bun început, ne vorbește despre mari virtuți; ne vorbește despre milostenie, despre rugăciune, despre iertare, despre credință. Credința noastră trebuie să fie ca un zid, iar rugăciunea noastră ca un coif, ca o platoșă, și așa mai departe, așa cum se menționează în tropare.

Inspirându-se din textele scripturistice, imnografii nu se sfiesc în a descrie posibilitățile pe care le are fiecare din noi, iubiții mei frați, de a intra, de a lucra în acest binecuvântat laborator de virtuți, care este Postul Mare. Biserica ne va vorbi despre virtuți și în Săptămâna Mare, cu prilejul pericopei evanghelice referitoare la cele zece fecioare. Iată ce spune o cântare din această zi: «De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuți, și m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte, trândăvind în vremea lucrării». Cu alte cuvinte, am adormit duhovnicește, am devenit trândav, și nu am păstrat aprinsă candela virtuților. Așadar din nou ni se vorbește despre virtuți. De altfel, pe toată durata Postului Mare, troparele ne amintesc de virtuți. Dacă în această primă săptămână ne vorbesc despre virtutea postului, în următoarea săptămână ne vor vorbi despre milostenie, apoi iar despre post, despre rugăciune, etc. Deci m-am gândit că anul acesta, cu ocazia Vercerniei Iertării, ar fi foarte frumos să abordăm din nou subiectul virtuților, pentru a «fotografia» starea în care se află sufletul nostru și a analiza puțin relația noastră cu Dumnezeu. Oricâte Sfinte Liturghii ale darurilor mai înainte sfințite am săvârși, oricât post am ține, oricât de mult am merge la Biserică să ne împărtășim, dacă nu cultivăm virtuțile, dacă ne lăsăm stăpâniți de diverse patimi, sentimente și pofte necuviincioase, nu este posibil să gustăm din această binecuvântată perioadă duhovnicească, care este rezumată minunat în antifoanele, adică în psalmii care se cântă la strană.

Pentru astăzi m-am gândit să vorbim despre virtutea, de la care și-a luat numele și vecernia pe care tocmai am săvârșit-o, și anume despre virtutea iertării. Sfinții Părinți ai Bisericii ne vorbesc despre ceva foarte important, ceva care izvorăște din experiența și din mintea lor luminată, și anume despre lărgirea spațiului sufletesc. Ce înseamnă acest lucru? De multe ori vedem că sufletele noastre sunt înguste, strânse, sărace, neprimind nimic, în afară de egoismul nostru propriu, și pe nimeni, în afară de propria noastră persoană. Nu încape nimic altceva în ele decât numai slujirea slugarnică a voinței noastre egoiste.

Să vedem deci câteva virtuți referitoare la lărgirea sufletului, începând chiar cu virtutea iertării. Și oare ce înseamnă a ierta? Înseamnă a deschide ușa sufletului nostru, pentru a-i face loc să intre celui care ne-a supărat, celui care ne-a mâhnit, celui care ne-a amărât, celui care este total diferit față de noi și care ne deranjează. Acest lucru este esențial. De aceea, încă de la începutul Postului mare, Biserica ne oferă ocazia de a ne ierta unii pe alții. Drept pentru care se adună toți credincioșii laolaltă, pentru a-și împărți îmbrățișarea iertării. Să pornim deci la drum fără să avem nimic care să ne despartă, care să ne amărască, care să ne împartă. Să nu pășim pe acest drum singuri, ci toți împreună, uniți într-un cuget.

Așadar prima condiție pentru a ne bucura de binecuvântările Postului Mare este virtutea iertării. Nu este numai condiția trăirii Postului Mare, ci și condiția sărbătoririi Paștelui, așa cum se spune în minunata slavă ce se cântă la utrenia din noaptea Învierii, «Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățisăm [...]. Să iertăm toate pentru Înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat!..». Așadar, să iertăm fiecare din noi pe frații noaștri de dragul Învierii și așa să cântăm împreună «Hristos a înviat!». Cu alte cuvinte, iertarea reprezintă și condiția trăirii binecuvântărilor Postului Mare și condiția trăirii darurilor Învierii. De altfel, în rugăciunea «Tatăl nostru» nu se spune același lucru? «[...] și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Așadar, pentru a ne ierta Dumnezeu păcatele noastre, mai întâi trebuie să iertăm și noi pe cei care ne-au greșit. Același lucru se spune și în Evangelia care s-a citit azi dimineață: «Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar, dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre» (Mat. 6, 14-15). De asemenea, despre același lucru ni se vorbește și în pilda datornicilor, în care este lăudat cel care are noblețea de a ierta nu pe cel care îi datora puțin, ci și pe cel care îi datora mult, care îi crea multe probleme, din cauza obiceiurilor, slăbiciunilor, cusurilor, păcatelor sale și eventual din cauza particularității firii sale.

De multe ori spunem despre vreun frate de-al nostru: nu-l suport, pentru că îmi crează probleme, sau nu-l înghit pe cutare. Cât de greu este acest cuvânt: «nu pot să-l înghit»! Poate că, într-adevăr, mă pune în situații dificile, poate că îmi crează anumite probleme, dar să spun «nu-l iert» sau «nu pot să-l înghit», cu alte cuvinte să nu-i deschid ușa sufletului meu, mai ales când are nevoie de mine, acest lucru este foarte grav.

Astăzi Biserica ne pune în față o primă virtute de bază, pentru a ne ajuta să progresăm din punct de vedere spiritual. Ne propune să stea fiecare din noi să se gândească pe cine a supărat, nedreptățit, amărât, deranjat. Apoi să ne deschidem sufletul pentru a-i băga pe toți aceștia înăuntru. Mai întâi să facem o rugăciune pentru ei și apoi să le spunem o urare, un «iartă-mă» și astfel, împăcați cu aceștia și cu noi înșine, să pășim în spațiul sacru al Postului Mare.

Așadar prima virtute din spațiul sufletului este iertarea. Acesteia îi urmează o a doua virtute, care este cedarea. Ce înseamnă aceasta mai exact? Înseamnă că trebuie nu numai să-l primesc pe fratele meu în inima mea, ci să-i cedez și locul de frunte, înaintea propriei mele persoane. Putem enumera o sumedenie de exemple din viața noastră zilnică. Suntem diferiți unii față de ceilalți, avem alte preferințe, alte concepții. De obicei, aceste diferențe se manifestă prin încăpățânare, îndărătnicie, mândrie, certuri, răcirea inimii, etc. Însă vine Biserica și ne zice: ce frumos lucru este să cedezi și să spui: nu contează, eu așa văd lucrurile, să fac ce vrea celălalt. Căci așa ne-au învățat și strămoșii noștri: să cinstim, să prețuim, să dăm importanță celorlalți, și nu nouă înșine. Așadar a doua mare virtute, după iertare, este cedarea, adică faptul de a ne deschide ușa sufletului și a-l pune pe fratele nostru mai presus de propria naostră persoană.

Există însă și o a treia mare virtute – îngăduința. Pentru a înțelege sensul ei, spunem de multe ori că Dumnezeu a îngăduit și s-a petrecut cutare lucru. Așadar, în acest caz, îngăduința se referă la Iconomia dumnezeiască, la faptul că Dumnezeu Se îngrijește de un anumit lucru spre folosul nostru, chiar dacă uneori o face prin metode neplăcute nouă. A fi îngăduitor înseamnă nu numai să-l pui pe fratele tău în inima ta – prin iertare și să-i oferi locul fruntaș – prin cedare, ci înseamnă să-i dai totul. Să-i dai chiar și lucrurile de care tu ai neapărată nevoie – în asta constă frumusețea Evangheliei, iubiții mei frați. Căci a împlini Evanghelia nu înseamnă a te baricada în spatele propriului egoism, ci, în primul rând, înseamnă a-l primi pe celălalt în intimitatea inimii tale, apoi a-i oferi primul loc dinlăuntrul tău, chiar dacă nu-l merită, și, nu în ultimul rând, înseamnă să-i oferi totul, chiar dacă acela începe singur să revendice pe nedrept anumite drepturi care ne aparțin. Ce frumoasă este Evanghelia atunci când o trăiești! Cum ne schimbă imediat și ne face să-i iubim pe frații noștri.

A patra virtute se ascunde în spatele unui minunat cuvânt, care se întâlnește de vreo 2-3 ori în Vechiul Testament – în Psalmii 4 și 17 – și numai de 2 ori în Noul Testament – în epistola II către Corinteni. Este vorba despre cuvântul «lărgire». Citim în Psalmul 2,1: «întru necaz m-ai desfătat (lărgit)». Ce sintagmă frumoasă! În cazul de față, verbul «a lărgi» are alt sens: înseamnă a liniști, a odihni, a da bucurie, mângâiere, desfătare. Iată ce spune și apostolul Pavel către Corintenii care nu l-au înțeles, l-au nedreptățit: «O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit [...] lărgiți și voi inimile voastre» (II Cor. 6, 11-13). Ce-o fi însemnând oare acest lucru? Este vorba despre a patra virtute. Înseamnă că sufletul nostru s-a deschis de tot, s-a lărgit, s-a lățit, cuprinzându-i pe toți și pe toate: virtuți, defecte, prieteni, dușmani, ușurințe, dificultăți, binecuvântări, evenimente plăcute și mai puțin plăcute. Cât de mult eliberează toate acestea sufletul nostru, cât de mult îl liniștește și îl ajută să vadă lumea cu alți ochi. În asta constă lărgirea inimii.

Recapitulând cele patru virtuți despre care am vorbit, putem spune următoarele: prima este iertarea, prin care îl primim pe fratele nostru în interiorul inimii, a doua este cedarea, prin care îi oferim locul fruntaș dinlăuntrul nostru, a treia este îngăduința, prin care îi permitem totul și a patra este lărgirea inimii, care face ca toată lumea să încapă în interiorul nostru. Desigur, există și alte virtuți. Însă acestea sunt cele patru virtuți de bază, care au de-a face cu exercitarea iubirii între oameni, având misiunea de a ne face să realizăm cu suntem frați; nu străini unul față de celălalt sau dușmani, ci frați de-ai lui Hristos și frați între noi. Ce mare bucurie e să simtă cineva acest lucru… e ca și cum s-ar strămuta din Lunea Curată (Kathará Deftéra), direct în noaptea Învierii. Unul ca acesta nu mai așteaptă să vină ziua Paștelui, ci trăiește un Paște veșnic.

Următoarea virtute despre care vreau să discutăm are de-a face cu relația noastră cu Dumnezeu. Este vorba despre anahoreză. Aproape toate cărțile ascetice vorbesc încă din primele capitole despre anahoreză, care înseamnă renunțarea la lumea aceasta și retragerea în singurătatea pustiului. Oare ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să ne lepădăm de cugetul lumesc, de voința noastră proprie, de «drepturile» noastre, de judecățile noastre, de obiceiurile noastre, de tot ce este lumesc, asemenea monahului, care lasă toate acestea, spune adio acestei vieți, fiindcă în fața lui se deschide orizontul unei noi vieți. Acest lucru – într-o oarecare măsură – îl poate face sau trebuie să-l facă fiecare dintre noi, pentru a-și redobândi libertatea. Ce ne ține legați de această viață? Duhul lumesc, necredința, neputința noastră de a intra în miezul lucrurilor, de a ne depăși pe noi înșine.

Anahoreza, lepădarea de noi înșine înseamnă lepădarea de egoism. Când ne lepădăm de noi înșine, ne lărgim spațiul sufletului, pentru a face loc să intre nu numai fratele, aproapele nostru, ci Însuși Dumnezeu. Și astfel ajungem la următoarea stare, la următoarea virtute, care este deschiderea minții. Ce frumos lucru! Despre această virtute ne pomenește sfântul apostol Luca, în descrierea călătoriei spre Emmaus, atunci când Hristos le-a deschis mintea lui Luca și lui Cleopa ca să priceapă Scripturile. Cei doi ucenici mergeau pe cale fără să știe că cel de lângă ei este Hristos, Care, deși le tâlcuia din Scripturi, aceștia nu înțelegeau nimic. Abia după ce Hristos le dă har, li s-au deschis ochii, li s-a luminat mintea și au înțeles. Imaginați-vă ce înseamnă să avem mintea luminată, pentru a vedea ce se întâmplă de fapt în jurul nostru, pentru a ne observa adâncul sufletului. Înseamnă să-ți moară copilul și totuși să-L vezi pe Dumnezeu în adâncul sufletului tău. Este oare posibil acest lucru? Sigur că da. Mai înseamnă să ai un mare necaz și să-l consideri o mare binecuvântare; să te ciondănești cu soțul sau cu soția și să consideri acest fapt o ocazie de a lucra la mântuirea ta; să ai lângă tine pe cineva, un tânăr dependent de droguri și să ți se frângă inima de durere, dar să consideri acest lucru o oportunitate de a te întări sufletește, de a-L vedea pe Hristos în sufletul său, așa cum trebuie să-L vedem chiar și în sufletul unui deținut, conform spuselor Mântuitorului. Este o cu totul altă logică, o altă lume, o altă realitate. Și totuși tocmai în aceasta constă adevărul lui Hristos. Acesta trebuie să fie scopul nostru acum, când începem călătoria noastră prin Postul Mare: să ne luminăm mințile pentru a vedea ceea ce nu putem vedea în condiții normale. Iar ceea ce ni se pare denaturat, să-l vedem în esența sa. Cu alte cuvinte, să ne deschidem câmpul optic al sufletului. Aceasta este deci a șasea virtute, deschiderea minții.

Încheiem cu ultima virtute, cuprinderea (perihoreza) omului în Dumnezeu. Așa cum se zice într-o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor, pe care o vom săvârși în această perioadă, trebuie să-L avem pe Dumnezeu «locuind și pășind în noi». Oare ce înseamnă aceasta? Înseamnă să-L trăiești înlăuntrul tău pe Dumnezeu, să locuiască și să acționeze Dumnezeu în inima ta. Asta înseamnă că nu trebuie să faci ce îți convine ție, ci ceea ce îți dictează glasul lui Dumnezeu dinlăuntrul tău. Este cu totul altceva. Nu mai fac ceea ce vreau eu, fiindcă Îl simt pe Dumnezeu în mine.

De multe ori îi auzim pe mulți spunând: simt cum vorbește Dumnezeu înlăuntrul meu; nu știu eu prea multe, dar știu că Îl simt pe Dumnezeu în inima mea. Este ceva imens să trăim în Dumnezeu și Dumnezeu să trăiască în noi, așa cum vom auzi cântându-se în Joia Mare. Toate acestea sunt niște lucruri minunate și poate de aceea nu credem că ni se pot întâmpla nouă. Credem că acestea sunt rezervate numai sfinților, ceea ce este greșit. Și noi, fără nici o excepție, putem trăi asemenea lucruri. Se poate ca voi, mirenii, să aveți parte de toate acestea, iar noi, episcopii și preoții, nu. Se poate ca un monah care se nevoiește în vreo peșteră să piardă această comoară, iar un simplu om din Markópoulos sau din Atena, cu smerenie și minte luminată, să fi dobândit virtutea iertării, a cedării, a îngăduinței, a lărgirii inimii, astfel încât să încapă în sufletul său pe toți oamenii și lumea întreagă, să fi lepădat orice cuget lumesc, să fi renunțat la voia sa, la încăpățânarea sa, la judecata și pretențiile sale false, la egosimul său, să fi dobândit luminarea minții și să simtă necontenit prezența lui Dumnezeu în inima sa. Atunci troparele din Duminica lăsatului sec de brânză vor vorbi despre faptul că Adam a fost izgonit din Rai, însă trăirile din aceeași duminică vor vorbi despre cei care deja simt și au Raiul în inima lor. Căci Raiul înseamnă să-L ai pe Dumnezeu în tine. Raiul și Împărăția cerurilor este însăși prezența lui Dumnezeu.

Cât de frumoasă este Biserica noastră și cât de diferită este față de lumea în care trăim! Ne oferă neîncetat, prin dumnezeiescul Logos și Sfântul Duh, aceste binecuvântate și unice ocazii cum este Postul Mare. Cu câtă dorință începem această binecuvântată perioadă… Permiteți-mi să vă urez ca Domnul să ne sporească această doză de dorință cu care pornim pe drumul Postului Mare și să ne învrednicească ca, fiind iertați, iubiți, sfințiți, luminați, eliberați și liniștiți, să-L trăim pe Dumnezeu și să-L avem locuind în noi, ca să-L putem preamări acum zicând «slavă Ție, Doamne», iar, peste cincizeci de zile, în ziua Învierii, să putem cânta din toată inima și din tot sufletul nostru «Hristos a înviat», nu numai cu buzele, ci cu toată trăirea noastră. Vă urez un post bun și binecuvântat. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți, astfel încât acestea să nu rămână simple vorbe ale Bisericii, ci să devină experiență vie pentru noi toți. Dumnezeu să ne învrednicească să trăim bucuria și binecuvântarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

sursa: http://www.pemptousia.ro

01 Mar

O primăvară minunată vă dorim!

28 Feb

Primăvara…

28 Feb

Hoarda – film ortodox

28 Feb

Icoana zilei

27 Feb

În prag de Mărțișor…

Mărțișoarele clasice din România au ajuns la noi

prin bunăvoința domnișoarei Anca Scutelnicu de la Moldovița!

Și pentru această primăvară mărțișoare pregătite cu bucurie, acasă la Girona…

25 Feb

Fotografia zilei…

22 Feb

Lumina tainică a lumânărilor…

22 Feb

Faceți milă și veți afla milă!

O, Lumină, cine Te va putea privi? Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți despre puterea milosteniei

 

Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc… (Matei 25, 34-35)

Iubiți credincioși,

A treia Evanghelie care ne pregătește pentru intrarea în Sfântul și Marele Post, este cea de astăzi, a Judecății de Apoi. Singur numele acesta este foarte înfricoșător.

Dacă primele două Evanghelii din Duminicile trecute ne puneau față în față doar cete anumite de oameni – de o parte cei smeriți și de alta cei mândri sau de o parte cei pocăiți și de alta cei desfrânați – Evanghelia din această Duminică ne pune în față nesuferitul tablou al judecății viitoare, când vor sta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos – Judecătorul lumii – cele două mari cete ale omenirii, ceata celor drepți și ceata celor păcătoși.

În tot Vechiul și Noul Testament nu este un alt text care să cutremure mai tare pe om ca această Evanghelie ce s-a citit astăzi, pentru că nici sufletul omenesc nu va fi cuprins de o frică mai mare decât aceea de la judecata viitoare, când toate faptele lui bune și rele se vor descoperi înaintea îngerilor și a oamenilor.

Dar pentru ce s-a rânduit Evanghelia înfricoșatei judecăți tocmai înainte de intrarea în post? Pentru ca, auzind noi de faptele bune ale celor de-a dreapta și de puterea covârșitoare a milosteniei, să urmăm celor drepți pe calea milei, iar pe de altă parte, auzind de osânda celor răi și zgârciți de la stânga, să fugim de păcatele lor, ca să nu moștenim văpaia focului de veci. Și această aleasă pregătire pentru judecată se face mai bine ca oricând în vremea Postului Mare.

Iubiți credincioși,

Două sunt judecățile la care va sta fiecare suflet omenesc: una particulară, când moare omul, și alta generală, la sfârșitul veacurilor. Două sunt și venirile lui Hristos în lume: una ca Mântuitor smerit, când a luat trup de om, a pătimit, a murit pentru noi (Luca 2, 11), și a doua ca Judecător drept, când va veni pe norii cerului cu putere și slavă multă să judece tot neamul omenesc (Marcu 13, 26; Luca 21, 27). Două sunt și căile de judecată: Mila și Dreptatea, după cum spune Proorocul David: Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne (Psalmul 100, 1), Mila și adevărul iubește Domnul (Psalmul 83, 12). Două sunt și cetele oamenilor la judecată: a celor drepți, care vor fi judecați după milă, și a celor răi, care vor fi judecați după dreptate, pentru păcatele lor.

Dacă întâi a venit Iisus Hristos în chip de prunc smerit, fără cinste și neslăvit de nimeni, acum va veni înconjurat de toate cetele îngerești, nu ca Mântuitor, ci ca înfricoșat Judecător.

Atunci L-a purtat o Fecioară, acum norii cerului Îl vor ține. Atunci L-a odihnit o iesle, acum scaunul de Judecată. Atunci peștera L-a ascuns de frica lui Irod acum tăria cerului la toată lumea Îl va arăta. Atunci câțiva îngeri și păstori I-au cântat, acum toate trâmbițele cele îngerești. Atunci o stea L-a vestit lumii, acum fulgerul cel de la răsărit Îl va arăta. Atunci Irod mâniindu-se, sufletul Lui Îl căuta, acum toți împărații pământului, cutremurându-se înaintea Lui vor sta. Atunci trei magi înaintea Lui visteriile și-au deșertat, acum toți cei drepți candelele faptelor bune înaintea Judecătorului le vor purta. Atunci Egiptul, de frica omului, pe Fiului Omului L-a ascuns, acum tăria cerului pe Fiul lui Dumnezeu cu putere Îl va arăta.

Mare și grozavă va fi frica aceea, cum nici nu a mai fost de la întemeierea lumii și nici nu va mai fi (Matei 24, 21). O, Lumină, cine te va putea privi!? O, frică, cine te va putea descrie!? O, văpaie, cine din muritori te va suferi!? Căci serafimii cei cu aripi de foc și heruvimii cu ochi de văpaie înainte vor sta, tronurile se vor așeza, scaunele se vor pune, Judecăto¬rul înainte cu putere va ședea, arhanghelii din trâmbițe înfricoșat vor suna, îngerii din cele patru vânturi pe morți îi vor scula și la judecată îi vor aduna!

Atunci marea pe morții ei îi va da, pământul pe morții lui din țărână îi va scoate, iar jivinele pe cei mâncați de ele îi vor preda. Oasele se vor aduna, trupurile se vor forma, duh de viață peste ele va sufla, toți vor învia și la judecată de îngeri se vor aduce.

Sculați-vă, popoare; veniți, noroadelor; treziți-vă, neamuri; adunați-vă, păcătoșilor, muritorilor, buni și răi, negri și albi, bogați și săraci, iudei și elini; veniți la judecată. Scaunele s-au pus, cărțile s-au deschis, veniți să vedeți pe Cel ce L-ați mărturisit sau tăgăduit, pe care L-ați primit sau L-ați lepădat! Primul Adam și ultimul născut din femeie, prooroci, drepți, mucenici, pustnici, credincioși și necredincioși, creștini și păgâni, cu toții veniți! Nici unul să nu lipsească.

Atunci domnii și împărații pământului de tronul și porfira lui Hristos se vor îngrozi; atunci judecătorii cei nedrepți, de cumpăna Judecătorului se vor cutremura. Atunci zgârciții pământului, pentru scumpetea lor se vor căi; bețivii și desfrânații, cu pumnii se vor bate; mamele cele ucigătoare de prunci trupurile își vor sfâșia; ucigașii, lacomii, leneșii și toți păcătoșii, văzând judecata vor da să fugă, dar de îngeri cu putere vor fi opriți. Atunci ereticii, văzând semnul Crucii pe cer arătat, în zadar vor plânge; necredincioșii, văzând pe Hristos, fără folos pe idoli îi vor blestema.

Cei buni, dimpotrivă, atunci cu mare bucurie se vor veseli. Pustnicii lacrimile își vor arăta, mucenicii rănile cele pentru Hristos Judecătorului le vor descoperi, cuvioșii ostenelile, drepții faptele cele bune le vor aduce. Atunci milostivii, milosteniile lor înaintea tronului slavei le vor afla; blânzii, cuvintele cele dulci; smeriții, cugetele cele umilite înainte le vor purta. Atunci cei curați vor străluci de lumină, părinții se vor bucura de truda cu care și-au crescut copiii lor. Și toți care credința au păzit și calea cea bună au săvârșit, atunci cu mare bucurie vor sălta.

Mare și înfricoșat va fi ceasul acela, fraților, când îngerii și oamenii se vor întâlni, cerul cu pământul și lumina cu întunericul vor sta față către față înaintea lui Hristos. Căci atunci și satana cel ucigaș de oameni, care a înșelat lumea, care a tulburat popoare și mări, care a răzvrătit pe îngeri, atunci și el va sta la judecată.

În ceasul acela, înfricoșată va fi frica și durerea. Iar la poruncă, îngeri iuți ca văpaia de lumina vor intra în acele nenumărate mulțimi și vor desparți pe drepți de păcătoși, pe sfinți de întinați, pe cei buni, milostivi și aleși, de cei răi, necredincioși zgârciți. Aunci se vor alege oile de capre și se vor face doua cete. De- a dreapta vor sta oile cele ascultătoare, păstorii cei adevărați, creștinii cei smeriți, având în mâinile lor stâlpări de fapte bune, iar la stânga vor sta caprele cele neascultătoare, păstorii cei năimiți, ucigașii de prunci, păcătoșii și necredincioșii care n-au voit să creadă în Hristos și să se pocăiască de păcatele lor – pentru că nici unul din cei întinați nu vor putea intra în împărăția lui Dumnezeu (Apocalipsa 21 27).

Și în mijlocul acelei înfricoșătoare mulțimi de îngeri și oameni, de drepți și păcătoși, între cer și pământ, între întuneric și lumină, va sta pe tron de slavă Iisus Hristos, Judecătorul lumii, cumpăna dreptății, Păstorul oilor cel Mare și Izgonitorul caprelor. În jurul Său vor fi cei 12 Apostoli (Matei 19, 28) Maica Domnului și toți sfinții din cer. Apoi scaune de judecată punându-se, îngeri luminați din trâmbițe vor suna, tăcere mare se va face, cărțile faptelor se vor deschide, toate drept se vor cumpăni, păcatele se vor vădi și la arătare se vor da.

În clipa aceea de durere, nimeni nu va mai putea schimba hotărârea dată, căci acolo nu va mai fi nici Jertfelnic, nici Miel de jertfă, nici tămâie, nici preoți să dezlege păcatele, nici loc de rugăciune, nici doctor să vindece, nici doctorie, nici păstor, nici nădejde de mântuire. Nu va mai fi atunci nici milă de mamă, nici cuvânt de frate, nici glas de mângâiere, nici rude, nici prieteni, nici milă de judecător, nici untdelemn pentru candele, nici plâns de pocăință. Nimic nu va mai fi atunci, ci singură dreptatea din cer va privi și adevărul din pământ va răsări (Psalmul 84, 12).

Și în emoția acelei chinuitoare tăceri, glasul Fiului lui Dumnezeu va răsuna tare, ca un glas de tunet ce sparge norii, ca un sunet de trâmbiță ce spintecă văzduhul, ca un fulger din cer ce desparte suflet de suflet, inimă de inimă, pe om de fratele lui.

Cu glas dulce va zice mai întâi celor drepți; Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii, căci am flămânzit și însetat și Mi-ați dat de mâncat și băut. Gol am fost și bolnav și închis și M-ați cercetat… (Matei 25, 34-37).

Iar celor de-a stânga va zice: Duceți-vă de la Mine, blestemaților… – Unde, Doamne? … În focul cel de veci… – Pentru ce, Doamne? „Pentru că am fost flămând, însetat, gol, bolnav și legat și nu M-ați cercetat. În poarta voastră am bătut și M-ați alungat; un ban am cerut și M-ați scos deșert; o haină veche măcar nu Mi-ați dat și M-ați înfruntat; un cuvânt de mângâiere am așteptat, iar voi M-ați înjurat. În nedumerire și neștiință am fost, iar voi v-ați lenevit a Mă învăța”.

Deci, la porunca Domnului, cele două cete de suflete se vor rupe pentru totdeauna în două: primii cu mare bucurie se vor ridica întru slava împărăției cerești, iar ceilalți, cu strigăte de deznădejde se vor duce în munca cea veșnică (Matei 25, 46). Atunci va fi despărțirea cea mare și pentru totdeauna a sufletelor, a privirilor, a soților, a copiilor, a rudelor, a prietenilor, a popoarelor. Atunci va fi plângere negrăită, freamăt greu, suspine și țipete nepotolite, pentru că mare va fi ceasul acelei despărțiri.

Atunci împărații după ostași vor suspina, copiii pe părinți vor căuta și nu-i vor mai afla. Soții pe soți, rudele pe rude, prietenii pe prieteni, păstorii pe oi, păcătoșii pe cei drepți îi vor căuta, dar nu-i vor mai , pentru că pentru totdeauna se vor despărți, iar între unii și alții, prăpastie mare se va întări (Luca 16,26) , pe care în veac nimeni nu o va mai putea trece.

Astfel, vor pleca drepții în odihna veșnică, cu Hristos și toți îngerii Lui, iar ceilalți, în munca cea veșnică, cu diavolii și slugile lor. Cât de înfricoșată și mare este taina judecății viitoare!

Iubiți credincioși,

Poate va zice cineva că numai pe cei milostivi și nemilostivi îi va judeca atunci Dumnezeu? Căci numai despre ei vorbește aici Evanghelia. Nu, fraților, să nu ne înșelăm. Toți oamenii se vor judeca și pentru toate faptele lor răspuns vor da, însă aici a vorbit Evanghelia numai de faptele milosteniei ca să ne arate tuturor cât de mare este puterea milosteniei la judecată și cât de grele sunt urmările zgârceniei.

Sfântul Apostol Iacov ne spune clar: „Că Judecata este fără milă celui ce nu a făcut milă”. Iar pentru cei milostivi spune mai departe: Că mila biruiește în fața judecății (Iacov 2, 13). De aici înțelegem clar că mila are mai multă întâietate la Dumnezeu decât dreptatea celorlalte fapte bune. Căci Dumnezeu conduce lumea cu două mâini: în dreapta Lui este mila și în stânga dreptatea. Cine face milă pe pământ, milă află și aici și la judecată, căci cu milă se judecă, iar cine este rău, desfrânat, nemilostiv, păcătos, va fi judecat cu dreptate și aruncat la munca veșnică. Cu toate că nu s-a vorbit și de celelalte fapte bune aici, noi să ne silim deopotrivă pentru toate să le împlinim, căci altfel nu vom putea avea haină curată, vrednică de cina Domnului și vom fi scoși cu tânguire afară (Matei 22, 11-14).

Mare este puterea milosteniei, fraților. Cine face milă, află milă. Cine dă cu bucurie săracului ce are, va lua răsplată veșnică de la Hristos. Cine primește pe străin, va fi primit de Domnul în rai. Cine hrănește și adapă pe călător, pe lipsit, va fi hrănit din frumusețile cerului. Cine cercetează pe bolnavi, va fi cercetat de Hristos cu multă sănătate. Cine îmbracă pe cel înfrigurat, va fi încălzit de căldura Duhului Sfânt. Cine cercetează pe cel din necaz, va fi cercetat în suferința sa de duhul mângâierii divine.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui, zice Domnul (Matei 5, 7). Fericiți cei ce deschid poarta săracului și ușa casei lor pentru călător. Fericit cel ce-și deschide inima și buzunarul său pentru cel care are nevoie de milă. Și vai celui ce ocărăște pe sărac și-l alungă de la casa lui, că pe Hristos alungă (Matei 24, 25). Vai celui ce poate da ceva și se zgârcește, că nu va afla milă în ziua răsplătirii.

Să știți că sunt două feluri de milostenie: trupească și sufletească. Dacă cineva zice că este lipsit de bani, haine și bucate pentru cei săraci, apoi nu este om să nu aibă în inima lui un cuvânt bun pentru cel abătut, un sfat frățesc pentru cel căzut în ispite, un îndemn creștinesc pentru cel deznădăjduit.

Sunt destui oameni care nu știu cum să se mântuiască, cum să se spovedească, cum să postească, cum să se roage, cum să-și chivernisească bine copiii și casa. Deci, ce mai așteptați? Cei ce sunteți mai tari, mai râvnitori, alergați înaintea lor pe cale; întindeți mâna celor învăluiți de ispitele vieții, strigați-i, spuneți-le de Hristos, duceți-i la biserică, la preot, la spovedanie; mângâiați-i, vorbiți-le de moarte, amintiți-le de judecata viitoare.

Sunt destui frați de-ai noștri care nu cunosc calea dreptei credințe, suflete îndoielnice, oameni tulburați, dezorientați, deznădăjduiți, naufragiați, oameni chinuiți de păcate trupești, desfigurați de tot felul de patimi. De ce rămâneți indiferenți? Ieșiți-le în ajutor cu pilda vieții, cu un cuvânt dulce, cu un sfat sănătos, cu o carte de folos. Hrăniți-i, adăpați-i, cercetați-i, salvați-i! Sunt frații noștri și de se vor îneca lângă noi, vom da seama pentru ei, că nu le-am întins cu dragoste mâna milostivirii.

Faceți milă și veți afla milă!

Iubiți credincioși,

Înfricoșată este judecata de apoi, înfricoșată este despărțirea celor buni de cei răi, nesuferit este glasul trâmbiței și hotărârea dreptului Judecător, dar mai groaznică este veșnicia muncilor care nu vor mai avea sfârșit în veac.

Deci, ce vom face noi, păcătoșii, ca să scăpăm de ele? Să facem în viață milă, ca să aflăm la cer milă. Cu milă să răscumpărăm păcatele noastre, să dobândim inimile fraților noștri, să potolim pe vrăjmașii noștri. Cu milă să deschidem cerul, să îmblânzim dreptatea Judecătorului, să ne facem îngerii prieteni, să izgonim pe diavoli de la noi.

Mila lui Dumnezeu o vedem peste tot. Pe Crucea Golgotei, în sânul Bisericii, sub epitrahilul preotului, în Prea Curatele Taine, în casa săracului, la căpătâiul bolnavului și în toată zidirea. Răi fiind noi, Dumnezeu ne dă ploaie timpurie și târzie, pâine la vreme, apă de izvor, soare cald, adiere de vani,; bucurie, sănătate, zile și mântuire în dar. Oare la atâta milă nu se cade să răspundem și noi tot cu milă?

Iată, peste câteva zile începem nevoința postului, înainte de a schimba bucatele la foc, să schimbăm zgârcenia inimii noastre în milostenie. Înainte de a ne schimba culoarea hainelor, să ne schimbăm veșmântul răutății noastre.

Veniți deci astăzi să urmăm Milostivului Samarinean, Bunului nostru Mântuitor. Veniți să punem început bun, să ieșim la lucru. Să hrănim pe săracii lui Hristos și să mângâiem pe toți necăjiții pământului. Nimeni să nu se întoarcă deșert de la poarta noastră, flămând de la masa noastră, nemângâiat din casa noastră.

Împărțit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veac, spune psalmistul (Psalmul 111, 9). Deci și noi să împărțim cu cel lipsit prisosul nostru și numai atunci postul ne va fi bine primit, iar dreptatea inimii va dăinui în veac. Amin!

(Arhim. Ioanichie Bălan)

www.doxologia.ro

22 Feb

Ce le este de folos celor adormiți ?

În viața de după moarte, cei adormiţi se află într-o stare de așteptare. În această așteptare, deși cunosc multe și comunică și însetează de mântuire, nimic nu le-o poate totuși oferi. De aceea trebuie să le oferim noi ajutor prin intermediul Bisericii, ca să-și găsească liniștea, odihna și mântuirea. Pentru aceasta, Iubitorul de oameni, Dumnezeu, care niciodată nu voiește osândirea păcătosului, a dat Bisericii acele mijloace pe care lucrându-le noi, sunt ușurați cei adormiți. Mijloacele acestea sunt dumnezeiasca Liturghie, pomenirile, parastasele, rugăciunea și milostenia. În special, li se dă odihnă și ușurare morților, atunci când se săvârșește pentru ei Dumnezeiasca Liturghie, care este jertfa cea mai bine primită de către Dumnezeu. Căci în Sfânta Liturghie se jertfește iubitul Lui Fiu pentru viața lumii și pentru mântuire.

Când se jertfește pentru Dumnezeu un singur om (și astfel este arătat sfânt), se mântuiește omul acela și numai el. În Sfânta Liturghie se jertfește Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea tuturor oamenilor, a întregii lumi. De aceea și Dumnezeiasca Liturghie constituie cel mai important prinos pentru cei adormiți. De aceea și Biserica statornicește să se facă Liturghii pentru credincioși. În special, a treia, a noua, a patruzecea zi de la adormirea lor, și în continuare, la trei luni, la șase, la nouă și la un an și ori de câte ori voiesc rudele. Astfel s-au consacrat cele patruzeci de liturghii.

Sursa: Eis mnimósynon aiónion kai anámnisin – Protopresvýteros p. Evélton Haralámbous – O charismatikós kai anastásimos kalós poiménas kai Samareítis tis Ekklisías tou Christoú – Antiprosopeftiká keímena patrós Evélthontos, Tesalonic 2011.

http://www.pemptousia.ro

20 Feb

În căutarea măreției Creației

Discursul ținut de Î.P.S. Nikólaos, mitropolit de Mesogaía și Lavreotikí, în cadrul manifestației organizate de Observatorul Astronomic Național din Atena, cu ocazia restaurării complete a telescopului istoric Newall. Pentéli, 21 noiembrie 2013.

IPS-Nicolae-de-Mesogaía-şi-Lavreotikí-e1383602943121Trăim într-o lume minunată, în care taina vieții este purtată de entități microscopice, numite gene. Aceste entități, deși sunt greu de deslușit, întrucât nu se văd, condiționează întreaga viață și însușirile ei. Genele sunt prezente în fiecare ființă umană, îi definesc identitatea cu exactitate și în detaliu.

Înotăm într-un ocean de particule infinite, care au nume dintre cele mai variate și mai ciudate: quarks, gluoni, bosoni, leptoni, fotoni, neutroni, etc, și care nu se văd. Însă tocmai în aceste mici particule constă măreția universului, misterul lumii văzute. Fiecare particulă are importanța și misiunea sa, oricât de mică ar fi. Unele sunt responsabile pentru materie – este vorba despre bosoni. Nici măcar nu știm bine ce sunt și totuși, fără acestea, nu am putea pipăi lumea înconjurătoare. Altele ajută la răspândirea forțelor – gluonii, altele formează lumina – fotonii. Unele au denumiri ciudate, iar altele cât de cât mai sonore.

Este foarte important să știm sub ce formă există materia și cum sunt răspândite forțele. Materia poate fi pipăită, iar forțele conservă mișcarea și păstrează echilibrul. Astfel ajungem să înțelegem noțiuni precum materia și greutatea.

Dintr-un anumit motiv, fotonul are o măreție aparte. Este foarte nobil, nu are cantitate de materie, ci pur și simplu există. Și nu numai atât, ci poate da naștere materiei, întrucât conține în interiorul său energie. Scopul său principal este de a arăta și a descoperi. Datorită fotonilor, ne bucurăm de simțul vederii. Căci universul este atât de frumos și, din fericire, omul se poate bucura din plin de vederea lui. O mulțime de culori, o desfășurare impresionantă de simetrii și asimetrii suprinzătoare, contraste, reflexii, armonii, profunzimi și mistere de nepătruns, toate acestea alcătuiesc mediul înconjurător. Fără fotoni, nu am știut ce înseamnă frumusețe, estetică, armonie; nu am fi fost în stare să comparăm.

nebula_cvr

Fotonii confirmă existența lumii și, mai ales, îi vădesc frumusețea de negrăit. Însă, pentru a o vedea, trebuie mai întâi să o descoperim. În cadrul acestui proces ne ajută ochii. Dacă aceștia își pierd claritatea și sensibilitatea, atunci apelăm la lentilele ajutătoare. Pentru a observa obiectele mici care nu se văd bine cu ochiul liber, ne ajutăm de microscoape. De asemenea, pentru a vedea obiectele din depărtare, am inventat telescoapele. Și astfel vedem și lucrurile care nu se văd. Este deosebit de frumoasă lumea în care trăim. Și câtă înțelepciune emană… Frumusețea se ascunde în spatele lucrurilor văzute, iar înțelepciunea în interiorul lor. De frumusețea lucrurilor de bucură ochii, iar înțelepciunea lor fascinează mintea. Fără stimulul frumuseții văzute, mintea ar fi incapabilă să călătorească dincolo de misterele înțelepciunii. Tocmai de aceea sunt atât de prețioși fotonii.

Folosindu-ne de telescoape, putem să fotografiem sau să cercetăm. Deci nu numai să vedem. Nu este același lucru. Cercetarea provoacă entuziasmul constatării, pe când gândirea sporește misterul descoperirii. Însă vederea este cea care dă naștere emoției nemijlocite. Este minunat să ne bucurăm de simțuri și, mai ales, de simțul văzului.

Zice, la un moment dat, poetul Odysséas Elýtis: «Doamne, cât albastru cheltuiești ca să nu te putem vedea!», iar noi completăm: „Doamne, câți fotoni ai creat ca să pornim în căutarea Ta…!”

«Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!». Așadar mai întâi a fost creată lumina. Până la urmă, particula lui Dumnezeu nu este bosonul Higgs, ci fotonul. Iar poarta către lume este telescopul. Îți lipești ochiul de el și plutești spre infinit, acolo unde frumosul se întâlnește cu adevărul. Ochiul vede, inima bate, mintea galopează și intră într-un dialog inedit cu fotonii.

Cât de minunat lucru este vederea, imaginea vie. Mai ales în țara noastră. Marea nesfârșită, minunate insule și cerul mereu senin se perindă pe ecranul privirii noastre. Golfuri, plaje, dealuri… un spectacol optic desăvârșit. Frumusețea naturală te face să călătorești. Te face fie să vrei să rămâi pentru totdeauna pe acest pământ, fie să vrei să pleci. Pe de o parte, vrei să trăiești în veșnicie. Iar, dacă acest lucru nu e posibil pe pământ, atunci ai vrea să mergi în altă parte. Frumusețea aceasta îți întărește dorința de veșnicie. Îți lipești ochiul de telescop și… călătorești. Decolezi spre infinit. Te pierzi în spațiu. Te eliberezi de timp. Ce minunat e să observi universul!

Însă, în scurt timp, îți dai seama că infinitul spre care ai pornit este limitat, iar timpul deosebit de scurt. Și totuși ai vrea să-ți continui călătoria. Ai vrea să treci de la frumusețea celor văzute la experiența celor nevăzute. Iar toate acestea le datorezi fotonilor. Fotonii sunt cei care îți prezintă frumusețea creatului și îți stârnesc interesul pentru a porni în căutarea adevărului necreatului. Ți-L prezintă pe Cel nevăzut, ți-l descoperă pe Dumnezeu.

În încheiere, aș vrea să-mi exprim sentimentele de profundă bucurie pentru această minunată seară. Țin să mulțumesc din suflet domnului Tsígkanos, care mi-a oferit ocazia să-mi deschid inima în fața dumneavoastră, chiar și pentru câteva clipe. Este un lucru deosebit de frumos ca viața ta să «găzduiască» concomitent cunoștințele de Astrofizică și experiența preoției. Și este minunat să petreci o seară frumoasă în Pentéli, sub cerul liber, vânând fotoni. Este poate mai frumos decât să cauți ani întregi un boson undeva prin Geneva…

Vă mulțumesc frumos.

sursa: http://www.pemptousia.ro

18 Feb

Asceza în Bizanț

elas-lyste_blogspot_gr (2)

În Bizanț, asceza nu era apanajul exclusiv al celor care trăiau în mănăstiri, ci era practicată şi de credincioşii din enoriile din lume.

Sfântul Efrem Sirul (contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, sec. IV) arată că asceza „nu a fost pusă în practică numai în pustie sau pe munţi, dar mai cu seamă în oraşe, la ţară, în insule şi în Biserici. Cei din mulţimea celor mântuiţi străluceau, fiecare după cum a hotărât Dumnezeu, păzind poruncile Lui în mod minunat: episcopi, presviteri, diaconi şi celelalte stări ale Bisericii, şi împăraţi, nobili, stăpâniri şi puteri” (Eis tīn Deftéran Parousían [Cuvânt la a Doua Venire]).

Literatura ascetică şi neptică era un studiată de toţi. Scara Sfântului Ioan Sinaitul „constituia lectura cea mai iubită de către monahii dar şi de laicii bizantini. Puţine cărţi s-au citit mai bine decât aceasta. Textul s-a păstrat într-o mulţime de manuscrise. Nenumăratele sale traduceri ulterioare în siriacă, latină, spaniolă, franceză şi în limbile slave dau mărturie despre întinderea şi răspândirea sa dincolo de graniţele imperiului” (V. Tatákī, O Vizantinós mystikismós, INE, vol. 2, p. 255). Împăraţii erau apărători ai monahismului şi mulţi dintre ei îşi sfârşeau viaţa ca monahi. Împăratul Iustinian, al cărui vis şi izbândă au fost „înfruntarea barbarilor (goţi, vandali, perşi) şi unirea întregii lumi civilizate”, considera monahismul „lucru sfânt şi tainic” (N. Tōmadákis, Oi vizantinoi istorikoi [Istoricii bizantini], EEFSPA, vol. 5, 1954-5, p. 92 și P. Evdokimov, H páli me ton Theó [Lupta cu Dumnezeu], Thessaloniki, 1972, p. 214).

Opinia conform căreia monahismul nu poate constitui un model de viaţă pentru cei care trăiesc în lume se dovedeşte nesusţinută de faptele istorice, dar şi inconsistentă din punct de vedere teologic, căci monahismul nu este altceva decât respectarea desăvârşită a poruncilor evanghelice, care sunt comune atât monahilor cât şi laicilor, adică celor care trăiesc în lume.

În vremea când Apusul şi Răsăritul au fost unite, tradiţia s-a păstrat nefalsificată în întreaga lume creştină. După căderea în erezie a Apusului şi despărţirea lui de Biserica Una, Nedespărţită şi Sobornicească, Răsăritul a devenit continuatorul şi purtătorul singurei şi adevăratei Biserici Ortodoxe, a Bisericii creştine primare, precum şi a vieţii Ei autentice.

Întreaga organizare a vieţii publice şi a celei private în anii care au urmat persecuţiilor, în aşa-numitul Bizanţ, era o încercare de supravieţuire – fie şi numai într-o oarecare măsură – a idealului Bisericii protocreştine: iubirea sfântă şi frăţietatea dintre membrii comunităţii creştine.

Cucernicia şi filantropia au devenit cei doi piloni ai Imperiului Bizantin. Milostenia, rugăciunea neîncetată şi asceza erau principalele puncte de interes ale Romanilor. Prin toate aceste căi înaintau către curăţirea sinelui de patimi, către luminare şi îndumnezeire. Acestea reprezentau centrul, scopul vieţii Romanilor, pe care falsificatorii istoriei şi credinţei creştine (francii) i-au numit „bizantini”.

Sursa: Ieromonahul Sava Aghioritul, Nevoinţele enoriei

www.pemptousia.ro

18 Feb

Imaginea zilei…

18 Feb

O aberație juridică

O aberație juridică: mariajul între persoane de același sex

Cine împărtășește pe temeiuri pretins raționale, în numele dreptului la libertate și egalitate, teza potrivit căreia căsătoria între doi bărbați este cât se poate de legitimă, nu va putea să ne argumenteze convingător de ce ar fi mai puțin  legitimă căsătoria între cinci bărbați, atâta vreme cât toți cinci și-ar promite sprijin și respect reciproc, fidelitate până la moarte!

 

În prezent, căsătoria între persoane de același sex este consacrată legal în zece state, iar în unele dintre ele legiuitorul îngăduie cuplurilor homosexuale să adopte copii.

Din păcate, mai curând decât mulți dintre noi ne-am imagina sau dori, problema căsătoriei între persoane de același sex va deveni un subiect încins și în România.

Principalele argumente pe care homosexualii le invocă în favoarea recunoașterii dreptului lor de a se căsători sunt argumentul libertății și argumentul egalității. Concret, homosexualii pretind că interdicția de a se căsători între ei le îngrădește libertatea și îi plasează pe o poziție inferioară, discriminatorie, în raport cu heterosexualii cărora legea le recunoaște posibilitatea de a se căsători.

Acest tip de raționament este eronat, chiar aberant.

În Codul civil român găsim prevederea potrivit căreia „căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul liber și personal al acestora”. În legea civilă fundamentală a țării se mai arată că este interzisă căsătoria între persoane de același sex și că astfel de căsătorii sau parteneriate civile încheiate în străinătate nu sunt recunoscute în România.

Sunt întru totul de acord cu această reglementare și nu văd niciun motiv rezonabil pentru care textul actual al legii ar trebui să sufere o modificare în sensul dorit de către homosexuali.

Definiția elementară a homosexualității este aceea de atracție sexuală între indivizi de același sex, așa cum heterosexualitatea se manifestă prin atracția sexuală orientată către indivizi de sex opus.

Marea gafă a celor care susțin cauza homosexualilor ce militează pentru recunoașterea legală a căsătoriei între persoane de același sex este aceea că ei consideră căsătoria, așa cum este ea reglementată în cele mai multe țări, ca fiind un contract încheiat între doi… heterosexuali. Fals! Nicio lege din lume nu definește actul căsătoriei ca un raport cu valoarea juridică între două persoane care manifestă o reciprocă atracție sexuală. Codul civil prevede că mariajul se încheie între bărbat (indiferent de orientarea și preferințele sale sexuale!!) și femeie (indiferent de gusturile sale amoroase!!). Faptul că de cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, o căsătorie se fundamentează pe atracția sexuală reciprocă a partenerilor excede sferei de interes a Dreptului.

Prin urmare, criteriul determinant pentru încheierea căsătoriei nu este nici pe departe heterosexualitatea partenerilor, pe legiuitor nu îl interesează absolut deloc acest aspect, motiv pentru care nu s-ar putea invoca niciun impediment legal contra căsătoriei dintre un bărbat homosexual manifest și o femeie lesbiană, lipsită de inhibiții în dezvăluirea preferințelor sale sexuale.

Deci, din punct de vedere legal, direcția atracției sexuale este irelevantă. Dacă admitem acest lucru, trebuie să fim de acord că nu se instituie nicio discriminare între homosexuali și heteresexuali pentru simplul motiv că legea consacră căsătoria ca un contract între un bărbat și o femeie.

Dacă homosexualii nu se pot plânge, așa cum am demonstrat mai sus, de discriminare, urmează să stabilim dacă aceștia pot argumenta în mod convingător că prin interdicția legală a căsătoriei între persoane de același sex se săvârșește o îngrădire ilegitimă a libertății.

Nu mă voi aventura într-o analiză a conceptului de „libertate”, ci voi avea în vedere sensul primar al acestui termen, și anume acela potrivit căruia libertatea este facultatea omului de a acționa sau de a nu acționa, după cum îi dictează voința, fără însă a leza, prejudicia, dreptul corelativ la egală libertate al semenilor săi.

Homosexualii și cei care îi susțin pretind că interzicerea prin lege a căsătoriei între persoane de aceleași sex este o nepermisă încălcare a dreptului la libertate.

Opinia mea este că ține de esența căsătoriei faptul că aceasta se încheie, în fața ofițerului de stare civilă, între un bărbat și o femeie, așa cum – fără să forțez nota! – ține de esența unei vânzări imobiliare faptul că aceasta se încheie valabil între un vânzător și un cumpărător în fața Notarului Public. Dacă s-ar proceda altfel, nu am vorbi de un contract de vânzare-cumpărare.

Înțelegem prin căsătorie situația în care un bărbat și o femeie consimt să se prezinte la Oficiul de Stare Civilă pentru a-și promite respect reciproc, fidelitate și sprijin moral, pentru a conveni asupra numelui comun și regimului matrimonial. Acesta este sensul atribuit de istorie și evoluția umanității conceputului de „căsătorie”, și anume asumarea, într-un cadru oficial, a unei relații de respect și sprijin reciproc între un bărbat și o femeie. Orice alt tip de relație, fie și oficializată, se poate numi cum doriți dumneavoastră, numai căsătorie nu.

Dacă am fi de acord să numim căsătorie încheierea solemnă, în fața ofițerului de stare civilă, a unei relații între doi bărbați, respectiv două femei, în primul rând, am denatura sensul primar și corect din perspectivă istorică al căsătoriei, iar în al doilea rând, ar trebui să acceptăm că extensia pe care o va suporta semnificația acestui termen ne va duce în zona absurdului.

Cine împărtășește pe temeiuri pretins raționale, în numele dreptului la libertate și egalitate, teza potrivit căreia căsătoria între doi bărbați este cât se poate de legitimă, nu va putea să ne argumenteze convingător de ce ar fi mai puțin  legitimă căsătoria între cinci bărbați, atâta vreme cât toți cinci și-ar promite sprijin și respect reciproc, fidelitate până la moarte! Mai mult decât atât, dacă am fi de acord că doi bărbați sau două femei se pot căsători, ce argumente contrare am putea invoca, dacă suntem consecvenți până la capăt acestei logici, împotriva căsătoriilor incestoase dintre tată și fiul său adult ori între mamă și fiica sa majoră.

Ați observat că nu am adus în discuție argumente morale sau religioase. Dacă am fi purtat discuția pe terenul moralei comune sau în lumina învățăturii creștine, susținătorii căsătoriei între persoane de același sex nu ar putea convinge pe nimeni.

(Avocat Lucian George Pavel)

sursa: www.doxologia.ro