01 Apr

Saint Mary of Egypt

 

31 Mar

Sfântul Ipatie, Episcopul Gangrelor(31 martie)

Sfântul Ipatie a fost episcop în cetatea Gangra, capitala Paflagoniei care era una din provinciile importante ale Imperiului Bizantin în Asia Mică. Nu ni se păstrează prea multe informaţii despre viaţa Sfântului, dar ştim că în anul 325 era deja episcop, pentru că a participat la Sinodul I Ecumenic convocat de Marele Constantin la Niceea. Alături de Sfinţii Atanasie, Nicolae, Spiridon şi ceilalţi, el a apărat ortodoxia împotriva lui Arie.

Sfântul Ipatie era cunoscut ca făcător de minuni pentru că vindeca oamenii şi alunga duhurile necurate. Câteva din minunile săvârşite de el s-au păstrat până la noi. Astfel, din tradiţie, ştim că într-un loc Sfântul a prefăcut nişte ape amare în ape dulci şi bune de băut, iar în alt loc a făcut să izvorască un izvor tămăduitor cu apă caldă. Se mai spune şi că, în mod minunat, dintr-un râu se arătau lumini aprinse care îi luminau calea în noaptea întunecoasă pentru a nu cădea în apă.

Cea mai mare minune pe care o păstrează tradiţia a fost însă săvârşită de Sfântul Ipatie chiar cetatea Constantinopolului. În vremea pe când împărat era Constanţiu al II-lea, fiul Marelui Constantin, în vistieria împărătească se ascunsese un balaur înfricoşător şi foarte mare. Nu se ştia cum ajunsese acolo, doar că nimeni nu mai putea să se apropie de cămări. Vestit pesemne pentru facerile de minuni, Sfântul Ipatie a fost solicitat anume de împărat să îl scape de acest balaur, după ce mulţi din cei care încercaseră să îl omoare fuseseră ucişi.

Sfântul Ipatie a venit din Gangra la Constantinopol şi, ajuns în faţa împăratului, i-a spus: „Nu poate rugăciunea noastră, însă poate credinţa ta către Dumnezeu!”. Apoi l-a sfătuit pe împărat să facă un foc mare în mijlocul hipodromului şi să aştepte. Sfântul s-a coborât în cămările vistieriei şi, făcând rugăciune, s-a apropiat de balaur şi i-a băgat toiagul său în gură legându-l cu numele lui Hristos să îl urmeze. Atunci balaurul a muşcat toiagul şi, fără să îi mai dea drumul, l-a urmat pe Sfântul până afară, în hipodrom aproape de focul care ardea în mijloc. Apoi, tot cu numele lui Hristos, Sfântul i-a poruncit să intre în foc şi balaurul a intrat singur în foc şi a ars.

Se spune că împăratul a fost atât de impresionat de această minune încât îl cinstea pe Sfântul Ipatie ca şi pe tatăl său. A pus chiar să se picteze chipul Sfântului şi să se aşeze acel chip în vistieriile împărăteşti.

Pe drumul de întoarcere, Sfântul a fost atacat cu săbii şi bâte de un grup de eretici următori ai lui Novaţian. După ce l-au bătut şi împuns cu săbiile, l-au prăvălit într-o prăpastie. Sfântul a apucat să rostească cuvintele celui dintâi dintre mucenici, Ştefan: „Nu le socoti, Doamne, păcatul acesta!”. Atunci o femeie care ţinea erezia ariană a zdrobit capul sfântului cu o piatră mare. Ucigaşii au ascuns trupul şi în chiar clipa aceea s-au îndrăcit. Femeia, posedată şi ea, a luat piatra cu care omorâse pe Sfântul Ipatie şi se lovea cu acea piatră în piept. Aşa au pătimit până a fost aflat trupul Sfântului şi îngropat, iar după aceea s-au vindecat prin mila lui Dumnezeu.

Chilia Sfântul Ipatie

Chilia Sfântul Ipatie este o veche și importantă chilie românească așezată pe terenul Mânăstirii Vatoped. Primii viețuitori români ai chiliei au fost ieromonahii Orest și Ipatie veniți în Athos de la Mânăstirea Cheia din Prahova. Părintele Orest Baldovin, ucenicul Sfântului Calinic de la Cernica, a fost duhovnicul Mânăstirii Vatoped.

Următorul superior al chiliei, ieromonahul Teodosie Dascălu, originar din Săliştea Sibiului, a făcut un act faţă de Mânăstirea Vatoped, ca „niciodată să nu aibă dreptul, viitorii moştenitori, a înstrăina această chilie la alte naţiuni, ci veşnic a fi stăpânită şi locuită de monahi români”.

Mai târziu a urmat în stăreţie schimonahul Filaret Şerban. În 1904 acesta s-a întors pentru scurtă vreme în ţară şi, văzând înşelarea unirii cu Roma, a luptat împotriva greco- catolicismului în Transilvania, întorcând de la uniaţie 3 judeţe. Recunoştinţă pentru activitatea sa misionară, Ministerul Afacerilor Străine i-a acordat în 1906 Medalia Jubiliară Carol I.

Un alt stareț însemnat al chiliei a fost părintele Dometie Trihenea. El a fost duhovnic al Mânăstirii Costamonitu și vreme de 9 ani stareţ al Sfintei Mânăstiri Zografu.

Cu prilejul sărbătoririi celor 1000 de ani de la fondarea Mânăstirii Marea Lavră de Sfântul Athanasie Athonitul, vrednicul de pomenire patriarh Iustinian Marina a vizitat Sfântul Munte Athos. Cu acest prilej el a poposit și la chilia „Sf. Ipatie”.

Notă: Acest articol a fost preluat cu acordul autorului din revista “Lumea Credinţei”, nr. 3 (104), martie, 2012, pp. 46-49.

pemptousia.ro

30 Mar

Nu cumva scriem cu patimă?

nu cumva in

În zilele noastre, mulţi teologi şi clerici, chiar şi venerabili episcopi publică diferite texte teologice. Însă, fără a conștientiza în profunzime greutatea spuselor lor, ei urmează mentalitatea seculară a publicisticii aflată într-o permanentă concurență. Îşi numără cu suficiență de sine și lăudăroșenie vizitatorii de pe blog-urile personale, transformă cuvântul teologic într-o informaţie comercială şi, nu de puţine ori, abuzează cuvântul dumnezeiesc.

Aciditatea, înverşunarea, insinuările, ţinerea de minte a răului, divergențele, acuzaţiile nefondate şi lipsa discernământului sunt folosite fără reţinere şi, adesea, „ne muşcăm unul pe altul şi ne mâncăm” (Gal. 5, 15). Şi nu ne temem că poate, mâncându-ne trupurile unii altora şi risipind resursele/puterile teologice, ne aflăm în afara Tradiţiei Sfinţilor Părinţi pe care o invocăm şi în al cărei nume, chipurile, scriem.

În Tradiţia Bisericii se pune adesea în discuţie chestiunea unor condiții prealabile în ceea ce privește redactarea textelor teologice. Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1347), rezumând tradiţia de veacuri, menţionează faptul că există trei modalități integre şi ireproşabile de întocmire a unui tratat teologic. „Mai întâi, spre a-şi reaminti lui însuşi, apoi spre folosul celorlalţi şi, în al treilea rând, spre ascultarea celor scrise, pentru că majoritatea scrierilor s-au alcătuit de cei care cu smerenie au cerut cuvânt”.

Aşadar, primul motiv ireproșabil de întocmire a unei scrieri îl reprezintă nevoia autorului însuşi de a-și consemna memoriile. Al doilea este dorința de a face cunoscut cunoştinţele şi experienţele duhovniceşti ale altora. Iar al treilea motiv de a scriere, fără a greși, este din ascultare faţă de cei care au cerut cu smerenie şi discernământ să cunoască adevărul lucrurilor. Există însă şi alte motive de a scrie, motive care, după Cuviosul Grigorie, sunt de evitat. Acela care scrie texte teologice cu scopul de a plăcea lumii, de a fi slăvit şi de a ieşi în evidenţă, şi-a luat deja plata sa şi nu mai are nici un folos, nici aici, nici în viaţa veşnică. Acela va fi osândit ca unul care caută să placă oamenilor şi ca un viclean, căci a încercat să exploateze în folos propriu dumnezeieştile cuvinte.

La Părinții Neptici se pune și problema abordării pătimașe a textelor sfinte. Nichita Stithatul susţine că este greșit ca adevărurile dumnezeieşti să fie cercetate dintr-un duh lumesc, materialist și urmând propriilor gânduri, căci omul, stăpânit fiind de invidie, gelozie, zavistie și dispreț, batjocoreşte şi îi socotește nerozi pe cei care abordează duhovniceşte şi cu „mintea lui Hristos” atât lucrurile dumnezeieşti, cât și pe cele omeneşti. Același lucru se mai întâmplă atunci când textele sunt mutilate și scoase din contextul lor scripturistic și patristic, pentru a susține opiniile vreunui autor anume.

Toate cele de mai sus au legătură cu „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, pe care Biserica îl cinsteşte astăzi. Cititorul, lecturând epistola Egumenului Raithului către Cuviosul Ioan, înţelege că „Scara” este rodul ascultării fiului duhovnicesc față de Starețul său. „Te rugăm”, scrie Egumenul către Cuviosul Ioan, „nu pregeta să ne descoperi cu bunăvoinţă şi limpezime, ca un adevărat mare învăţător, cele trebuincioase în viaţa monahală spre mântuirea celor care au ales vieţuirea îngerească”.

Ioan răspunde Egumenului cu smerenie: „Îndrăznesc să scriu această carte, căci altfel există primejdia să îndepărtez de la mine jugul binecuvântatei ascultări… iar nu spre îndrumarea ta. De altfel, tu eşti cel care ne întăreşte în învăţăturile şi obiceiurile cele după Dumnezeu. O trimit pentru obştea fraţilor… şi dacă va afla cineva ceva de folos, aceasta să o pună pe seama bunului nostru Stareţ… Şi să nu rămână la cele spuse, căci sunt cu adevărat de nimic şi pline de neştiinţă şi de lipsă de experienţă, ci să primească propunerea celui care o aduce, ca pe cei doi bani ai văduvei”.

Cuvintele autorului „Scării”, dar şi ale altor părinţi, constituiesc un model demn de urmat în orice epocă, pentru toţi cei care scriu texte teologice.

Sursa: makthes.gr/pemptousia.ro

29 Mar

Postul Mare 2014 * Săptămâna 31 martie-6 aprilie

Programul liturgic pentru a cincea săptămână

31 martie –6 aprilie

Luni  31 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Marți 1 aprilie, Sf.Cuv.Maria Egipteanca

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Miercuri 2 aprilie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Denia Canonului cel Mare

Joi 3 aprilie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Vineri 4 aprilie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Denia Acatistului Bunei Vestiri

Sâmbătă  5 aprilie – Pomenirea morților

08.30h: Sf.Liturghie

17.00h: Spovedanie

18.30h: Vecernie

Duminică 6 aprilie – Duminica Sf. Cuv.Maria Egipteanca

08.15h : Utrenia

10.00h:  Sf.Liturghie

 

29 Mar

Inima în Marele Post – A patra săptămână

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)

{ georgios.giannopoulos (at) gmail.com }

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, dinpricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa

inimii grăieşte gura. (Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până

în tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?

6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.

7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sânt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.

8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?

9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.

10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.

11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Inima în Marele Post”, traducere din limba sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 16-18.

www.pemptousia.ro

28 Mar

Primăvară, primăvară…

26 Mar

Programul liturgic, 24-30 martie

Programul liturgic pentru a patra săptămână

(24  – 30 martie)

Luni 24 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Marți25 martie - Buna Vestire(Dezlegare la pește)

09.00h: Sf.Liturghie

Miercuri 26 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii*

Joi 27 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Vineri 28 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii*

Sâmbătă 29 martie – Pomenirea morților

08.30h: Sf.Liturghie

17.00h:Vecernie

18.00h: Taina Sfintei Spovedanii

Duminică 30 martie – Duminica Sf.Ioan Scărarul(a treia a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h:  Sf.Liturghie

(*) Credincioșii care doresc să se spovedească în timpul săptămânii(luni, miercuri și vineri) sunt rugați să sune la tel. 696062693, dat fiind faptul că pot interveni schimbări de moment în programul parohial.     

25 Mar

Darul Bunei Vestiri – Părticică din moaștele Sf.Grigorie Palama

Prin bunăvoința părintelui catalan, Nectarie, de la parohia ortodoxă “Sf.Nectarie Taumaturgul” (Navata-Figueres)

care aparține de Patriarhia Serbiei și prin nevoința domnului Claude Lopez-Ginisty, cetățean elvețian

care face parte din Biserica Ortodoxă Rusă de la Geneva,

parohia noastră a primit în dar de Buna Vestire,

o particică din sfintele moaște ale Sf.Ierarh Grigorie Palama, ocrotitorul nostru.

O adevărată binecuvântare a Maicii Domnului și a sfântului pentru toți credincioșii parohiei noastre!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

24 Mar

Buna Vestire

24 Mar

Icoanele Bunei Vestiri – Galerie bizantină

23 Mar

Crucea Domnului

mes111

În mijlocul bisericilor, în centrul vieții noastre, în inimile noastre, Biserica Îl așează pe Hristos răstignit. În aceste zile, Biserica ne oferă tuturor seva teologiei ei și a bogăției ei liturgice pentru a ne arăta măreția și adevărul teologic care se ascund în spatele imaginii lui Dumnezeu răstignit.

Adesea, o întrebare încolțește în mintea fiecăruia dintre noi: ce este Pătimirea lui Hristos, ce este Crucea ? Sunt umilirile, palmele, batjocura, cununa de spini, hlamida, trestia, cuiele ? Nu, iubiții mei frați. Prin toate acestea s-ar putea să fi trecut și alți oameni. Acestea constituie cadrul lumesc, chipul vieții acesteia. Acestea nu sunt Patima lui Hristos, ci patima trupului lui Hristos.

mes222

Adevărata Cruce a lui Hristos are trei brațe: cel dintâi braț este crucea păcatului strămoșesc, al păcatului lui Adam, al acelui păcat pe care toți îl simțim drept înclinație, drept sucire, drept ușurință spre păcat. Domnul a purtat pe cruce această greutate a păcatului strămoșesc și al tendinței pe care toți am moștenit-o.

Al doilea braț este modul în care s-a făcut mântuirea noastră. Acest mod înfricoșător este descris în pericopele evanghelice. Ce lucru de negândit! Să trebuiască Dumnezeu, care S-a îmbrăcat în trup omenesc și a trăit alături de noi, acest Dumnezeu, să fie lovit de mâna cui? Să rabde ironii, din gura cui? Să fie trădat, de-a cui inimă? Să rabde toate aceste necinstiri născocite de minți omenești ? Decăderea firii omenești, culminând cu jertfa de pe cruce și cu Patima Domnului, constituie a doua expresie a Crucii Sale.

mes333

Există și o a treia, care se ascunde în spatele strigătului Domnului de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ?” (Matei 27, 46). De necrezut este acest cuvânt! Cum este cu putință ca Hristos, ca Dumnezeu, să-L cheme pe Dumnezeu Tatăl „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”? Cum e posibil să vorbească Dumnezeu de părăsire de Dumnezeu ? Cum este cu putință să se găsească în această situație de nevoie și de agonie? Aceasta este cea mai mare încercare pentru Dumnezeirea în Treime, aceasta este provocarea Treimii dumnezeiești și a unității persoanelor treimice.

Iubiții mei frați, starea de păcătoșenie a întregii omeniri o trăim și noi. La fel trăim și starea personală de păcătoșenie, ba chiar și sentimentul părăsirii de Dumnezeu, sunt sigur că în fiecare zi, îl discernem în viața noastră.

mes444

Aceste zile constituie pentru fiecare dintre noi un motiv de a aceste frământări din existența și din sinele nostru cel mai profund. Acest lucru se va petrece dacă vom ridica și noi Crucea lui Hristos. Dacă putem, să trăim și noi această sfințenie la care ne cheamă Biserica. Obiceiurile nu constituie Biserica. Biserica nu este modele și simboluri. Biserica nu înseamnă pomenirile sfinților, nici icoanele sfinților din bisericile noastre. Nici măcar clădirile bisericilor nu constituie Biserica. Biserica este viața noastă care se sfințește, este depășirea păcatului dinăuntrul nostru, este lupta de a trăi și noi harul lui Dumnezeu așa precum L-au trăit, vreme de 2000 de ani, sfinții Bisericii noastre.

mes555

Acest lucru ne va învrednici nu doar să fim părtași la Patimile Domnului, ci ne va învrednici de marea bucurie și de marea binecuvântare de a fi părtași și la Învierea Sa, începând , de ce nu, chiar din acest an. Vă urez din toată inima ceea ce tuturor Biserica ne urează,

Înviere bună !

Omilie a Mitropolitului Mesoghiei și Lavreoticii, kir Nikólaos, 3 mai 2013

www.pemptousia.ro

23 Mar

Duminica Crucii

Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp “semnul lui Hristos“ și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură : “Semnul Fiului Omului“. “Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ spune Mântuitorul însuși (Matei XXIV, 30).

Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, “semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : “…Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tau – adica al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iez. IX, 4).

În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rostește către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară : “Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire“ (Luca II, 34). “Semn de împotrivire“, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : “sminteala crucii“. Către același înțeles ne conduc și cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulțimii: “Ce semne arăți ca să credem în Tine ? Părintii noștri au mâncat mană în pustie…“ Iisus le răspunde : “Eu sunt pâinea vieții. Cel ce mănânca trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică…“ (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viața Lui, viața de jertfă, de cruce împărtășită și nouă prin trupul și sângele Său“ în Sfânta Euharistie. În sfârșit, tot atât de evident este “semnul lui Iona“. Cum istoriseste Sfântul Evanghelist Luca ; în drum spre Ierusalim, Iisus se adresează celor de față și zice : “Neamul acesta cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, așa va fi și Fiul Omului semn acestui neam“ (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, încercarea prin care trecuse proorocul și propovăduirea lui erau un “semn“ pentru Niniviteni, pentru pocăința lor. Cu atât mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este și înfăptuiește El, este pentru noi “semn“, și ființă a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au călăuzit spre mântuire și care toate duc ca și către o culme a lor, la cruce și înviere. Căci mai zice Domnul : “Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopti așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopti“ (Matei XII, 40).
Astfel această luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept “Semnul Fiului Omului“ , semnul vieții, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii și puterii Lui creatoare, căci “în puterea crucii“, a jertfei, stă tăria creației și a înnoirii ei.

Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului : “Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ (Matei XXIV, 29-30), Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere : “Vezi cât de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare și decât soarele și decât luna… Și să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea ! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile… tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit“.

Semn al “Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de “Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : “Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : “Pecetea darului Sfântului Duh“ ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. “Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântarilor (VIII, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei și când o termină ; la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere , la începutul ca și la sfârșitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă ; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele… Și în atâtea împrejurări așa cum făceau cei dintâi creștini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“ (P.L. II, col. 99).

În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe Altar, ea însăși fiind Altar, precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se așază la căpătaiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii.

Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcând acest semn al crucii, întrucât Mântuitorul a zis către femeia samarineancă : “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul învață că : “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate…“ (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Când Mântuitorul spune : “Cei ce se închina lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, ne învață că rugăciunea, închinarea, întreg cultul și întreaga noastră slujire trebuie să purceadă din adânc, din inima ființei noastre, din “duh“. În vorbirea cu samarineanca, Domnul îi avea în vedere, îndeosebi pe acei credincioși din Vechiul Testament a căror închinare se transformase în forme goale, uscate, fără viață ; smochinul uscat le era o pildă (Matei XXI, 19). Încă și Profetul spusese : “Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot“ (Osea VI, 6). Prin Hristos se încheie însă un Nou Testament de care vorbește Sfântul Pavel când zice : “Acesta este Testamentul pe care îl voi întocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie…“ (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fuseseră scrise pe piatră și pecetluite cu sângele animalelor ; legea Noului Testament pecetluită cu sângele lui Hristos trebuie să se înscrie în inima, în duhul nostru. Rugăciunea, închinarea, nu au sens și putere dacă nu trec în interiorul conștiinței, în minte, în inimă. Nu există cult adevărat, ziditor, acolo unde conștiința e moartă. Prin duhul comunicăm cu Dumnezeu care este “duh“ ; el, duhul ne deschide circulației iubirii, harului.

Mântuitorul mai atrage de asemenea atenția femeii samarinence că această închinare adevărată nu mai este legată de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh“, și deci, închinarea, slujirea Lui nu poate fi mărginită de nimic. Este al tuturor și cu egală iubire se deschide tuturor.

Cât privește învățătura Sfântului Pavel că “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva“, apare evident că aceste cuvinte nu au nici o legătura cu facerea semnului crucii. Înțelesul lor corect este acela că noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, “lucru al mâinilor noastre, care să-I împlinească cumva “lipsa“, întrucât El este plinătatea, e Absolutul.

Închinarea, cultul extern și intern, sunt însă cu totul altceva ; țin de condiția noastră de făptură și Mântuitorul însuși S-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfântul Pavel: “Duh, suflet și trup“ (I Tes. V, 23), încât așa cum îndeamnă același Apostol: “Să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfânta, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească“ (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră ființă trebuie să participe la actul de adorare.
Pentru a pătrunde încă și mai profund acest înțeles, să observăm că Mântuitorul, în cuvintele rostite către femeia samarineancă, nu cere simplu închinarea în duh, ci “în duh și în adevăr“. Dar adevărul viu este Hristos, este Cuvântul care s-a făcut trup. Și astfel adevărul ni se descoperă a fi unitatea deplină între cuvânt și trup, între duh și viață, între credință și faptă, între actele, gesturile, semnele pe care le facem și semnificația, înțelesul lor. Suntem suflet și trup, nu duhuri fără trup. “Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu“, învață Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru că toate trebuie să se sfințească. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al “duhului“ fără cel extern, al întregii noastre făpturi. De altfel, ne stau pildă a unei astfel de închinări și slujiri, Mântuitorul, profeții, apostolii. Mântuitorul a binecuvântat cu mâinile Sale pe copii. “…Și luându-i în brațe i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei“ (Marcu X, 16). Și de asemenea pe Sfinții Apostoli: “…I-a dus afară până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat“ (Luca XIV,50).

În Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvântat cu mâinile încrucișate pe fiii lui Iosif, așa cum citim : “Și a întins Israel (Iacob) mâna sa cea dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, deși acesta era mai mic, iar stânga și-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins și-a încrucișat mâinile, deși Manase era întâiul-născut. Și i-a binecuvântat…“.(Fac. XLVIII, 14-15). Credincioșii de atunci se rugau și ei cu mâinile ridicate, cum zice psalmistul: “Să se îndrepteze rugăcinea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară…“ (Ps. CXL, 2).

În Noul Testament, Sfinții Apostoli au ridicat diaconi, preoți, episcopi, prin punerea mâinilor, deodată cu rugăciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Împărtășirea Sfântului Duh celor botezați se făcea de asemenea prin punerea mâinilor: “Atunci își puneau mâinile peste ei și luau Duh Sfânt“ (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credincioși Sfântul Pavel îi învăța : “Vreau, așadar, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie și fără de gâlceavă“ (I Tim. II, 8). Iată dar, din Sfânta Scriptură, câteva mărturii ale unei adevărate și depline închinări.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, în sfârșit, să amintim acum puțin și despre semnul însuși al crucii și despre mărturia pe care o dă creștinul prin ea. Știm că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar celelalte două le lipim de podul palmei; și așa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept și pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin; și anume: când zicem “în numele Tatălui“, ne însemnăm la frunte ; când zicem “și al Fiului“, ne însemnăm la piept; când zicem “și al Sfântului Duh“, ne însemnăm umărul drept și apoi cel stâng, încheind cu “Amin“.

Săvârșit astfel, se poate spune că semnul crucii concentrează în el cum s-a spus, esența credinței noastre, “este oarecum o învățătură pe scurt a legii creștine“. “Făcându-mi dimineața semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credința noastră ortodoxă și mă simt “prins în Hristos, în Biserica Lui ca mlădița în viță“.

Aceasta o simte orice creștin dreptmăritor, fie făcându-și semnul crucii, fie când se închină în fața chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos ; simte că prin Duhul Sfânt se împărtășește din viața, din lumina și din iubirea lui Dumnezeu Care în marea-I iubire de lume ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său… (Ioan III, 16) ; simte surparea distanței, a despărțirii de Dumnezeu provocată de păcat și împăcarea prin Cel ce “ne-a împăcat prin cruce“ (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nădejde vie că în el însuși, începând de la botez, de la “nașterea lui cea din apă și din duh“ și prin voia statornică de a crucifica păcatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele“ (Gal. V, 24) ; și se simte totdeauna întărit, păzit de cel rău prin acest semn, după cum și cântă Biserica : “Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă“ ; se simte tot mai mult părtaș Duhului crucii lui Hristos, înnoirii prin ea ca o arvună a învierii, și îndemnat să iubească și el cu iubirea lui Hristos, în chipul Lui : și înălțându-se către Dumnezeu și dăruindu-se îmbrățișând pe semeni, lumea, așa cum îmbrățișează brațele crucii.

Și toate aceste daruri și puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfințeste pe a noastră, așa cum se și roagă Biserica la sfințirea chipului crucii : “Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău… Binecuvinteaz-o și o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit“.

(Părintele Constantin Galeriu)

www.doxologia.ro

17 Mar

Meteora

17 Mar

Prăznuirea Sf.Grigorie Palama în Tesalonic

pal10

pal1

pal2

pal3

pal4

pal5

pal6

pal7

pal8

pal9

pal11

pal12

pal13

pal14

pal15

pal16

pal17

pal18

pal19

pal20

pal21

pal22

pal23

pal24

pal25

pal26

pal27

16 Mar

Programul săptămânii 17-23 martie

Luni 17 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii

Marți18 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Miercuri 19 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii

Joi 20 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Vineri 21 martie

10.00h: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

18.30h: Taina Sfintei Spovedanii 

Sâmbătă 22 martie – Pomenirea morților

08.30h: Sf.Liturghie

15.30h: Școala parohială

17.00h:Vecernie

18.00h: Taina Sfintei Spovedanii 

Duminică 23 martie – Duminica Sf.Cruci(a treia a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h:  Sf.Liturghie

16 Mar

Calea spre sfinţire a Sfântului Grigorie Palama

Omilie, 12 noiembrie 2012

Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped

Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos,

În seara aceasta, în această sinaxă, ni se oferă ocazia să comentăm anumite întâmplări așa după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, cel care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană, spre reflecție, şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibil parcursul spre sfinţire al lui Grigorie Palama.

Sfântul s-a născut în 1296 în Constantinopol, din părinţi bine-credincioşi. Tatăl său era senator şi se bucura de o mare preţuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul. Părinţii sfântului au avut grijă nu doar  pe ei înşişi să se dedice zilnic discuţiilor cu monahii şi părinţii duhovniceşti, ci şi pe copiii lor  să-i predispună şi să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaşti, să se desfăteze de învăţătura lor şi să primească rugăciunile lor.

Se întâmplă la fel şi în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri duhovniceşti în familie? Educaţia se face în baza întregirii duhovniceşti a copilului său are ca scop doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una ştiinţifică? Există un duhovnic pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existenţa părintelui duhovnicesc constituie o condiţie de bază pentru realizarea şi înaintarea în viaţa noastră duhovnicească. Sfântul Siluan Athonitul în vremea Tainei Spovedaniei l-a văzut pe duhovnic într-o slavă necreata de negrăit, „în chipul lui Hristos“.

Micul Grigorie şi-a început educaţia sa preliminară de la o vârstă foarte mică, ceva  asemănător Şcolii Primare de azi. Avea însă oarecare dificultăţi în memorare, de aceea şi-a luat un canon să nu înceapă să citească înainte de a face trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului şi să citească o rugăciune către ea. Propunem şi noi rugăciunea copiilor noştri care au oarecare dificultăţi la învăţătură sau stăruim cu violenţă asupra lor?

Grigorie a dobândit o strălucită educaţie filosofică sub îndrumarea renumitului pe atunci filosof şi marelui logofăt Teodor Metohitis, în aşa măsură, încât într-o zi, în timp ce dialoga cu el înaintea împăratului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atât de mult s-a minunat de ideile lui Grigorie, încât adresându-se împăratului i-a spus cu entuziasm: „Dacă însuşi Aristotel ar fi fost de faţă şi l-ar fi auzit pe acesta, peste măsură l-ar fi lăudat“.

Sfântul a început la vârsta de 17 ani să simtă chemarea către monahism şi cu toate că se afla în Constantinopol şi era aproape de împărat, trăia în cumpătare şi în asceză, întreţinându-se cu monahii care veneau din Sfântul Munte, timp în care a dobândit o legătură duhovnicească cu Sfântul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singurătate, ale căror scrieri împodobesc Filocalia Sfinţilor Neptici. Sfântul Teolipt a devenit pentru tânărul Grigorie părinte şi mistagog în cele dumnezeieşti şi l-a iniţiat desăvârşit în sfânta trezvie şi în rugăciunea minţii. Astfel, Grigorie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii încă de pe când trăia în mijlocul zgomotelor lumii. În cele din urmă, chemarea să către monahism a biruit  în fata laudelor lumii şi la vârsta de 20 de ani părăseşte lumea. Fiind o personalitate energică a influenţat şi mediul familial, aşa încât mama sa şi două surori au devenit călugăriţe, în timp ce el însuşi împreună cu 2 fraţi ai săi au plecat spre Sfântul Munte.

Dar nu cumva se întâmpla acelaşi lucru şi astăzi? Mulţi tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi putut să le asigure o carieră profesională importantă, aud glasul Domnului „Vino după Mine!” şi ies din lume. Alţii, iarăşi, se pot afla în perioada studiilor când Domnul îi cheamă, pentru că nimeni dacă nu este de Dumnezeu chemat nu va putea să răspundă înaltei chemări a monahismului. Este o mare binecuvântare a Maicii Domnului că în epoca actuală a incertitudinii tuturor, Sfântul Munte se afla într-o mare înflorire din punctul de vedere al popularii, al duhovniciei, dar şi al reînălţării clădirilor lui măreţe şi al conservării bogatului lui tezaur.

Care este însă reacţia din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atraşi de monahism? Foarte puţini părinţi şi rude le dau binecuvântarea, înţelegând această mare chemare a afierosirii monahale, şi se simt recunoscători faţă de Dumnezeu, că au oferit „o jertfă vie” lui Hristos – pe copilul lor. Cei mai mulţi simt că a căzut cerul pe ei şi i-a zdrobit. Şi aceasta este o dovadă că omul contemporan nu cunoaşte valoarea şi ofranda monahismului. Fericitul părinte Iustin Popovici accentua că „fiinţa Ortodoxiei este monahismul” şi, atunci când vedem renaştere în monahism, aceasta prevesteşte renaştere în întreaga Biserica, în poporul lui Dumnezeu, în trupul lui Hristos. În epoca Sfântului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era să devină monah. Pentru acesta întâlnim mulţi monahi învăţaţi în acea epocă; dar chiar şi împăraţii deveneau monahi, precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf şi s-a dovedit un mare teolog al vremii sale.

Lepădându-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim, bărbat minunat în fapte şi contemplaţie, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, şi care trăia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie: pentru a ucenici viitorul isihast şi văzător al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său şi a ucenicit lângă el 3 ani până la moartea cuviosului Nicodim.

În această chilie a mănăstirii Vatopedi i s-a arătat lui Palama Sfântul Ioan Teologul, trimis de Doamna Născătoare de Dumnezeu, ca să-l întrebe de ce se roagă neîncetat ei cu cuvintele „Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!”? El, care mai târziu avea să devină purtătorul şi teologul prin excelenţă al Luminii necreate. Sfântul, cu infinită smerenie, a răspuns: „Ce altceva aş fi putut să cer, om pătimaş şi plin de păcate fiind, decât să fiu miluit şi să fiu luminat, pentru ca să cunosc şi să îndeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfântul Ioan Teologul îi făgăduieşte ca Maica Domnului îi va fi ajutătoare şi împreuna-luptătoare şi în prezent şi în viitor.

Palama, ca un monah aghiorit, o simţea pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelentă în calea desăvârşirii lui în Hristos. Din scrierile sale, dar în principal din Omiliile sale, se arata dragostea să fierbinte faţă de Maică Domnului. O considera că hrănitoare a monahilor, model al vieţii isihaste, iar atunci când scrie Viaţa Cuviosului Petru Athonitul, aminteşte şi accentuează făgăduinţele ei faţă de monahii aghioriţi. Este singurul Părinte şi scriitor bisericesc care descoperă analitic prin istorisirile Evangheliştilor ca Maica Domnului a fost prima care L-a văzut pe Hristos înviat. Această dragoste faţă de Maică Domnului, care este evidentă în scrierile lui Palama, constituie o însuşire caracteristică a sfinţilor. Sfinţii nutresc un dor inexplicabil şi o dragoste asemănătoare faţă de Născătoarea de Dumnezeu, iar ea le răsplăteşte pe măsură dragostei lor.

În continuare, s-a închinoviat în Marea Lavră, și imediat, pentru linişte mai multă, a plecat la Schitul Glossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a primit vrednicia preoţiei în urma rugăminţii poporului, dar și după ce el însuşi s-a încredinţat că este voia lui Dumnezeu. Ceva asemănător se întâmplă şi astăzi în monahism: nici un monah nu primeşte vrednicia preoţiei chemat de el însuşi, ci părintele lui duhovnicesc va mărturisi că este vrednic să primească acest dar.

După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul şi rugăciunea minţii vreme de cinci ani. Asceza creştină are ca scop curăţirea de patimi. Monahul nu devine un ucigaş al trupului, ci ucigaş al patimilor. Ceea ce caracterizează viaţa ascetică a Sfântului Grigorie Palama, care este ascetică autentică a monahismului ortodox, este întoarcerea spre sine însuşi. În Omilii, în Epistole, chiar și în tratatele cu conţinut dogmatic nu încetează să accentueze sensul interiorizării pentru dobândirea curăţirii în Hristos, a adevăratei vieți duhovniceşti. Despre omul pătimaş care îşi începe pocăinţa prin interiorizare, Sfântul spune că „atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil este ridicată din furtună zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede mască înşelătoare care a fost meşteşugita de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns; și când ridică acest acoperământ fără chip (urât), chiar atunci, pentru că sufletul nu este împrăştiat de feluritele legături, îşi află pacea şi se apropie de adevărata linişte şi rămâne în ea însăşi gândindu-se pe ea însăşi, sau mai bine zis prin ea însăşi, atât cât este cu putinţă pe Dumnezeu, pentru care există. Atunci îşi depăşeşte firea şi se îndumnezeieşte prin participare, înaintând mereu către ce este mai bun“.

Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru şi păzirea minţii. Mintea omului, care constituie ochiul sufletului, este pururi-mişcătoare, şi dacă este alipita de patimile răutăţii, iubirii de plăcere, lăcomiei, urii, se îmbolnăveşte şi se întuneca. Nu poate să conştientizeze aşezarea să lăuntrică cu adevărat dureroasă, deoarece şi-a întunecat partea văzătoare a sufletului, mintea. Mintea omului contemporan s-a întors către făpturi cu o dispoziţie idolatră şi luciferica de nereţinut. Pentru că mintea omului „când nu se afla în contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonică sau animalică”. Inconştient caută auto-îndumnezeirea, să devină dumnezeu nu că „minte văzătoare de Dumnezeu“, ci că „minte care vede fapturile, bunurile materiale“.

Astfel, creştinul dacă se nevoieşte cu atenţie şi interiorizare, conlucrând cu harul dumnezeiesc, se curăţa de patimi şi – precum spune Palama: „Când mintea, alungând toate patimile casnice, a provocat în suflet nepătimirea, şi întorcându-se cu desăvârşire nu doar spre ea însăşi, ci şi spre celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „oferă multe dovezi ale frumuseţii lui Dumnezeu şi trupului cu care este unită, mijlocind între harul dumnezeiesc şi grosimea trupului şi dăruindu-i puterea de a lucra cele imposibile“. Din această lucrare interioară a minţii „provine obişnuinţa cu chip dumnezeiesc şi de negrăit în virtute, desăvârşită imobilitate sau dificilă mobilitate spre răutate, facerile de minuni şi puterea de a vedea şi de a prevedea şi de a vorbi cineva despre toate câte se întâmplă în locurile îndepărtate ca şi cum acestea ar fi în faţa ochilor săi”.

În 1332, se întoarce în Sfântul Munte şi la o priveghere îl vede pe stareţul de atunci al Marei Lavre, Macarie, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, fapt care s-a îndeplinit cu adevărat 11 ani mai târziu, când a devenit mitropolit al Tesalonicului. Dar şi astăzi exista monahi înainte-văzători în Sfântul Munte.

În 1334, a avut o vedenie, în care i s-a dat harisma cuvântului şi a scrierii, după şaptesprezece ani de asceza monahală. Ce putem să spunem despre zilele noastre, în care oricine doreşte scrie şi editează o sumedenie de cărţi? Pentru creştini nu trebuie să fie aşa. Doar atunci când i s-a dat de sus harisma, atunci trebuie să scrie şi cu adevărat va folosi. Pentru că harisma învăţătorească, ca dar al lui Dumnezeu, urmează că lucrează în cel care a ajuns la unica lumânare, la starea de sălaş al harului, având cunoştinţa şi experienţa din Predania Patristică; în cel care s-a curăţat de patimi şi se împărtăşeşte în chip unic şi sensibil cu harul lui Dumnezeu. Aceasta a reuşit-o Grigorie după şaptesprezece ani de asceza prin har.

La 1337, a aflat despre tratatele teologice ale monahului şi filosofului Varlaam din Calabria, reprezentant al teologiei apusene secularizate, aşa cum aceasta a fost formulată sub influenţa neoplatonismului şi scolasticii. Din acest moment începe perioada incertitudinii ei în ceea ce priveşte Predania Ortodoxă isihastă. Am spune că Varlaam s-a făcut pricina arătării Sfântului Grigorie, pentru că dacă n-ar fi existat un motiv, Sfântul nu ar fi scris şi ar fi rămas neştiut.

Pentru apărarea şi consolidarea învăţăturii despre isihasm, Palama a dat o mare importanţă scrierii „Tomosul Aghioritic”. Aici vedem smerenia Sfântului. Îi întreabă pe cei mai bătrâni, pe cei mai distinşi monahi ai Sfântului Munte dacă sunt de acord cu învăţătura sa, şi, atunci când primeşte răspunsul lor scris, semnând Tomosul, simte o mare bucurie şi siguranţă în sufletul său. Mai târziu, în orice împrejurare, înaintea sinoadelor sau în dialog cu cei ce cugetau împotriva lui, va face trimitere la Tomos ca la un document al adevărului şi fidelităţii învăţăturii sale. Aceasta nu ne aminteşte şi de Apostolul Pavel care s-a dus la Ierusalim să-i întrebe pe Apostolii Petru şi Iacov despre evanghelizarea neamurilor, nu cumva „în zadar să alerge“? Aceasta este calea smereniei: „Întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va vesti, pe cei mai bătrâni ai tăi şi îţi vor răspunde“. Această cale este urmată şi astăzi? Sau poate că în orice problemă a noastră devenim singurii noştri sfătuitori? Marele Vasile accentuează ca „omul care se sfătuieşte pe sine însuşi, îşi este propriul războinic“.

Polemica întâmpinata de învăţătura Sfântului Grigorie, ca să nu se facă cunoscută sau să fie răstălmăcita şi rău famată, nu s-a întâmplat cu nici un alt sfânt al Bisericii noastre. Au trecut exact 640 de ani de la adormirea să şi nu au încetat clevetirile împotriva sfântului. Şi aceasta se întâmpla deoarece învăţătura Sfântului Grigorie Palama constituie chintesenţa Ortodoxiei şi în consecinţă devine ţinta tuturor potrivnicilor săi.

Până în veacul al 17-lea se scriau tratate care în realitate erau scrieri pline de batjocuri împotriva Sfântului. Şi nu este ceva ciudat în viaţa Bisericii ca un sfânt să fie bârfit, fie pentru caracterul său, fie pentru învăţătura sa în interpretarea dogmei despre Dumnezeu. Dar principalul instigator al tuturor acestor clevetiri şi batjocuri a fost şi este chiar diavolul, care  se foloseşte ca de nişte unelte de oameni pătimaşi, iubitori de sine şi fără pic de cuviinţă. De aceea, şi credinciosul nu trebuie să se smintească în astfel de situaţii, ci să se roage în principal pentru cel care a pricinuit sminteala, pentru că Domnul a vorbit apocaliptic: „Vai, acelui om prin care vine sminteală!”. Astfel de clevetitori împotriva lui Palama au fost şi Varlaam, Achidin, Gregoras, Chidonis, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în prima Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei. Dar propaganda papalo-catolica nu a războit doar învăţătura Sfântului prin diferitele ei mijloace, ci a încercat să oprească şi sărbătorirea pomenirii lui. Pururea-pomenitul Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos observă: „Clerul catolic a reuşit să considere ca dovadă a credinţei şi afierosirii la papism din partea trădătorilor credinţei ortodoxe, delimitarea lor de sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama“.

În secolul nostru, cercetătorii contemporani ai lui Palama în occident, care sunt recunoscuţi şi de către teologii noştri ca nişte cercetători importanţi, îl critică pe Palama ca diteist, ca neoplatonist şi iconomah. Dar şi teologii noştri academici, care acum nu se mai afla în viaţă, nu au dat nici un imbold studenţilor lor să studieze scrierile lui Palama, ci mai mult decât atât, le-au marginalizat şi de mult ori le-au considerat făcături cu aparentă intelectualistă sau sentimentalista. Din contră, în zilele noastre se observă o aplecare intensă asupra teologiei palamite în spaţiul pur universitar, şi o dovadă a acestui lucru este şi convocarea acestui congres.

Cercetătorii autentici ai scrierilor lui Palama şi purtători ai predaniei isihaste au fost cuvioşii ce au strălucit sub turcocratie: David din Evvia, Cuviosul Mucenic Iacov Aghioritul, Maxim Vatopedinul, Cosma Etolianul, Colivazii cu Sfântul Nicodim Aghioritul în frunte, Acachie Cavsocalivitul, la care au ucenicit trei noi mucenici, Macarie Notaras, care şi el a arătat trei noi mucenici şi atâţia alţii. Noii mucenici, şi în principal cei care mai întâi apostaziaseră, de obicei mergeau în Sfântul Munte ca să se spovedească, să trăiască în pocăinţă, să se lege de un părinte duhovnicesc care să-i înveţe rugăciunea minţii, viaţa ascetică pentru curăţirea inimii, ca să ajungă la lumânare şi la sălăşluirea în ei a harului dumnezeiesc, când ar fi putut deja, fără pericolul lepădării, să mărturisească şi să primească mucenicia pentru Hristos, când li s-ar fi dat prilejul.

În 1347, Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului după multe rugăminţi ale împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino şi ale Patriarhului Isidor. Se menţionează în viaţa sa ca sfântul nu şi-a dorit aceasta, nu a fost de sine chemat, ci de-Dumnezeu-chemat şi de-popor-ales. Viaţa duhovnicească trebuie să meargă înaintea treptelor preoţiei. Sfântul Grigorie fiind desăvârşit, îndumnezeit, „a fost aşezat în sfeşnic” ca să călăuzească fără rătăcire şi prin exemplul vieţii lui şi pe alţii, turma sa, pe calea îndumnezeirii şi a sfinţirii.

Însa în scaunul său s-a dus abia după trei ani, pentru că în Tesalonic era încă diviziune, certuri interne şi tulburări din cauza situaţiei politice instabile a cetăţii; iar Sfântul le primea pe toate cu smerenie. Nu a cerut drepturi şi nu s-a luptat ca să-şi ia locul în tronul arhieresc; pe toate le lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În ziua intrării lui în cetate a rostit o rugăciune emoţionantă, iar după trei zile o Omilie foarte importantă „Despre pacea între-olaltă“. În lucrarea să pastorala este cuprinsă şi îndrumarea turmei sale către pocăinţă sinceră şi participarea la dumnezeieştile Taine. Era făcător de pace şi primea pe oricine avea vreo nevoie la orice oră, înfrunta ereziile cu autoritatea lui teologică, stigmatiza neîndurarea şi nedreptatea socială, îi chema pe preoţi la Sinaxe şi le tâlcuia înaltele lor îndatoriri preoţeşti. Însă lucrul cel mai important poate a fost că a rămas întotdeauna isihast în mijlocul zgomotelor din lume, a încercărilor lui, a întemniţărilor şi că păstra neîntreruptă negrăita lui unire cu Dumnezeu.

Era „Păstorul cel bun”, care se jertfea pentru mântuirea turmei sale, model pentru păstorii actuali ai Bisericii, iar poporul îl iubea foarte mult, simţea şi se desfăta în dragostea lui părintească. Această dragoste nepărtinitoare a fost pricina că sfântul să lucreze minuni încă din viaţă. Harisma tămăduirilor se naşte din dragostea aceluia care se jertfeşte pe el însuşi ca să trăiască aproapele. În epoca noastră, mulţi învaţă din amvonul Bisericii, şi bine fac, dar poporul lui Dumnezeu vrea să vadă şi să comunice cu părinţii duhovniceşti, cu adevăraţii păstori.

Palama a adormit în noiembrie 1359 (…). Însă Sfântul nu şi-a părăsit turma să. Sfântul Filotei Kokkinos, în Cuvântul sau de laudă pentru Palama, aduna 15 minuni ale Sfântului care au avut loc cu puţin timp după adormirea să. Astfel se arata universalitatea unui sfânt care îmbrăţişează cu dragostea să întreaga lume şi se interesează de ea chiar şi după moartea lui. Şi acest lucru nu se întâmplă şi astăzi cu sfinţii noştri contemporani, Părintele Iacov, Părintele Porfirie, care aleargă, am zice, în toate marginile pământului ca să mângâie, să tămăduiască, să săvârşească minuni?

Am încercat să semnalăm în această concisă omilie a noastră următoarele puncte: Sfântul din vârsta să prunceasca a avut o viaţă duhovnicească, a îmbrăţişat cu dragoste monahismul şi a trăit până la sfârşitul vieţii lui ca monah cu un cuget autentic isihast şi patristic, a fost un slujitor înflăcărat al Născătoarei de Dumnezeu, a devenit exemplu de păstor, a răbdat cu smerenie şi credinţa în pronia lui Dumnezeu nedreptele bârfiri şi judecăţi, pe când învăţătura lui a fost încorporată în învăţătura Bisericii Ortodoxe ca o autentică şi nerătăcitoare cale a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, cu toată polemica pe care a suportat-o şi din partea anti-isihaştilor şi latino-cugetătorilor ulteriori.

În seara aceasta în care prăznuim pomenirea sa, în cadrul lucrărilor Congresului, dorim ca fiecare dintre noi să îl cinstească sincer pe luminatorul Ortodoxiei, pe dascălul şi sprijinul Bisericii, pe propovăduitorul harului, pe podoaba monahilor, pe teologul apologet, pe Sfântul Grigorie Palama făcătorul de minuni, cu încercarea noastră de a-l imita. Clerul, avându-l ca exemplu de monah şi de păstor, iar poporul urmându-i şi împlinindu-i învăţătura care are ca scop principal trăirea harului dumnezeiesc. Astfel se va adeveri cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cinstea Sfântului, imitarea Sfântului” ( „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor“).

Sursa: O Osios Grigorios, Sfânta Mănăstire Grigoriu, nr. 28/2003, pp. 5-18.

www.pemptousia.ro

15 Mar

Meditaţie la Duminica a doua din Postul Mare

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: „Doamne, bine este nouă aicea!”.

După popasul din Duminica Ortodoxiei, săptămâna a doua urmează cu rânduiala obişnuită. Totuşi sfintele slujbe, cântările şi citirile de la utrenie şi vecernie, îmbărbătându-ne în ostenelile duhovniceşti, în fiecare săptămână stăruie asupra unei teme deosebite. în săptămâna aceasta ni se pun înainte pilde din Vechiul Testament.

Adam, nepostind, a luat moartea pentru neascultare; ci noi, să postim ca să câştigăm Raiul; Postul aduce mari daruri celor ce-l lucrează. Astfel, prin post Moise s-a făcut văzător de Dumnezeu şi a primit Legea, iar Ilie s-a arătat mergător pe cer în căruţa de foc. Să ne facem şi noi ca Ilie, căruţă din cele patru bunătăţi: rugăciunea, milostenia, smerenia şi postul. Cei trei tineri întăriţi cu postul s-au arătat mai tari decât focul; şi noi, prin post vom scăpa de focul gheenei.

Postul este nedesăvârşit fără smerenie şi milostenie. Deci să-l împodobim cu iertarea celor ce ne-au greşit şi cu milostenia şi cu îndurarea spre cei săraci, făcută în ascuns, ca să nu ştie stânga lucrul dreptei. Că nimic nu mântuieşte pe suflet ca dăruirea la cei lipsiţi, iar milostenia unită cu postul izbăveşte de moarte. Deci să mâncăm darurile Duhului ca pe nişte bucate şi ca o băutură să bem izvoarele lacrimilor şi să aducem laudă lui Dumnezeu veselindu-ne în aşteptarea bucuriei celei mari de la capătul postului. „Doamne, învredniceşte să mergem lesne spre cele viitoare şi să ajungem încununaţi şi la stăpânească ziua învierii tale”.

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: „Doamne, bine este nouă aicea!”.

Dumnezeu este lumină; Eu sunt Lumina lumii”, zice Domnul (Ioan 8, 12), iar Biserica mărturiseşte: lumină este Tatăl, lumină Fiul, lumină şi Duhul Sfânt (Slujba Cincizecimii). Tatăl S-a arătat în rugul aprins de pe Horeb şi în norul luminos, Fiul mai strălucit ca soarele pe Tabor, iar Duhul în chip de limbi de foc la Cincizecime. Lumină este slava Dumnezeirii, slava zilei celei neînsemnate, în care se vor desfăta veşnic în cer sfinţii, care „vor străluci ca soarele”căci lumina este slava vieţii veşnice.

De această lumină însă, se pot împărtăşi oamenii, pe cât este cu putinţă, încă fiind în trup. Au văzut-o cu ochii trupeşti ucenicii pe Tabor şi mulţi Cuvioşi ai Patericului au fost văzuţi înconjuraţi de lumină sau aprinşi ca focul. Cuviosul Pavel din Latro a fost văzut tot foc şi mantia sa ca o flacără mare, iar degetele mâinilor înălţate în rugăciune, ca nişte făclii aprinse; Sfântul Grigorie Decapolitul adesea era văzut de ucenicul său luminos ca soarele, iar din gură ieşea foc când vorbea. Mai aproape de vremea noastră, Sfântul Serafim de Sarov s-a arătat prietenului său, credinciosului Motovilov, luminos ca soarele, iar Cuviosul Marchian, închisul de la Pecerska, în vremea nopţii strălucea ca o lumină dumnezeiască, încât niciodată nu aprin­dea lumânare în chilie, căci putea citi la acea lumină. Şi vieţile sfinţilor sunt pline de acest fel de pilde.

Dar pentru a se învrednici de această strălucire, omul trebuie să se pregătească cu multă osteneală, precum lămureşte Sfântul Grigorie Decapolitul pe ucenicul său. „Si tu, fiule, zice el, dacă te vei nevoi să te curăţeşti pe tine de patimile trupului şi ale sufletului şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor şi dacă te vei ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca El însuşi să le dezrădăcineze cu focul cel dumnezeiesc şi să înmulţească în sufletul tău rodirea faptelor buhe, atunci şi tu te vei face lăcaş curat al lui Dumnezeu şi cuvintele tale vor străluci” (Viaţa sa).

Lucrul este firesc în stadiul cel duhovnicesc. Aşa cum toate lucrurile, prin foc se prefac în lumină: şi apa, şi lemnul şi fierul etc. şi cu cât focul este mai tare şi lumina este mai puternică, tot aşa şi omul, prin focul credinţei, al nevoinţelor duhovniceşti, prin rugăciune, curăţire de patimi şi lucrarea virtuţilor, se face tot mai străveziu şi lasă să se vadă în afară lumina harului care sălăşluieşte într-însul de la Botez. Lumânarea pe care o pune credinciosul în sfeşnic, untdelemnul pe care îl pune în candelă, arată şi acest lucru: că omul poate şi trebuie să se prefacă în lumină, aşa cum se preface ceara din lumânare şi untdelemnul din candelă. „Eu sunt Lumina lumii”, zice Domnul apoi le spune şi ucenicilor: „Voi sunteţi lumina lumii”arătându-ne că numai aprinzându-ne din Lumina – Hristos, ne prefacem în lumină.

Calea luminii este deschisă tuturor credincioşilor, dar precum ne-au arătat şi pildele de mai sus, de ea s-au învrednicit mai ales cuvioşii cei mari şi pustnicii cei retraşi de lume, trăind în sfânta isihie, prin despătimire totală, prin îndeletnicirea cu vederile cele dumnezeieşti şi prin neîncetata lucrare a sfintei trezvii şi rugăciunea minţii în inimă, pecetluită cu preadulcele nume al Domnului Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Săvârşită cu ascuţită trezvie, cu adunarea minţii în inimă, cu credinţă neîndoielnică, cu dragoste aprinsă către Domnul şi cu sfântă evlavie, această rugăciune curăţă pe om de toată materia cea vrescuroasă a patimilor, îl face străbătut de Duh şi luminos, şi-l învredniceşte să vadă Lumina Dumnezeirii încă în trup fiind, ca o arvună a vieţii celei fericite şi veşnice.

Dacă harul de a străluci în această viaţă îl dăruieşte Dumnezeu numai aleşilor Săi, apoi strălucirea veacului viitor, unde „drepţii vor străluci ca soarele”este hărăzită tuturor celor mân­tuiţi. Spre aceasta ne pregătesc şi nevoinţele Sfântului Post.

Cu adevărat, „minunată este această vreme a postului”precum zice cântarea. În duminica trecută ne-am închinat chipurilor celor frumoase ale sfinţilor şi ne-am aprins cu dorul de a-i urma şi a ne asemăna lor; în aceasta ne-am ridicat şi mai sus: ne-am urcat pe Taborul cel luminos şi ne-am învăţat lucrarea cea de taină a sfintei rugăciuni, ca întru lumina Domnului să vedem şi noi lumină. Ca să ne aprindă şi mai mult dorirea de a ne sui în muntele Domnului, Biserica s-a împodobit cu tot ce are mai de preţ în aceste zile: cu sfintele icoane, cu rugăciunea cea de taină şi s-a înveşmântat cu lumina cea neînserată.

„Doamne, bine este aici!”

„Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru şi înălţându-ne cu duhul întru lumină, să vedem lumină…”

(Protosinghel Petroniu TănaseUşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

www.doxologia.ro

15 Mar

Luminătorul Ortodoxiei, Sf.Grigorie Palama

Luminătorul Ortodoxiei, sprijinul Bisericii și învățătorule,

podoaba monahilor, apărătorul teologilor cel nebiruit,

Grigorie făcătorule de minuni, lauda Tesalonicului,

propovăduitorule al harului, roagă-te de-a pururea

să se mântuiască sufletele noastre!

10 Mar

Programul săptămânii 10 – 16 martie

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2014

 Programul  săptămânii

10 – 16 martie

Pentru această a doua săptămână a Postului Mare

începând cu ziua de marți 11 martie

până vineri 14 martie, biserica parohială

va fi văruită dinnou după 3 ani și în paralel curățenie generală!

Mulțumim tuturor celor care veți reuși să vă implicați

și să dați o mână de ajutor!

 

Sâmbătă 15 martie – Pomenirea morților

08.30h  : Sf.Liturghie

17.00h : Vecernie

18.00 h : Taina Sfintei Spovedanii

 

Duminică 16 martie, Duminica Sf.Grigorie Palama (a doua a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h – Sf.Liturghie

 

 Dorim tuturor

nevoința rugăciunii,

mărturisirea cea dreaptă și biruință întru Hristos!

 

POST CU FOLOS DUHOVNICESC!

 

paroh,

p.Mihai Solomon

10 Mar

Duminica Ortodoxiei la Constantinopol, 2014

Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe au oficiat Sfânta Liturghie la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

În Duminica Ortodoxiei Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe Autocefale participanţi la lucrările Sinaxei care s-au desfăşurat de pe 6 până pe 8 martie la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au oficiat astăzi, 9 martie, Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din cartierul Fanar (Istanbul).

Sfânta Liturghie a fost oficiată de 12 Întâistătători de Biserici Ortodoxe:

† Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului,

† Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei şi a Întregii Africi,

† Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului,

† Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii,

† Irineu, Patriarhul Serbiei,

† Daniel, Patriarhul României,

† Neofit, Patriarhul Bulgariei,

† Ilia al II-lea, Patriarhul Georgiei,

† Chrisostom al II-lea, Arhiepiscopul Ciprului,

† Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada,

† Sava, Mitropolitul Varşoviei şi a toată Polonia,

† Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albania.

După citirea Sfintei Evanghelii, Arhimandritul Bartolomeu Samaras, Secretarul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice a citit comunicatul comun al Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.

La sfârşitul Sfintei Liturghii a urmat o procesiune cu icoanele, în curtea Patriarhiei Ecumenice, apoi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe au binecuvântat poporul de la balconul Palatului Patriarhal.

Mai multe detalii aflăm de la reporterul Radio TRINITAS Aurel Moisiuc prezent la eveniment: „Fiecare ierarh a purtat în mână câte o icoană, iar la final Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a citit rugăciunea de sfinţire a icoanelor şi a binecuvântat pe cei prezenţi. În cadrul Sfintei Liturghii a fost citit documentul care cuprinde concluziile Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. De asemenea, s-a hotărât ca Sinodul Panortodox să se desfăşoare în anul 2016 în vechea cetate a Constantinopolului. Totodată, s-au constituit comisiile de lucru pe departamente care vor analiza şi pregăti lucrările premergătoare. În concluzii sunt cuprinse temele Sinodului Panortodox care vor fi reluate, analizate şi discutate în cadrul Consiliilor pregătitoare. În această seară Preafericitul Părinte Patriarh Daniel are programată o vizită în mijlocul comunităţii românilor de aici din Istanbul, mai precis la Biserica Sfânta Muceniţă Paraschevi din Istanbul”.

08 Mar

Meditație la Duminica Ortodoxiei

 
Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe.

Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgă­duinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească.

După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat, în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţă şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti. Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul Se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum Se odihneşte şi în sfintele lor moaşte. Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustăm în Sfânta Euharistie şi o venerăm în icoană.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii celei neapuse; bucură-te raza zilei celei de tainăCa o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută – lemnul şi culoarea – ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea adusă icoanei trece la sfântul înfăţişat pe ea şi prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinţeniei.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim şi noi, sfinţenia pe care trebuie s-o realizăm în viaţa noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Şi nu numai model, ci şi povăţuitor duhovnicesc în viaţa creştină şi îndeosebi în viaţa cea de rugăciune, căci sfinţii din icoană, cu toate simţirile trupeşti surde şi mute faţă de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii şi icoana însăşi este rugăciune. Apoi, harul care sălăşluieşte în icoană nu este nelucrător, el se împărtăşeşte şi credincioşilor care se închină la ele, tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmaşe.

În săptămâna întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă, osteneli, rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc. În ce mă­sură am reuşit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănarea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu modelul, suntem plecaţi spre smerenie şi îmboldiţi să tindem spre el, ca să ne înmulţim ostenelile şi să ne curăţim mai cu dinadinsul în postul ce urmează şi până la sfârşitul vieţii; „să dăm sânge şi să luăm duhcum spun Sf. Părinţi, ca să ne învrednicim de viaţa cea fericită a sfinţilor.

Spre aceasta avem şi ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinţilor şi sfintele lor icoane. Prin cinstirea şi sărutarea lor cu evlavie, ne împărtăşim şi noi de harul sfântului înfăţişat în icoană şi căpătăm putere şi întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată aşa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înţeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfinţenie şi ele sunt tot mai rare. Pe de altă parte, pictorii au pierdut meşteşugul adevăratelor icoane şi pictează oameni pământeşti şi nu sfinţi, nu oameni împliniţi după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste aşa-zise icoane însă, nu potolesc setea sufletului, aşa cum o apă pictată nu potoleşte setea cea trupească.

De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei şi credinţei celor ce le-au zugrăvit şi al celor ce s-au sfinţit şi înduhovnicit cu ajutorul lor.

(Protosinghel Petroniu TănaseUşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

www.doxologia.ro

07 Mar

Mesaj pastoral la începutul Postului Mare

Mesaj pastoral la începutul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor 

1231Perioada Postului Mare este un timp al bucuriilor duhovniceşti şi al speranţei pentru întreaga Biserică. Aşteptăm această perioadă timp de un an întreg, cu sete lăuntrică, cu multe vise, de multe ori nedesluşite, care, însă, sunt atât de concrete, fiindcă Dumnezeu ajută să se concretizeze, atât în această perioadă, cât şi în întreaga noastră viaţă. Scopul pe care trebuie să îl urmărim este ca sufletul nostru să urce la ceruri, şi să devenim oameni îndumnezeiţi. Zilele acestea, care ne sunt puse înainte, ne oferă această şansă, cu ajutorul sfintei nevoinţe a pocăinţei. Să vedem, aşadar, câteva caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească această luptă duhovnicească a noastră

Prima dintre acestea este iertarea. Iertarea, este, prin excelenţă, expresia dragostei, sentimentul comuniunii şi al împărtăşirii de celălalt, al legăturii dintre noi, toţi, într-un singur cuget, în această călătorie, în acest efort, spre această aşteptare a binecuvântărilor Lui Dumnezeu. Părăsim spaţiul nostru şi intrăm în spaţiul Lui Dumnezeu, acolo unde toţi au loc şi sunt bine primiţi, şi unde nu ne mai separă absolut nimic.

A doua caracteristică este că intrăm, nu doar în spaţiul Lui Dumnezeu, ci şi în timpul Lui, acolo unde doar Dumnezeu este Stăpân, acolo unde cele lumeşti nu îşi mai au locul, acolo unde şi istoria noastră personală are însemnătatea ei, dar îşi pierde importanţa – dacă putem spune aşa – în faţa Lui Dumnezeu şi a modului în care El lucrează pentru fiecare dintre noi.

A treia caracteristică este bunăvoinţa de a lucra virtuţile, acelea de care sufletele noastre au nevoie în viaţa aceasta. Trebuie ca fiecare dintre noi să se concentreze în lucrarea propriilor sale virtuţi, acelea care îl vor elibera, cele care constituie ferestrele prin care vor pătrunde razele dumnezeieştii prezenţe.

Există şi o a patra caracteristică. Este aşteptarea şi pregătirea pentru a înfrunta ispitele. În această perioadă, în care ne propunem să realizăm lucruri înalte, să gustăm desfătările duhovniceşti, să primim binecuvântări pe care nu le-am mai întâlnit, nu trebuie să ne mirăm absolut deloc dacă vor veni asupra noastră ispite neaşteptate, la care nu ne gândisem deloc până atunci. Ce mare bogăţie este aceasta, adică ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu în lupta împotriva diavolului şi a feluritelor ispite, nu doar împotriva patimilor, pe care fiecare dintre noi trebuie să le înfrunte şi să le biruiască!

Pătrundem, aşadar, în spaţiul Lui Dumnezeu şi iertăm. Pătrundem în timpul Lui Dumnezeu şi dobândim liniştea. Lucrăm virtuţile cu bunăvoire şi mărinimie. Ne pregătim să întâmpinăm ispitele şi ne rugăm şi primim semn de la Dumnezeu, ajutor de Sus.

Să începem, deci, Postul cel Mare având în suflet sentimentele cele mai curate, care să se reflecte şi în exterior în dragoste nemărginită pentru ceilalţi, în năzuinţele noastre şi în gândurile noastre generoase, aşteptând ca Dumnezeu să se coboare în sufletele noastre, ca să putem toţi, împreună, la sfârşitul acestei perioade să ne bucurăm pe deplin şi de Darurile Învierii Domnului, care nu sunt pentru îngerii din ceruri, ci sunt oferite, prin intermediul Bisericii, fiecărui credincios şi, prin urmare, fiecăruia dintre noi.

Mă rog pentru toţi ca Dumnezeu să ne dăruiască în acest Post luptă bună şi binecuvântată, dătătoare de roade duhovniceşti şi bucurie, şi să ne învrednicească, după cele şapte săptămâni, să fim părtaşi şi Învierii Lui. Amin.

Postul Mare 2014

Înaltpreasfinţitul Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

www.pemptousia.ro

06 Mar

Postul în tradiția canonică a Bisericii

post in

Unul dintre cele mai însemnate posturi ale Bisericii noastre este Sfântul şi Marele Post al Paştilor. A fost instituit la începuturile creştinismului, de vreme ce a fost propovăduit chiar de Sfinţii Apostoli. Conform tradiţiei Apostolice, postul acesta trebuie ţinut, deoarece a fost instituit în amintirea postului pe care Mântuitorul l-a ţinut timp de 40 de zile în pustiu, înainte de începutul propovăduirii Sale publice (Matei 4, 2).

Postul celor 40 de zile ale Paştilor, alături de zilele de miercuri şi de vineri de peste an, sunt cele mai vechi posturi ale Bisericii creştine. De asemenea, acestea sunt singurele perioade şi zile de post care au fost confirmate şi de Sinoadele Ecumenice. În acest sens, trebuie spus că Zonarás, canonistul, în comentariul său la Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli, atribuie aceeaşi importanţă zilelor de miercuri şi vineri de peste an, ca perioadei Postului Paştilor.

După Mathéos Vlástaris, Postul Paştilor înseamnă ,,zeciuiala” vremii, adică alegerea unei perioade ce reprezintă o zecime din totalitatea zilelor de peste an ca fiind afierosite postului şi aduse jertfă Domnului. Calculul acestei zeciuieli se poate face în felul următor. Anul are 365 de zile iar Postul Paştilor are şapte săptămâni. Din aceste şapte săptămâni se scad zilele de sâmbătă şi duminică, atunci când se dă dezlegare la vin şi untdelemn. Astfel, vedem că mai rămân 35 de zile de post deplin. Adăugând la acestea şi Sâmbăta Patimilor, ajungem la numărul de 36 de zile, adică o zecime, 10% din 360. Socotind alături de acestea şi noaptea Sâmbetei Patimilor, până în dimineaţa luminatei zi a Învierii, se adaugă încă o jumătate de zi care corespunde celorlalte 5 zile ale anului rămase, astfel încât să se completeze numărul de 365 de zile. Astfel, se săvârşeşte deplin zeciuiala vremii.

Cu Postul Păresimilor, dar şi în general, cu postul, se ocupă tradiţia canonică a Bisericii creştine, aşa cum acesta a fost receptat de către Sinoadele ecumenice şi Sinoadele Locale, şi, de asemenea aşa cum este menţionat în Epistolele Sfinţilor Părinţi, care reprezintă în îndrumar al Sfintelor Canoane. Prin intermediul tradiţiei canonice se accentuează importanţa şi necesitatea postului. Însă, nu trebuie trecut cu vederea faptul că postul a fost stabilit pentru binele şi în beneficiul omului şi nu pentru ,,pedepsirea” lui.

În primul rând, în tradiţia canonică a Bisericii se accentuează necesitatea postirii. Mai mult de atât, evitarea postului atrage după sine pedepse canonice. Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli precizează că episcopul, preotul sau mireanul care nu ţine Postul Păresimilor, sau posturile de miercuri şi vineri de peste an, să fie caterisiţi (clericii), iar mirenii să fie afurisiţi. Excepţie se face doar atunci când cei în cauză nu pot ţine postul din motive de sănătate. Canoanele cu privire la obligativitatea Postului Paştilor au fost impuse astfel încât credincioşii, în cursul acestei perioade, să se nevoiască, să se curăţească de patimi şi să se pocăiască.

În al doilea rând, trebuie precizat că Părinţii Bisericii nu considerau că postul este un scop în sine, ci este doar un mijloc prin intermediul căruia trebuie să ne atingem scopul, care este îndumnezeirea omului. Prin intermediul ascezei şi al postului, omul, trup şi suflet, se smereşte, îşi vine în sine. Excepţie de la postire fac doar cei care sunt bolnavi. În aceste cazuri, postul poate fi anulat, fiindcă însăşi boala de care suferă cineva este o nevoinţă care aduce cu sine smerirea trupului. Acest lucru reiese cât se poate de clar din Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei. Sfântul Timotei, întrebat fiind dacă un bolnav poate fi scutit de post în Păresimi, răspunde, spunând că cel bolnav trebuie să consume şi untdelemn, şi vin, după nevoile sale trupeşti. Theodor Balsamon, comentând împrejurarea de mai sus, spune că este drept ca cel care suferă de vreo boală, să consume şi vin şi untdelemn. Însă, condiţionează acest lucru de sfatul duhovnicului celui suferind. Duhovnicul este cel care poate să judece cu iconomie sau cu acrivie, în funcţie de fiecare situaţie.

Acelaşi conţinut îl regăsim şi în Canonul 8 al Sfântului Timotei. Întrebat dacă o femeie care a născut în Postul Paştilor poate beneficia de dezlegare, el răspunde, asemenea Părinţilor de dinainte, spunând că postul a fost rânduit pentru smerirea trupului. Atunci când trupul suferă, nu mai este nevoie de o nevoinţă în plus. Balsamon, referindu-se la acest canon, spune că, dacă trupul suferă, şi, prin urmare a fost smerit prin boală (sau orice altceva), nu mai este nevoie să se supună pedagogiei postului, ci trebuie să se refacă şi să-şi recapete puterile. Aşadar, femeia care tocmai a născut este scutită de obligativitatea postului.

După cum vedem, Părinţii au o atitudine intransigentă, dar cumpătată, în acelaşi timp, faţă de post. Dincolo de severitatea prevederilor canoanelor, acestea denotă o deosebită flexibilitate în ceea ce priveşte tema postului. În afară de atitudinea lor plină de discernământ, Părinţii i-au înconjurat cu dragoste pe toţi, şi au judecat cu iconomie acele situaţii în care creştinii se aflau în boli ori neputinţe. Ei nu văd în post un scop în sine ci doar un mijloc de desăvârşire.

De cealaltă parte, nu puţine sunt cazurile, în zilele noastre, când duhovnicii împovărează cu ,,canoane” peste puterile lor, credincioşi care aleargă cu nădejde şi pocăinţă, căzând sub epitrahilul lor, apăsaţi de păcate mari şi greu se suportat, oameni care au cedat în faţa responsabilităţii mărturisirii lor. Postul, împreună cu rugăciunea ce-l însoţeşte, trebuie să fie ţinut cu dragoste şi voinţă liberă, fără constrângeri. În privinţa aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în 1917, nu a ezitat să ia hotărârea de a scuti de obligativitatea postului anumite categorii de credincioşi (bolnavi, copii, femeile însărcinate, bătrâni), din pricina condiţiilor economice dificile în care se găsea Grecia în perioada aceea.

Sfântul Ioan Hrisostom prezintă, în mod limpede, beneficiile reale ale postului în viaţa credinciosului. Dumnezeiescul părinte, cunoscând importanţa lucrării mântuitoare a Lui Hristos, prin Patimi şi Cruce, învaţă că tânguirea sufletului şi postul este pentru om, ca persoană, pentru păcatele şi patimile sale. El precizează că în Păresimi nu postim nici pentru Paşti, şi nici măcar pentru Cruce, fiindcă Paştele este moment de bucurie şi veselie duhovnicească, iar nu tânguire şi post. De asemenea, Crucea este simbol al mântuirii şi al dragostei, fiindcă prin Ea a fost alungat păcatul din lume. Postul a fost rânduit doar pentru folosul duhovnicesc al omului. Este un mijloc de desăvârşire pe care Însuşi Hristos l-a propovăduit prin viaţa Sa. Urmând această cale, suntem reînnoiţi duhovniceşte, facem uitate păcatele şi amintirea lor, şi, cu inimă curată, năzuim, trecând prin Cruce şi Îngropare, spre slăvita Înviere.

www.pemptousia.ro

06 Mar

Fotografia zilei

03 Mar

Cine Te-a rănit într-atât?

Întâmplarea ce urmează, care ne-a povestit-o tot Părintele Iacov (Talichis), s-a întâmplat într-o Vineri Mare.

O bătrânică s-a dus să aprindă candelele într-o biserică din satul ei. Din curiozitate s-a uitat în altar şi ce vede? Pe Sfânta Masă stătea un tânăr în jur de 30 de ani, avea răni în palme şi în picioare şi o rană la o coastă de unde curgea sânge.

- Cine eşti tu care îndrăzneşti să stai pe Sfânta Masă? a întrebat uimită femeia.

- Eu întotdeauna aici stau, aici este locul meu, a răspuns tânărul.

- Cine Te-a rănit într-atât?

- Tu m-ai rănit, cu păcatele tale!

S-a învrednicit într-adevăr bătrânica şi L-a văzut pe Însuşi Domnul, pentru că se găsea atunci întru pocăinţă.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 87)

sursa: doxologia.ro

03 Mar

Flori la început de primăvară…

03 Mar

Părinți filocalici – Sfântul Vasile cel Mare

Chipul postirii
Sfântul Vasile cel Mare

Postul este un bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţii pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrânării, creator al castităţii. Înfrânarea ia păcatele, depărtează pornirile, este începutul vieţii spirituale, este cea care mijloceşte câştigarea bunurilor veşnice. Celelalte virtuţi vin puţin la văzul oamenilor, pentru că se fac în ascuns. 

Stăpânirea de sine însă îl face cunoscut la prima vedere pe cel care o posedă. Înfrânarea arată pe cel care a murit împreună cu Hristos şi şi-a mortificat membrele pământene. Aceasta este, după cum ştim, mama carităţii dătătoare de sănătate şi înlătură piedicile rodniciei de fapte bune în Hristos. Prin înfrânare nu înţelegem deloc totală abstinenţă de la mâncare, căci aceasta este un fel de nimicire cu forţa a vieţii, ci abţinerea de la cele plăcute, care se face spre a înfrânge îngâmfarea cărnii şi pentru ajungerea scopului pietăţii.

Sursa: Iubirea frumuseţii dumnezeieşti în scrierile Părinţilor filocalici

03 Mar

Înțelepciunea cuvântului

Temeiul Postului

Nu-i  nici  o  vinovăţie  să mănânci.  Domnul  fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala  e   a   te  da   beţiei   şi   a   fi   necumpătat,   a-ţi perverti    folosinţa   minţii.    Dacă   slăbiciunea   voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.

Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile  noastre.  Dacă ne cere să ne înfrânăm de  la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână.

Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ceface cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti…

sursa:www.ioanguradeaur.ro

03 Mar

SFÂNTUL ȘI MARELE POST 2014

 Programul liturgic al primei săptămâni

3 – 9 martie

infricosatoarea-judecata Luni 3 martie – Începutul Postului Sfintelor Paști – Zi aliturgică

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Marți 4 martie– Zi aliturgică

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Miercuri 5 martie

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Joi 6 martie

18.00h : Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul

Vineri 7 martie

19.00h :Taina Sfintei Spovedanii

Sâmbătă 8 martie, Sâmbăta Sfântului Teodor – Pomenirea morților

08.30h  : Sf.Liturghie

17.00h – 18.30h : Taina Sfintei Spovedanii

19.00h : Vecernie

Duminică 9 martie, Duminica Ortodoxiei (prima a Postului)

08.15h : Utrenia

10.00h – Sf.Liturghie

Dorim tuturor la începutul Sfântului și Marelui Post

al Sfintelor Paști 2014, nevoința rugăciunii și

mărturisirea cea dreaptă întru Hristos!

 

POST CU FOLOS DUHOVNICESC!

 

paroh,

p.Mihai Solomon

03 Mar

Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Canonul Sfântului Andrei Criteanul – cântat în prima săptămână din postul Paștelui