10 Jan

Fotografia zilei

10 Jan

Dimineața, nu uitați de „micul dejun” sufletesc

Dimineaţa, când sufletul este neîntinat de impresii străine, rugându-vă să vă înţelepţească Dumnezeu, pătrundeţi cu luare-aminte în această tainiţă a judecăţilor dumnezeieşti şi vedeţi ce grăieşte Domnul Cel de-a pururi Viu prin acest cuvânt.

 

În fiecare zi se cade să citim câte un capitol din Evanghelie. Este o lecţie a Sfintei Biserici pentru copiii ei. Trebuie să studiaţi… Dimineaţa, când sufletul este neîntinat de impresii străine, rugându-vă să vă înţelepţească Dumnezeu, pătrundeţi cu luare-aminte în această tainiţă a judecăţilor dumnezeieşti şi vedeţi ce grăieşte Domnul Cel de-a pururi Viu prin acest cuvânt, în aparenţă lipsit de viaţă…

Sunt oameni care îşi întipăresc în memorie gândurile născute în inimă de la cuvântul lui Dumnezeu — cum se nasc scânteile din cremene, cu amnarul, având credinţa ca sunt învăţături date de îngerul păzitor. Aşa şi este. La vreme de nevoie, astfel de gânduri vor fi pentru suflet pâinea cea de toate zilele. Cel ce le păstrează face la fel ca cel ce strânge bani albi pentru zile negre. Un călugăr bătrân avea toţi pereţii scrişi cu astfel de gânduri. La Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Ierusalim sunt multe culegeri de manuscrise cu cugetări ale Părinţilor. Se poate spune că toate au aceeaşi provenienţă. Le ştiţi acum şi dumneavoastră. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, p. 109)

doxologia.ro

10 Jan

Vrei să fii cel dintâi? Fii sluga tuturor!

Creştinismul mulţumeşte pe deplin şi năzuinţa noastră de întâietate, dar cum? Prin mijloace cu totul potrivnice acelora care se întrebuinţează în lume. Vrei să fii cel dintâi? Fii sluga tuturor.

 

Creştinismul mulţumeşte pe deplin şi năzuinţa noastră de întâietate, dar cum? Prin mijloace cu totul potrivnice acelora care se întrebuinţează în lume. Vrei să fii cel dintâi? Fii sluga tuturor, adică fii cel din urmă înaintea tuturor, şi acesta este un lucru tot atât de însemnat, pe cât este de însemnat să ne rânduim viaţa şi obiceiurile după pilda Domnului Hristos.

Domnul grăieşte: „Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Domnul a slujit pe oameni, chiar a spălat picioarele ucenicilor. Asta înseamnă că n-ai de ce să te ruşinezi a sluji altuia, oricine ar fi el. Cum şi cu ce poţi, slujeşte; prilejuri sunt la fiecare pas: hrăneşte pe cel flămând, îmbracă pe cel gol, găzduieşte pe cel străin, cercetează pe cel bolnav şi chiar îngrijeşte-l: nu întoarce spatele nici unui om care îţi cere ajutorul.

Şi nu doar trupul, ci şi sufletul aproapelui să-l slujeşti: învaţă-l, dă-i sfat, dă-i în mână o carte bună, mângâie-l, întăreşte-l! Şi cuvântul este un mijloc puternic de a ajuta; prin el, sufletul iese din ale sale şi, unindu-se cu sufletul celuilalt, îi dă putere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 130)

doxologia.ro

10 Jan

Slova zilei…

10 Jan

Tu, Doamne, ajută-mă!

Smulge-mă din mocirla fărădelegilor mele, ca să nu mă împotmolesc în ele pe veci; izbăveşte-mă din fălcile vrăjmaşului, care ca un leu răc­nind, caută să mă înghită.

 
Nimeni nu poate tămădui boala mea în afa­ra Celui care cunoaşte adâncul inimii.

De câte ori nu am pus hotar şi am clădit ziduri între păcat şi mine! Însă gândul meu a călcat hota­rele şi voia mea a dărâmat zidurile, fiindcă hotare­le nu erau apărate cu frica de Dumnezeu şi ziduri­le nu erau întemeiate pe pocăinţa neprefăcută.

Iarăşi bat la uşă, ca să mi se deschidă; nu înce­tez a cere, ca să primesc ceea ce doresc, şi nu ştiu de ruşine cerşind milă la Tine, Doamne.

Doamne, Mântuitorul meu! De ce m-ai pără­sit? Milostiveşte-Te de mine, Unule Iubitorule de oameni! Mântuieşte-mă pe mine, păcătosul, Cela ce singur eşti fără de păcat!

Smulge-mă din mocirla fărădelegilor mele, ca să nu mă împotmolesc în ele pe veci; izbăveşte-mă din fălcile vrăjmaşului, care ca un leu răc­nind, caută să mă înghită.

Înalţă puterea Ta şi vino ca să mă mântuieşti. Fă să strălucească fulgerul Tău şi risipeşte puterea lui, ca să fugă înspăimântat de la faţa Ta, că nu poate să ţină piept înaintea Ta şi a celor ce Te iubesc. În­dată ce va vedea semnul harului Tău, se va îngrozi de Tine şi se va depărta de ei cu ruşine.

Şi acum, Stăpâne, mântuieşte-mă, că la Tine am scăpat!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire, Editura Sophia, pp. 26-27)

doxologia.ro

08 Jan

Boboteaza, 6 ianuarie 1967

Maestrul muzicii bizantine Thrasyvoulos Stanitsa (înregistrare din 1967)

07 Jan

Bizantin

07 Jan

“Nimica sunt, nimica pot, nimica am”

Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: “Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia

Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.

Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: “Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici: “Doamne Iisuse…”, şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 44)

doxologia.ro

07 Jan

Despre credință și mântuire

Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele.
 
* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.
* Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.
* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
* Judecarea este egoism; nu vezi greșelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înaintevederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit și numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.
* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
* Mi-a spus părintele meu: „Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele“.
 
(Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 18)
doxologia.ro
07 Jan

Maica Domnului, mama noastră

Şi noi suntem îndatoraţi cumva să ne gândim la inima de mamă şi să avem inimă de mamă, dar până s-o avem, sigur are Maica Domnului faţă de noi, inimă de mamă.

 

O mătuşă de-a mea, Dumnezeu s-o odihnească, era îndemnată de oameni de altă credinţă să treacă la credinţa lor. Şi le-a spus aşa: „Eu de Maica Domnului nu mă las, eu de Biserică nu mă las! Mie-mi place când bate toaca, mie-mi place când se trag clopotele, eu de Maica Domnului nu mă las!”

Aşa să facem şi noi! Să nu lăsăm de Maica Domnului! Oricine ce-ar zice, noi avem bucuriile noastre, avem ajutor de la Maica Domnului, avem bucuria de a avea pe Maica Domnului ca mama noastră, şi ştiţi cum e mama…

Şi noi suntem îndatoraţi cumva să ne gândim la inima de mamă şi să avem inimă de mamă, dar până s-o avem, sigur are Maica Domnului faţă de noi, inimă de mamă.

Să-i mulţumim Maicii Domnului, să-I mulţumim Mântuitorului nostru Iisus Hristos că ne-a dat şi bucuria aceasta, de a o cinsti pe Maica Domnului. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, pentru credinţa noastră, pentru Biserica noastră, pentru toate darurile Bisericii pe care le avem, să mergem înainte cu bucurie că suntem în Biserica în care Maica Domnului are locul ei, asemănător cu locul cel din rai.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 59-60)

doxologia.ro

07 Jan

Preasfânta Născătoare la Vatopedu

O arătare recentă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la Mănăstirea Vatopedu

traducere şi adaptare: Pr. Andrei Atudori
sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/
A aşteptat cu răbdare, dar timpul a trecut şi călugărul nu și-a făcut apariția pentru a-l duce la duhovnic. În jurul orei 04.20, s-a întors şi a văzut o maică, în strana ce în prealabil fusese goală, alături de omul care era lângă el. Maica s-a apropiat de el şi a spus: „Așteaptă, totul va merge bine, te vei spovedi, nu îți face griji, așteaptă puțin”. El a crezut că, probabil, mănăstirile mari au o anumită maică pentru a ajuta în biserică.

 

Domnul Panagiotis a trebuit să meargă la Muntele Athos şi a fost primit cu ospitalitate de către părinţii de la Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu. Pe 26 octombrie 2014 a solicitat părinţilor, în mod repetat, să meargă la Spovedanie, iar părinţii i-au spus că în dimineaţa următoare, luni, el ar putea merge.

La 27 octombrie 2014, la ora 04.00, când Utrenia începuse, domnul Panagiotis a mers la biserică şi, după ce s-a închinat la icoane, s-a așezat. Mai erau şi alte persoane în biserică. Așadar, s-a dus şi a luat loc într-o strană, şi era un om lângă el, în timp ce următoarea strană era goală.

A aşteptat cu răbdare, dar timpul a trecut şi călugărul nu și-a făcut apariția pentru a-l duce la duhovnic. În jurul orei 04.20, s-a întors şi a văzut o maică așezată în strana ce în prealabil fusese goală, alături de omul care se afla, ca și până atunci, lângă el. Maica s-a apropiat de el şi i-a spus: „Așteaptă, totul va merge bine, te vei spovedi, nu îți face griji, așteaptă puțin”. El a crezut că, probabil, mănăstirile mari au o anumită maică pentru a ajuta în biserică.

A trecut ceva timp şi omul nerăbdător s-a gândit să plece pentru a găsi pe cineva la care să meargă să se spovedească. Era ora 04.45 când se pregătea să plece. A făcut un pas şi a văzut maica venind din nou la el. Aceasta, luându-l de umeri, l-a împins uşor înapoi în strana sa, spunându-i: „Ţi-am spus să ai răbdare şi să aştepți. Acum cei șase Psalmi se termină, şi un călugăr va veni şi te va duce la un duhovnic să te mărturisești”.        

Într-adevăr, două minute mai târziu, un călugăr a venit şi l-a însoţit la duhovnic. Domnul Panagiotis nu i-a spus nimic călugărului care îl însoţea, pentru că nu a vrut să pară suspect.

A ajuns la duhovnic şi, după ce a vorbit cu el un pic, domnul Panagiotis a spus:

- Din fericire, aveţi aici o maică care m-a încurajat să am răbdare, aşa că am aşteptat.

- Ce maică, binecuvântatule? Nu avem maici aici. Acesta este Sfântul Munte. Femeilor nu le este îngăduit aici, nici chiar maicilor!

- Dar cum, din moment ce am vorbit cu ea de două ori?

- Ai vorbit cu Preasfânta noastră şi nu ai înţeles asta, fiul meu.

Duhovnicul i-a cerut să o descrie, iar domnul Panagiotis a spus:

- Era înaltă, în jur de 30 până la 35 de ani, şi foarte frumoasă.

Cele de mai sus au fost scrise pe pagina de Facebook „Sfântul Nectarie”, în limba greacă, și traduse de către Ioan Sanidopoulos [din limba greacă în limba engleză – n.t.]. Moderatorului paginii i s-a spus la telefon despre acest eveniment de către un bun prieten de-al său. Evenimentul a fost confirmat în secţiunea de comentarii de către un om care era la Mănăstirea Vatopedu atunci când minunea a avut loc, care nu a văzut călugăriţa, dar a auzit povestea în timp ce se afla acolo şi a fost mișcat de ea.

doxologia.ro

07 Jan

Înțelepciunea slovei…

Cel mai înalt teolog dintre oameni este mai mic decât cel din urmă dintre îngeri.

Cum vom înţelege cuvântul Evangheliei că „nu este mai mare decât Ioan între cei născuţi din femeie, dar cel mai mic din Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”?

Oricine se va smeri pe sine mai mult decât Ioan – căci aceasta înseamnă mai mic – acela este mai mare decât Ioan. Sau altfel: Întrucât se crede că Ioan a cuprins prin contemplare cunoştinţa [lui Hristos] care era accesibilă aici, cunoaşterea cea mai mică şi mai de pe urmă ce se va arăta în starea viitoare este mai mare decât cea de aici. Sau încă, cel mai înalt teolog dintre oameni este mai mic decât cel din urmă dintre îngeri. Sau cel ce are locul cel mai de pe urmă în petrecerea Evangheliei este mai mare decât cel mai mare râvnitor după dreptatea din Lege.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 103)

doxologia.ro

07 Jan

Fotografia zilei – Boboteaza în Georgia

07 Jan

Icoana zilei – Sf.Prooroc Ioan Botezătorul

07 Jan

Familia mea, mănăstirea mea

Părintele John Moses a fost timp de aproape 20 de ani pastor metodist, până când, în 1996, s-a convertit la Ortodoxie. În același an a fost hirotonit preot, iar acum slujește în parohia „Sfintelor Femei Mironosițe” din Harrisonburg, statul Virginia, SUA. Meditațiile sale pline de miez duhovnicesc au însuflețit mulți credincioși din toată lumea ortodoxă.

Recent am petrecut cinci zile la Sihăstria Sfânta Cruce din Wayne, Virginia de Vest. Trebuie să spun că mersul la mănăstire a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele de după convertirea la Ortodoxie. Cunoscuţii mei remarcă de fiecare dată că, atunci când mă întorc de acolo par, mai fericit şi mai împăcat. Liniştea, duhul de rugăciune care învăluie mănăstirea sunt cele care au cel mai mare efect asupra mea. Bineînţeles că nu este al meu a sta acolo şi că trebuie să mă întorc în „lume”. Nu trece mult şi grijile şi zgomotul lumii încep să apese din nou asupra sufletului meu. Totuşi, nu sunt trist pentru că ştiu că, asemenea părinţilor din mănăstire, şi eu sunt chemat să fiu ascet.

Oamenii adesea fac greşeala să creadă că asceţi trebuie să fie numai monahii şi că o viaţă de ascetism nu este pentru noi, cei care trăim în lume. Asta nu e adevărat, pentru că Domnul a spus că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să-L urmeze. Nu este o mai bună definiţie a ascetismului ca aceasta. Diferenţa dintre mine şi părinţii monahi este că eu trebuie să-mi practic ascetismul în lume, printre colegii de serviciu, familie şi prieteni. Odată le-am spus părinţilor de la Sfânta Cruce că Părintele Serafim este un stareţ cu care este foarte uşor să trăieşti. Eu am un stareţ mult mai strict şi mai solicitant decât ei. Ei m-au privit cu surprindere şi m-au întrebat ce vreau să spun. Le-am spus că stareţul meu, soţia mea, este mult mai strict decât Părintele Serafim. Au zâmbit şi mi-au dat dreptate.

Cei care o cunosc pe preoteasa mea ştiu că este o persoană foarte bună şi delicată. Are chiar foarte puţine pretenţii. Ceea ce am vrut să spun prin cuvintele de mai sus este că ea este mănăstirea mea. Cu ea eu trebuie să-mi lucrez mântuirea, şi ea trebuie să facă acelaşi lucru cu mine. Cum se realizează aceasta în familie? Cu ani în urmă când făceam consiliere matrimonială, cuplurile îmi spuneau că încearcă să-L aibă pe Hristos în căsătoria lor. Îi întrebam ce vor să spună cu asta. „Ei bine, ne rugăm înainte de masă, mergem la biserică şi citim Biblia” răspundeau ei. Acestea sunt lucruri bune, dar pe măsură ce le ascultam problemele, aflam despre dispute, mânie, duşmănie, resentimente, ţinerea de minte a răului şi aşa mai departe. Atunci întrebam pe cei doi dacă cred că ceea ce a spus Domnul în Predica de pe munte este adevărat; adică, atunci când un duşman ne sileşte să mergem o milă ar trebui să mergem cu el două, să întoarcem celălalt obraz şi să nu răsplătim răul cu rău ci să întâmpinăm răul cu binele şi blestemul cu binecuvântarea? Bineînţeles că erau de acord că Domnul a spus aceasta şi că aceasta este ceea ce noi ar trebui să facem. Atunci îi întrebam: dacă trebuie să facem aceasta în privinţa duşmanilor noştri, cu cât mai mult ar trebui să o facem în privinţa soţiei şi a copiilor? Cel mai adesea răspunsul lor era o tăcere stânjenită.

Noi ne purtăm de parcă certificatul de căsătorie ne-ar da voie să fim egoişti şi pretenţioşi şi neiertători.

Casa mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Când mă confrunt cu o presupusă jignire ar trebui să văd în ea o ocazie trimisă de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului meu. Cu toate acestea, când jignirea vine de la soţie sau copii, eu consider că pot fi mânios, ursuz şi răzbunător. Ei bine, nu! Aşa că, dacă soţia mea mă „sileşte” să gătesc cina, atunci ar trebui ca pe lângă asta să spăl şi vasele. Dacă a avut o zi rea şi-mi spune un cuvânt nepotrivit atunci ar trebui să-i răspund cu o binecuvântare în loc de un alt cuvânt nepotrivit. Dacă mă jigneşte trebuie să o iert. Nevoile ei trebuie să fie mai importante decât ale mele şi trebuie să o consider ca fiind mai bună decât mine. Bineînţeles că şi eu sunt mănăstirea ei. Imaginaţi-vă cum ar fi căsătoria dacă soţii ar practica un astfel de ascetism. Căsătoria ar fi raiul pe pământ şi nu ar rămâne loc pentru ca vrăjmaşul diavol să semene discordia. Gândiţi-vă la aceasta: dacă nu pot practica ascetismul în propria casă, cum o să fiu în stare să-l practic în lume? Ascetismul acesta este motivul pentru care noi purtăm cununi de martiri la Taina Cununiei.

Biserica mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Asemenea vieţii din orice familie, jignirile vor veni din partea membrilor parohiei pentru că noi toţi suntem păcătoşi şi nedesăvârşiţi în sfinţenie. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ar trebui să văd aceste jigniri ca pe nişte ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârşesc şi să-mi mântuiesc sufletul. Imaginaţi-vă cum ar fi biserica dacă noi toţi am practica acest tip de ascetism. Biserica ar fi raiul, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Serviciul este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniştirea şi răstignirea eului propriu şi a mândriei. Jignirile vor veni de la şeful meu şi de la colegii mei. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ce ar fi dacă aş vedea aceste jigniri ca pe nişte ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârşesc şi să-mi mântuiesc sufletul? Imaginaţi-vă cum ar fi atunci serviciul.

Recunosc că ascetismul nu este confortabil. Este crucea pe care sunt chemat să o port şi nicio cruce nu va fi comodă. Am un ego masculin care nu vrea să se supună soţiei. Am mândrie, şi nu vreau ca slăbiciunile mele să fie cunoscute de credincioşii din parohie – la urma urmelor, eu sunt preotul! Ce ar gândi credincioşii despre mine dacă ar afla ce specimen de om sunt, şi că de fapt sunt „cel dintâi dintre păcătoşi”?

Liniştirea, pocăinţa, iertarea, răstignirea ego-urilor noastre sunt dureroase, dar necesare. Nu trăiesc într-o mănăstire, dar Dumnezeu a făcut casa chilia mea; Dumnezeu a făcut biserica chilia mea; Dumnezeu a făcut lumea chilia mea. Ca toţi asceţii, trebuie să mă răstignesc pentru lume, ba mai mult, lumea trebuie să fie răstignită pentru mine. Nu este altă cale de mântuire.

Harrisonburg, Virginia

pemptousia.ro

06 Jan

Gândul zilei…

06 Jan

Fotografia zilei

06 Jan

La Bobotează apa se sfinţeşte în toată lumea

La Bobotează apa se sfinţeşte în toată lumea

Un cunoscut duhovovnic din Rusia, care a petrecut mulţi ani în închisoare, a fost întrebat cum săvârşea acolo Dumnezeiasca Liturghie. Iar bătrânul a răspuns:

-Mulţi preoţi ştiau tetul Sfintei Liturghii pe de rost. Pâinea, chiar dacă nu era grâu, putea fi găsită fără greutate. Vinul a trebuit să-l înlocuim cu sucul de răchiţele. Iar în locul sfintei mese, pe care se slujeşte Sfânta Liturghie, şi în care, după regulile bisericeşti, trebuie să fie introdusă o părticică din moaştele unui mucenic creştin, îl puneam pe cel mai lat în spate dintre confraţii noştri, dintre preoţii închişi. El se dezbrăca până la brâu, se întindea pe spate şi pe pieptului lui săvârşeam Sfânta Liturghie. În lagăr toţi erau mucenici şi mărturisitori şi puteau primi în orice clipă moartea pentru Hristos.

-Dar apa, părinte, cum o sfinţeaţi în ziua Bobotezei? Căci, dacă Sfânta Liturghie se slujeşte des şi poate fi ştiută pe de rost, rugăciunile de la Bobotează se citesc o dată pe an şi sunt foarte lungi.

-Dar nici nu era nevoie să ţinem minte aceste rugăciuni. Căci, dacă se săvârşesc măcar într-un singur loc de pe Pământ, într-o biserică ortodoxă, rânduiala sfinţirii aghiasmei mari, pentru rugăciunile Sfintei Biserici se sfinţeşte ,,firea tuturor apelor”, toată apa din lume devine aghiasmă.În această zi luam apă din orice izvor şi era curată, binecuvântată, sfântă. Şi, ca toată apa sfinţită, nu se strică timp de mulţi ani.

Nu de mult, specialiştii în propaganda antireligioasă au afirmat că aghiasma nu se strică cu anii, deoarece preoţii introduce în ascuns în apă bucăţi, monede sau cruci de argint. Cu acest prilej, oamenii bisericii, ageri la minte, au născocit următoarea ghicitoare: ,,Câţi ioni de argint sunt într-un litru de aghiasmă, dacă sfinţirea a avut loc într-o copcă, făcută în mijlocul râului Volga, acolo unde lăţimea râului atinge un kilometru, adâncimea – şapte metri, viteza cursului – cinci kilometri pe oră, iar crucea, cu care preotul de ţară a sfinţit apa a fost de lemn?”.

Sursa: Arhimandritul Tihon(Şevkunov) – Nesfintii Sfinţi si alte povestiri Ed.Egumeniţa2013 pag.251-253

05 Jan

Râul Iordan

Ioan Botezătorul a anunţat venirea lui Me­sia pe malul răsăritean al Iordanului. Pe acest mal, vizavi de oraşul Ierihon, a venit Iisus pentru a fi botezat de Ioan Botezătorul în apele Iordanului. Acest loc a fost identificat de creşti­nii secolului III. Astăzi în locul respectiv există o biserică destul de frumoasă şi mulţi creştini vin aici pentru a imita gestul lui Hristos.

Valea Iordanului

Râul Iordan este cel mai important şi cel mai mare râu din Ţara Sfântă. Iz­vorăște de la poalele muntelui Ermon, la graniţa de nord a Palestinei cu Libanul, străbate valea Hula şi se revarsă mai întâi în la­cul Tiberiadei. Apoi îşi continuă traseul de aproximativ 250 de km până la Marea Moartă. Este vorba despre cel mai important râu al Ţării Sfinte, care dă viaţă aproape întregii ţări şi contribuie în mod determinant la dezvolta­rea economiei bazate pe agricultură și creşterea animalelor. În evreieşte se numește Iarden.

Ioan Botezătorul a anunţat venirea lui Me­sia pe malul răsăritean al Iordanului. Pe acest mal, vizavi de oraşul Ierihon, a venit Iisus pentru a fi botezat de Ioan Botezătorul în apele Iordanului. Acest loc a fost identificat de creşti­nii secolului III. Astăzi în locul respectiv există o biserică destul de frumoasă şi mulţi creştini vin aici pentru a imita gestul lui Hristos.

De menţionat că Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, în special Origen și Eusebiu, părintele Istoriei Bisericeşti, localizează botezul Dom­nului lângă Betabara (trecătoare). Locul s-a numit astfel de la faptul că, potrivit surselor, poporul Israel a trecut pe aici la intrarea în Pământul Făgăduinţei. Este vorba despre locul unde Israel a trecut Iordanul în mod minunat, în drum spre Pământul Făgăduinţei, după 40 de ani de rătăciri prin pustiu. Imediat ce preoţii care ţineau chivotul Legământului, cu Tablele Legii, au călcat peste apele Iordanului, ele s-au dat în lături, creându-se astfel un loc de trecere pe unde tot poporul a intrat în pământul strămoşilor lui. Pe malurile Iordanului a venit leprosul Neeman “şi s-a cufundat de șapte ori în Iordan și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit” (4 Regi, 5, 14).

Alăturarea dintre locul botezului lui Hri­stos şi evenimentul intrării israeliţilor în Pământul Făgăduinţei nu este intâmplătoare… În acest mod se leagă Vechiul Testament de cel Nou, arătându-se în acelaşi timp că după cum trecerea evreilor avea drept scop cucerirea Pământului Făgăduinţei, tot aşa şi botezul este mijlocul de cucerire a eternei Împărăţii, a Împărăţiei Cerurilor.

doxologia.ro

05 Jan

Απολυτίκιο Αγ. Θεοφανείων

Απολυτίκιο Αγ. Θεοφανείων – 6 ΙΑΝΟΥΑΡΙΟΥ

05 Jan

Icoana zilei – Botezul Domnului

05 Jan

De ce se sfințește apa?

În binecuvântarea apei din ziua de Bobotează, cerem și ne rugăm ca scopul inițial al apei, ca sursă de viață, binecuvântare și sfințenie să ne fie descoperit nouă atunci când o bem.

 

În prima carte a Sfintei Scripturi, citim că facerea lumii a început atunci când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Facerea 1, 2). Însă această „purtare” a Duhului nu este o simplă trecere pe deasupra apelor, ci cuvântul ebraic original avea un sens mai profund, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, acela de a încălzi și de a da viață, așa cum găina cloceşte şi dă putere de viață ouălor. „Duhul se purta”,adică pregătea apele pentru naşterea vieții. Așadar, apa, spune Sfântul Vasile, este elementul în care și din care s-a născut viața de pe pământ. În tot cuprinsul Scripturi, apa joacă un rol foarte important și „mistic” în existența umană și în relația omului cu Creatorul său.

Apa are capacitatea de a aduce moartea, așa cum citim în episodul potopului (Facerea 6), sau de a aduce viața, așa cum se deduce din episodul în care Moise lovește piatra cu toiagul, iar aceasta izvorăște apă pentru pribegii însetați. Dacă apele Mării Roșii s-au despărțit, permițând evreilor să treacă în siguranță și astfel, protejând viața, aceleași ape s-au prăvălit asupra faraonului egiptean și a armatei lui, înecându-i.

Apa la Botezul Domnului

În Noul Testament, vedem apa devenind mijlocul prin care Sfânta Treime s-a descoperit, în timpul Botezului lui Iisus. În timpul Botezului, prin punerea mâinii Sfântului Ioan Botezătorul, înțelesul spiritual și potențialul apei, ca sursă a vieții, este din nou reafirmat, ca și în momentul creației lumii.

Într-un cuvânt al său la praznicul Botezului Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în ziua în care Iisus s-a botezat a sfinţit şi firea apelor: Deci pentru aceea în ziua praznicului acestuia toţi iau apă din râu şi o duc la casele lor şi ţin câte un an sau doi sau mai mulţi şi nu se strică, de vreme ce se sfinţesc astăzi.

Botezul lui Hristos – sfințire a lumii

Botezul lui Hristos a însemnat și o sfințire a lumii, o dată pentru totdeauna. La Iordan, Hristos a alungat răul din apă și, prin ea, din întreaga fire. Prin această sfințire, apele Iordanului au dobândit chipul tainic prezis de profeții Vechiului Testament, devenind imaginea izvoarelor mântuirii (Isaia 12, 3). Odată sfințită, apa devine simbolul Duhului, care-l recreează pe om din apa botezului, pentru împărăția cerurilor și semnifică întreaga creație, izbăvită și sfințită de Dumnezeu.

În fiecare an, la Bobotează, se săvârșește slujba de sfințire a apelor în amintirea faptului istoric al botezului lui Hristos, dar și pentru a sfinți și a binecuvânta întreaga natură, revărsând asupra ei deplinătatea harului lui Hristos, prin mijlocirea apei sfințite. Pentru a sublinia amploarea acestei slujbe, este obiceiul ca ea să se săvârșească în afara bisericii, lângă un izvor, un râu, sau fântână, indicându-se, astfel, dimensiunea cosmică a slujbei prin care Biserica vrea să sfințească toata firea, prin darul Sfântului Duh și stropirea cu „apa mântuirii”.

Sfințirea apelor – restabilirea scopului inițial al apei

În binecuvântarea apei din ziua de Bobotează, cerem și ne rugăm ca scopul inițial al apei, ca sursă de viață, binecuvântare și sfințenie să ne fie descoperit nouă atunci când o bem. În Grădina Edenului, Adam s-a bucurat de o relație unică față de creație, fiind stăpânul ei. După cădere când a fost alungat din Paradis, a auzit cuvintele: Blestemat este pământul din cauza ta! Cu osteneală te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3, 17). Din acel moment, Adam a fost supus naturii și nu a mai fost stăpânul ei. Cu toate acestea, prin Hristos, blestemul este ridicat, la fel cum și blestemul morții este ridicat din natura umană prin Înviere. Datorită venirii lui Hristos și a lucrării Lui de mântuire și răscumpărare, omul și creația au fost împăcați. Astfel, creația este în măsură să îndeplinească, încă o dată, nu doar nevoile fizice ale omului, ci elementele naturii pot fi, și sunt, surse de har și de vindecare, pentru că noi ne închinăm Domnului Vieții.

Așadar, sfințirea aghiezmei celei mari, în ziua de Bobotează este o reafirmare a faptului că, prin Botezul Său, Hristos a ridicat blestemul păcatului lui Adam și i-a dat omului din nou bunătatea creatoare a naturii.

doxologia.ro

05 Jan

Fotografia zilei

02 Jan

Felul în care putem controla timpul

proseuxi_paidi_4387În încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții. Te voi scuti de orice descriere a felului în care îți poți face timp; voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puțin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi fărâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere și reflecție am putea să descoperim că există de fapt destul de mult timp. Dacă te gândești la numărul de minute goale într-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor și de faptul de a rămâne singuri cu noi înșine, vei înțelege că sunt o mulțime de perioade scurte care ne-ar putea aparține în același timp nouă și lui Dumnezeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important. Este vorba despre felul în care putem controla și opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi. Din Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sofia, București, 2006, p. 107-108 D

ortodox.md/articole

02 Jan

Frica de a fi om

tigara

- Cum pot să mă las de ţigări? Cum putem să-i întoarcem pe fumători? Dar pe beţivi? – Fumătorii sunt dependenţi de nicotină, sunt dependenţi de ţigară. Beţivii sunt de două feluri: sunt beţivi vicioşi şi beţivi alcoolici, bolnavi. Există o boală, sigur, este tot un viciu, tot o patimă, dar în care pătimaşul este bolnav, alcoolismul este o boală. Organismul alcoolicului are neputinţa de a metaboliza alcoolul, are neputinţa de a controla băutura. Alcoolicul zice: „Astăzi am să beau şi eu ca orice om – puţin şi am să mă opresc. Şi el nu se poate opri. Beţivul se poate îmbăta. Zice: „Am făcut-o lată!”; ştie ce a făcut ieri şi poate să nu mai bea o perioadă de timp. Şi astăzi sunt mult mai mulţi. De ce? Noi, oamenii, suntem din ce în ce mai slăbănogiţi de păcat. Şi gândiţi-vă că venim după o vreme în care nu am mai mers la biserică, o vreme în care nu ne-am spovedit, părinţii noştri s-au lepădat de biserică chiar dacă credeau. Și când am întrebat-o pe mama -Dumnezeu să o odihnească! -, „Mamă, de ce nu îmi spuneai să mă duc la biserica?”, mi-a spus: „Ca să nu-ţi stric dosarul, mama.” Auziţi? Viaţa mea era în dosarul meu. Vedeţi? Şi noi am venit după asemenea vremuri şi avem mult mai multă treabă. Neputinţa noastră faţă de alcool, faţă de cele care vin ca să ne aducă o mângâiere e mult mai mare acum. De ce fumează oamenii? Pentru că nu îndrăznesc să trăiască frica de a fi om, angoasa aceea, neliniştea aceea. Nu fac faţă vieţii. Şi, cum zic eu câteodată în glumă, dar cu multă durere, ţigara este suzeta diavolului, pe care ne-o bagă în gura: „Ia şi nu mai ţipa! Ia şi nu mai plânge! Ia şi nu te supăra!” Da, şi tragem din acea ţigară, dar ne distruge. Spre deosebire de suzeta aceea de gumă, aceasta ne distruge, ne ucide. Ca să ne lăsăm de fumat trebuie să luăm, să inspirăm ceva cel puţin la fel de aducător de plăcere. Fumatul îţi aduce o plăcere, îţi aduce o linişte, te calmează, nu? Îţi dă ceva plăcut, că asta este păcatul, altfel nimeni nu l-ar face dacă ne-ar durea. Ne doare după aceea, durerea este după aceea, că plata păcatului e moartea. Şi atunci, noi să fumăm aşa, altă ţigară; am eu nişte ţigări la mine, dacă vreţi, vă dau şi dumneavoastră, şi dacă fumaţi două-trei pachete pe zi, va fi minunat. Uite aşa:”Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Aşezaţi-vă aşa la aer şi fumaţi câte o ţigară de asta şi o să vedeţi că plăcerea şi bucuria şi puterea ce-o inspirăm când zicem „Doamne, Iisus Hristoase”, e mult, mult, mult mai calmantă, mai liniştitoare, mai mângâietoare, decât mângâierea acea mincinoasă de la ţigară. Nu putem în golul acela să nu punem nimic. Doamne, ai tu ceva mai mult, mai bun decât ţigara? Şi El are. Apoi, la alcoolic, degradarea este mult mai puternică, pentru că celula nervoasă este lovită, şi este nevoie de o putere mult mai mare. Dar fără să aducem o bucurie spirituală în viaţa celui care s-a agăţat de alcool, pentru că nu poate să trăiasca durerea de a fi om, de a nu fi avut noroc în viaţă, de a nu fi avut noroc în dragoste, fără această prezenţă a lui Dumnezeu pe care o aducem, nu putem să-i întoarcem. Şi apoi, alcoolicii, ca să-i învăţati să-i ajutaţi să scape, mergeţi la Părintele Ignat din Alba-Iulia ( Pr. Nicolae Ignat, consilier social al administraţiei eparhiale n.n.), care are un program care ajută pe cei care sunt în această dependenţă să iasă din coşmar. Cu adevărat există ieşire. La Cluj este un american ortodox care a fost alcoolic în tinereţe, la 17-18 ani era deja alcoolic, şi a avut un accident de maşină., Şi la tribunal, în statul acela unde era el şi unde este, alcoolicii sunt judecaţi şi li se spune: „Ai făcut acest accident din cauză că eşti alcoolic, deci nu pentru că erai sub influenţa alcoolului, cum e cel care a băut întâmplător. Şi ai două posibilităţi: să-ţi faci pedeapsa pentru fapta ta sau să mergi la o cură, nu de dezalcoolizare, că dezalcoolizarea e doar un proces chimic, de scoatere a acoolului din sânge şi te scoate atunci din criză, deci de ieşire din dependenţă, şi eşti în libertate supravegheată şi dacă nu mai bei, rămâi în libertate. Şi el a făcut asta, a văzut că se poate să nu mai fie dependent de alcool, a renunţat la studiile pe care le făcea şi a făcut psihologie, şi este psiholog şi consilier pentru adicţie şi lucrează mult în ţară, colaborează cu cei care vor să scape de alcoolism. Apoi există comunitate aceasta a alcoolicilor anonimi care au o metodă pe care au descoperit-o credincioşii americani după ce au renunţat să-i mai dea forma de credinţă, ca să nu-i alunge pe alcoolicii necredincioşi, dar care seamănă cumva cu felul în care creştinul, la începutul apariţiei Bisericii, se adresa lui Dumnezeu cu o naivitate şi cu o credinţă de deznădăjduit, de cel aflat în fundul sacului. Prin aceste metode se poate să-i ajutăm, dar ce ne împiedică este că noi, cei din jurul unui alcoolic, suntem co-dependenţi. Noi avem un comportament care îl stimulează pe alcoolic să continue. Întâi îl acoperim, să nu râdă lumea de noi, apoi îi interzicem să bea şi în felul acesta îi dăm motive să se ducă să bea şi mai mult, pentru că nu-l înţelegem. E o întreagă ştiinţă despre asta şi vă recomand să vă adresaţi şi veţi vedea minuni. Dumnezeu face minuni în felul acesta acum.  

Maica Siluana Vlad Sursa www.sfintiiarhangheli.ro

ortodox.md

02 Jan

Alegerea soţului potrivit pentru familia care să ne facă fericiţi

Când e vorba de alegerea unui par­tener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt pă­rinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sen­sibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conş­tientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. în cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucru­rile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte — însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om mă voi răsărori cu el”, să stiti că sunteti în pragul unei căsătorii eșuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fară grabă, să trăiască împreună. în această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sunt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit. De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu suntem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n-ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă-i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă. Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că te vei căsători. înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m-am logodit. Dacă o femeie n-are posibilitatea să rupă logodna, atunci n-ar mai trebui să se logodească – sau, mai degrabă, n-ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. In răstimpul logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe-o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie sau o periuță de dinți bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut. Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N-ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună! Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar, când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şl este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă, însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n-a înţeles, dacă n-a conştientizat faptul că bunăoară casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc? De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi, dacă azi n-are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iu­beşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi de cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot și  sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m-am gândit să mă căsătoresc!” Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsă­torie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi- şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea’. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup — şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi- vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi! Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cu­noaşteţi bine pe tatăl, pe mama, pe bunicul, pe bunica, pe unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să II preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”, adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal. Discută mai înainte lucrurile cu duhov­nicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruiește fiecăruia în parte darurile Sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere. Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n-ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, Părinte, cel ce vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta. În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr-o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu. Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Extras din predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul – Muntele Athos

ortodox.md

02 Jan

Cuvintele bătrânilor

Lectura duhovnicească

cuvintele-batranilor-carte

1. Bătrânul Ieronim insista asupra nevoii de a citi Evanghelia: “O casă închisă stă în întuneric. Dacă tu deschizi fereastra, vei vedea lucrurile importante; dacă deschizi şi mai mult, lumina va intra şi tu poţi distinge cele mai mici lucruri. Şi dacă soarele va intra în interior, vei vedea şi firicelele de praf ce zboară în aer. Aşa este şi cu sufletul care primeşte lumina Evangheliei: vede şi păcatele lui cele mai mici”.

2. Bătrânul Porfirie se adresa astfel unuia dintre vizitatori: “Citeşte mult, ca Dumnezeu să-ţi limpezească mintea. Eu, ştii, citesc mult, şi pentru ca alţii să nu mă deranjeze, mă urc într-un copac cu o scară pe care mi-am făcut-o. Apoi, trag scara sus pentru ca alţii să nu mă vadă şi să nu mă deranjeze. Şi acolo, citesc ore întregi”.

3. Acelaşi bătrân adesea întrebuinţa următoarea imagine: “Te găseşti într­-o cameră întunecată şi dai din mâini pentru a împrăştia întunericul care, bineînţeles, nu dispare. Dacă deschizi fereastra şi lumina intră înăuntru, întunericul dispare. Aşa şi cu lectura. Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Părinţilor sunt lumina care împrăştie întunericul din suflet”.

4. Câştigul duhovnicesc nu rezultă din simpla lecturare a Evangheliei. Bătrânul Eusebiu zicea referitor la acest subiect: “Omul cunoaşte bine aparenţa lucrurilor şi, dacă harul Duhului Sfânt nu-l cercetează, n-are nici un folos. El se aseamănă unei case: câtă vreme este închisă rămâne inutilă. Este nevoie de o cheie pentru a deschide. La fel cu inteligenţa omenească: dacă nu-i deschisă de har, omul n-are nici un folos de ea. Un profesor universitar îmi zicea că citind operele filozofice, le înţelege, dar citind Evanghelia, înţelege cuvintele dar nu şi sensul lor adânc”.

5. Bătrânul Ioil, care scria şi citea mult, insista asupra faptului că lectura trebuie însoţită de asceză: “Dacă tu îi citeşti pe Părinţi, tu vei vedea că ei au asupra multor aspecte puncte de vedere particulare şi uneori diferite. Unul interpretează, de exemplu, un citat din Scriptură într-un fel, altul într-alt fel. Dar dacă există un punct asupra căruia toţi Părinţii să fie de acord, aceasta este asceza: în această privinţă există un acord general. Toţi scot în evidenţă postul, privegherea, sărăcia de bunăvoie, mortificarea trupului, şi lucrarea în general”. Şi el adaugă: “Noi ţinem seamă de ce au zis sau scris Părinţii şi nu de felul în care au trăit. În loc de a le studia opera am face mai bine de a le imita viaţa. Sfinţii Părinţi se rugau mult, privegheau mult, posteau mult, iubeau sărăcia şi simplitatea, urau duhul lumii, combăteau greşelile, respingeau comodităţile vieţii, fugeau de demnităţi, de glorie, de onoruri şi iubeau mucenicia. Face, noi acest lucru? Noi avem în mâini cărţile Părinţilor, dar viaţa noastră este o negaţie a vieţii lor. Scrierile Părinţilor sunt viaţă şi nu literatură!”

6. Bătrânul Amfilohie îndemna: “Lăsaţi sufletul vostru să primească cu simplitate tezaurul pe care ni-l oferă scrierile Părinţilor neptici ai Bisericii noastre şi siliţi-vă să-l păstraţi cu umilinţă. Dacă lectura va fi însoţită de frica de Dumnezeu, veţi simţi harul divin”.

7. Toţi Bătrânii aveau o dragoste aparte pentru Sfântul Isaac Sirul. Bătrânul Ieronim îi îndemna pe fiii săi duhovniceşti să citească Cuvintele ascetice: “Citiţi zilnic o pagină din Sfântul Isaac Sirul. El este o oglindă pentru suflet: veţi vedea unde vă găsiţi. Sfântul Isaac este un termometru. Eu îl iubesc mult. Îl socot ca Bătrânul meu.” Îi plăcea să-l citească în întregime, chiar când i-a slăbit vederea, căci “cel care citeşte este ca un secerător, în timp ce cel ce ascultă este asemenea cu cel ce adună doar spicele căzute pe pământ”.

8. Referitor la lectură, Bătrânul Porfirie explica: “O carte rea îţi face rău, iar o carte bună îţi face bine. Chiar dacă încă nu eşti pregătit s-o pui în practică, dar dorinţele lăuntrice, dorinţa binelui va dospi încet şi în timp, fără stridenţă şi constrângere, şi în sfârşit tu vei pune în practică”. Iar referitor la punctul slab al multora care uită ce au citit, zicea: “Să ştiţi că totul este depozitat în mintea noastră şi când Hristos va crede că-i de folos ne va descoperi”. El le cerea oamenilor să citească Evanghelia “care conţine o comoară şi rezolvă toate problemele. Ea este filozofia veritabilă, filozofia descoperită: Adevărul lui Dumnezeu aşa cum a fost formulat dintru început. Nu există alte adevăruri, sau noutăţi, chiar dacă lumea a progresat cu ştiinţa şi chiar dacă oamenii au atins astrele”.

9. În vremea noastră când circulă tot felul de scrieri, trebuie să fii atent la alegerea cărţilor. Bătrânul Ioil sublinia: “Noi trebuie să alegem bine cărţile pe care le citim, căci timpul este preţios şi nu trebuie irosit citind cărţi plate şi superficiale. O carte care nu merită să fie citită de două sau trei ori, nu trebuie citită nici o singură dată!”

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

02 Jan

Nejudecarea

Nejudecarea are urmări miraculoase asupra păcătosului

Aceasta este comoara Duhului Sfânt despre care Sfântul Serafim de la Sarov spunea: „Agonisește duhul blândeții și în jurul tău se vor mântui mii”. Ceea ce înseamnã cã Dumnezeu, pentru rugăciunile unui astfel de om, care iartă pe toți, iartă păcatele păcătosului și îi dă chip de pocăință.

 

Nejudecarea are urmări miraculoase asupra păcătosului. Ea are atâta putere încât chiar cred că acele cuvinte: oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, nu se referă doar la preoția sacramentală, ci și la tot omul sfințit de Duhul Sfânt. Puterea celui care nu judecă este atât de mare, încât, cu adevărat, păcatele pe care le iartă el aproapelui, le iartă și Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfânt despre care Sfântul Serafim de la Sarov spunea: „Agonisește duhul blândeții și în jurul tău se vor mântui mii”. Ceea ce înseamnã cã Dumnezeu, pentru rugăciunile unui astfel de om, care iartă pe toți, iartă păcatele păcătosului și îi dă chip de pocăință.

(Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, p. 114)

doxologia.ro

01 Jan

Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare

31 Dec

Femeia adevărată

cerkov1

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie. Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare de cât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii. Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi. Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran. Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat. Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia. Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză. Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn. Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul? Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale. Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în viata noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.

Din Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, 2011

ortodox.md