26 Feb

Spovedește-te doar pe tine…

canon_spovedanie

Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.

Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei. După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:

- Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!

Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:

- Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!

Și părintele cu blândețe i-a răspuns:

- Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul….

Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.

Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, înrai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.

Sursa: marturieathonita.ro/femeia-care-si-spovedea-barbatul

25 Feb

Un gând într-o floare…

25 Feb

Intristarea usucă toată puterea şi stăruința sufletului

node_crisis_depres

Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. 4,23).

Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nep

În sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală.

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem ca sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi.

Când aşadar pentru oarecare pricini, zise «îndreptăţite», ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: «Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace» (Iov 5,23).

Din Sfântul Ioan Casian, Filocalia, volumul I, editia a II-a, Editura Harisma, Bucuresti, 1992

 

 

24 Feb

Înțelepciunea cuvântului

22 Feb

Înțelepciunea cuvântului

22 Feb

Duminica iertării

Duminica Izgonirii din Rai
(desen de G Mihaita David)

21 Feb

Vezi ce face osândirea?

cuviosul-paisie-aghioritul_0- Gheronda, cum se face că, atunci când judec o maică pentru o oarecare greşeală de-a ei, peste puţin timp fac şi eu aceeaşi greşeală?

Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care l-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.

Ca să te ajut, îţi voi spune ceva despre mine. Când eram la Sfânta Mănăstire Stomiu, am aflat despre o colegă de-a mea din şcoala primară că apucase pe o cale greşită şi făcea multe suflete să păcătuiască în Koniţa.

Am început aşadar să mă rog să o lumineze Dumnezeu şi să-i dea în gând să urce la mănăstire, ca să-i vorbesc. Am pregătit şi câteva pasaje despre pocăinţă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor. Într-o zi a venit împreună cu alte două femei. I-am vorbit, şi părea că a înţeles. A continuat apoi să vină adeseori împreună cu copilul ei şi aducea lumânări, untdelemn, tămâie pentru biserică. Odată nişte cunoscuţi de-ai mei, închinători din Koniţa, mi-au spus: Părinte, femeia asta se preface. Aici aduce lumânări şi tămâie, iar acolo jos continuă să păcătuiască cu ofiţerii.

Când aceea a venit din nou, am găsit-o în biserică sărutând icoanele. Atunci am început să strig la ea: Pleacă de-aici! i-am spus. Ai pângărit tot ţinutul!. Ea, sărmana, a plecat plângând. Nu a trecut mult timp şi am început să simt un mare război trupesc. Ce este asta? mi-am spus. Niciodată nu am avut o astfel de ispită. Ce se întâmplă?. Nu puteam să găsesc pricina. Am făcut rugăciune. Nimic. Atunci am luat-o la deal spre Cămila. Mai bine să mă mănânce urşii, mi-am spus. Şi am înaintat destul în munte, dar războiul nu mă slăbea. Am scos o secure mică pe care o aveam agăţată la brâu şi mi-am lovit de trei ori piciorul, crezând că prin durere va fugi ispita. Pantoful s-a umplut de sânge, dar nimic! Deodată mi-a venit în minte acea femeie şi cuvintele pe care i le spusesem.

Dumnezeul meu, am spus atunci, eu am trăit acest iad numai pentru puţin şi nu-l pot îndura, dar această femeie, sărmana, trăieşte continuu acest iad… Iartă-mă că am osândit-o!. Şi îndată am simţit o răcorire dumnezeiască şi războiul trupesc a dispărut. Vezi ce face osândirea?

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 100-102

ortoodox.md

21 Feb

Cum să nu te porți cu o femeie…

familieÎntr-o zi a intrat în biroul meu o doamnă. La prima vedere, aveai impresia că era genul care îşi dedicase toată viaţa pentru a se răzbuna. Şi asta pentru că chiar aşa era!

Trecuse, cu cinci zile înainte, printr-un accident de maşină. Unele femei, în astfel de situaţii, intră într-o stare de şoc şi nu mai sunt efectiv capabile să gândească. Altele, slavă Domnului, trec printr-o stare spontană de luciditate, iar această doamnă, aparţinând celei de-a doua categorii, şi-a sunat soţul cât de repede a putut.

 

Acum, oare care ESTE primul lucru pe care ar trebui să îl întrebe bărbatul într-o astfel de situaţie?

Exact! Ai dreptate, numai că soţul ei nu asta a întrebat… în schimb, a întrebat „Cât de serioasă e dauna maşinii?”

A doua întrebare a fost „A cui a fost vina?”

Fiind nesigură şi confuză, aşa cum suntem cu toţii în situaţii limită, răspunsul ei nu 1-a mulţumit. Aşa că el i-a dat indicaţii clare (evident, unul dintre tipii aceia care privesc problema din toate unghiurile, mai puţin din cel care trebuie!):

„Ascultă, dragă! Să nu recunoşti nimic! Sună la compania de asigurări, iar eu am să sun la avocat. Ai înţeles?”

Ea a înţeles.

Apoi, ca să demonstreze până la capăt faptul că un idiot face cum trebuie numai lucrurile care nu contează, a spus: „Aşteapă o clipă, să fiu sigur că ai numărul asigurării de la maşină corect!”

„îţi mulţumesc atât de mult!”, spuse ea. „Eşti sigur că nu mai ai nimic să mă întrebi?”

„Nu!”, zise el. „Cred că asta e tot.”

„Asta e tot?” strigă ea în telefon. ,Atunci, poate te interesează să ştii că eu sunt la spital cu cinci coaste rupte!”

Cum poate un bărbat să spună „iartă-mă” după o asemenea gafă? Nu poate! Sau cel puţin scuzele sale nu pot avea efect.

Bineînţeles, se poate aduce argumentul că dacă ea sunase şi nu îi spusese nimic despre starea sa, el a presupus că e în regulă, că nu păţise nimic.

Toate astea s-au întâmplat acum câteva luni de zile şi mă bucur să îţi spun că în acest timp relaţia lor abia şi-a revenit cât să semene măcar cu o căsnicie. I-a cerut de un milion de ori iertare, şi nu se pune problema că nu era sincer. Dar ca să împrumutăm o expresie medicală, „Pronosticul ESTE unul reţinut” care, cu alte cuvinte, înseamnă „eu, în locul tău, n-aş paria pe asta!”

Care e concluzia pe care trebuie s-o tragem din povestea asta?

Concluzia ESTE că întotdeauna, permanent, fără excepţie, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, şapte zile pe săptămână, în sută la sută din cazuri, femeia va reacţiona bine numai dacă ştie că este prima pe lista ta de priorităţi!

Fireşte, cel mai direct mod de a-i face clar acest fapt este să i-o spui. Sunt foarte puţine femei care se satură vreodată de acest gen de reasigurare, reconfirmare verbală.

„Dar eu nu prea mă pricep la aşa ceva!” Oare de câte ori am auzit scuza asta din partea bărbaţilor, în timp ce acasă, soţia începea să îşi pună întrebări, să nu mai fie sigură de asta. Nu trebuie să îi permiţi să facă asta. într-un fel sau altul, trebuie să o convingi de faptul că acum şi pentru totdeauna, ea va fi cea mai importantă pentru tine.

Dacă a-i spune nu este de ajuns ca să o convingă, poţi încerca şi alte căi. Limbajul semnelor, o privire, o atingere sau un gest pot însemna mai mult decât o mie de cuvinte.

Cunosc pe cineva care a reuşit să se facă înţeles în felul următor: nu îşi dădea niciodată pălăria jos din cap, atunci când intra în casă, până nu îşi săruta soţia. Indiferent dacă ea vorbea la telefon, spăla rufe sau era în CAMERA copiilor, nu făcea nici o excepţie de la a-şi transmite mesajul.

Şi atunci când era altcineva de faţă? îţi spun exact ce mi-a povestit ea: „Unul dintre cele mai incredibile momente a fost atunci când a venit mama lui prima oară în vizită la noi. Ajunsese deja când a venit Peter acasă, iar când a intrat pe uşă, ştiţi ce a făcut? A trecut pe lângă mama lui fără să oprească, m-a sărutat, apoi şi-a îmbrăţişat mama şi abia după aceea şi-a scos pălăria!”

Fără să scoată un cuvânt, se făcuse perfect înţeles pentru toată lumea. Şi, înainte de toate, a spulberat orice dubiu în mintea ei, consolidându-şi astfel imaginea.

E posibil să te întrebi „Bine, dar cum se potriveşte asta cu toată povestea cu bărbatul e capul familiei?”

Dacă stai să te gândeşti, ai să vezi că nu există nici o contradicţie, nici măcar una mică. Merg împreună atât de bine, încât în cele mai fericite căsnicii nu ai să vezi niciodată numai una dintre ele, ci pe amândouă. Ceea ce se întâmplă ESTE că tu poţi fi capul familiei şi al casei numai dacă ea ajunge să fie persoana pe care e concentrată toată dragostea ta.

Bineînţeles că nici ea nu îşi va dori să fie singurul lucru pe care te concentrezi, dar ai face bine să o convingi că orice alt lucru important pentru tine, este cel mult pe locul doi, şi încă la distanţă mare faţă de ea.

La fel ca cel care a ratat momentul atunci când soţia sa era în spital cu cinci coaste rupte, poţi ajunge să faci gafe foarte mari, dacă nu reuşeşti să fii atent. Şi la fel ca cel care nu-şi dădea pălăria jos, până nu-şi săruta nevasta, vei face cel mai bine, dacă o convingi că nimeni, nici măcar mama ta, nu este la fel de important pentru tine ca ea!

Din Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București

ortodox.md

20 Feb

De ce ne este frică să iubim?

Să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu ESTE moarte, nici înfrângere, acolo un­de nu e întuneric, despărţire sau dezbina­re, unde totul este împlinit, atingând de­săvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu. Dacă am înțelege, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim.

 
Și această inimă va trebui educată în timpul vieții; să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă genero­zitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea…” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparţinem neamului celor biruitori sau mai curând celor pen­tru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetăţeni ai cerului.

Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoştinţei, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată fiinţa noastră, ceea ce ştim deja despre veşnicie, din cuvântul lui Dumnezeu şi din cuvântul Sfinţilor, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conştiinţa noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbeşte Isaia!… Poate că prin Sfin­tele Taine ne împărtăşim, înainte de toa­te, cu veşnicia cu care luăm cunoştinţă. Milioane de oameni şi-ar da viaţa pentru a afla cele pe care le cunoaştem, dar noi suntem obişnuiţi până într-atât, încât lucrurile cele mai preţioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.

Dacă măcar am putea să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât şi în veşnicie, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu ESTEmoarte, nici înfrângere, acolo un­de nu e întuneric, despărţire sau dezbina­re, unde totul este împlinit, atingând de­săvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fiefrică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâşie sufletul, chiar dacă pare să ne dis­trugă viaţa… această scurtă viaţă pămân­tească la apusul căreia se ridică zorii vieţii veşnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010, pp. 163-165)

doxologia.ro

20 Feb

O secundă de…flori

20 Feb

Încrederea în Dumnezeu

calugarTrăia odată un monah insuflat de Dumnezeu, ale cărui haine tămăduiau mulţi bolnavi numai prin atingerea de ele; de aceea, monahul acesta era în mare cinste printre cei bolnavi, iar printre fraţii săi producea mare uimire şi nedumerire din cauza faptului că ei nu vedeau la el nevoinţe ascetice deosebite; ducea în mănăstire o viaţă asemănătoare cu a celorlalţi monahi şi nu se deosebea cu nimic de ei.

O singură rânduială împlinea cu stricteţe, anume că niciodată nu avea patimă faţă de nimic, în afară numai de ceea ce  voia Dumnezeu. Adică tot ce se întâmpla, primea cu toată inima şi pentru toate mulţumea lui Dumnezeu. Odată, când tămăduia pe cei suferinzi fără medicamente, egumenulmănăstirii l-a întrebat care ESTE pricina adevărată a tămăduirii bolnavilor îngrijiţi de el. „Şi eu însumi mă mir că le pot da sănătate, a răspuns monahul doctor, şi îmi este ruşine că hainele mele au această putere, deoarece nici prin post, nici prin alte nevoinţe monahale nu am meritat acest dar de la Dumnezeu şi abia dacă mă compar cu ceilalţi fraţi în această privinţă, dar în nici un caz nu îi întrec.“ „Cu adevărat aşa este, a spus egumenul, noi vedem că eşti un om obişnuit şi nu ai în tine nimic mai mult faţă de restul călugărilor.“ Şi a început stareţul a-l întreba mai în amănunt pe cel spovedit de el, dorind să descopere însăşi taina inimii lui. La întrebările egumenului, monahul cel simplu a spus:

„Mi-am adus aminte de acel har, dat mie de la Dumnezeu, datorită căruia tot timpul mă aflu în acord cu voia Lui, încât niciodată nu gândesc nimic care ar fi potrivnic voii Lui dumnezeieşti. Niciodată nu mă sperii de nici una din întâmplările tulburătoare ce îmi pot zdruncina mintea şi îmi pot slăbi inima, de asemenea, nici întâmplările fericite nu mă îndulcesc până într-acolo încât să mă veselesc mai mult decât în celelalte zile ale vieţii mele. Toate câte mi le trimite mâna lui Dumnezeu le primesc la fel, atât pe cele fericite, cât şi pe cele potrivnice, şi nu Îl rog pe Dumnezeu să se împlinească toate după dorinţa mea, ci doresc să se împlinească toate după voia Lui. Astfel, nimic nu mă desfată închip deosebit, nimic nu mă doboară prin tristeţe, nimic nu mă tulbură, nimic nu mă face fericit, decât una şi aceeaşi voie dumnezeiască. De aceea, în toate rugăciunile mele, fără deosebire, numai un singur lucru Îi cer lui Dumnezeu: ca să se săvârşească totdeauna voia Lui cu mine şi cu făpturile Lui.“

Egumenul s-a minunat foarte mult de toate acestea şi, adresându-se monahului, i-a spus: „Cum a fost cugetul tău ieri în timpul incendiului care a izbucnit la noi? Oare nu ai suferit împreună cu noi toţi când omul acela rău a dat foc clădirilor mănăstirii, când grajdurile vitelor şi hambarul, în care au ars multe vite şi grâne, au pierit cu totul?“

„Toată paguba mănăstirii nu mi-a pricinuit nici cea mai mică întristare, pentru că eu am obiceiul să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele petrecute, pentru cele triste şi pentru cele fericite şi să primesc la fel şi pe unele, şi pe celelalte. Sunt încredinţat că tot ce ni se întâmplă este îngăduit de pronia lui Dumnezeu şi este spre folosul nostru. De aceea, nu mă îngrijesc întrebându-mă dacă avem multe sau puţine grâne, ştiind că Dumnezeu poate sătura pe fiecare dintre noi cu o singură firimitură, ca şi cum l-ar sătura cu o pâine întreagă. Şi aşa îmi petrec viaţa, vesel şi binevoitor, fără nici o tulburare.“

Egumenul s-a îngrozit de un asemenea răspuns şi în cele din urmă i-a zis monahului nepătimitor: „Mergi, părinte, şi împlineşte cu sârguinţă ceea ce ai făgăduit lui Dumnezeu şi mi-ai arătat mie. Tu ai găsit cerul în afara cerului şi să înţelegi că un asemenea har nu ESTE dăruit multora de Dumnezeu; nu se găsesc mulţi din aceia pe care nimeni şi nimic să nu-i poată tulbura sau întrista. Numai acela este apărat de ziduri tari şi nebiruite, care totdeauna şi în tot ce i se întâmplă în viaţăprimeşte ca fiind trimis de Dumnezeu.“

Sursa: Sfântul Ioan Maximovici, Iliotropionul sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu,Editura Egumenița, Galați, 2012,

ortodox.md

20 Feb

Trei cuvinte care alungă tot răul

La răsunetul acestor cuvinte, atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, vrăjmașii se cutremură şi se întorc, fugind.

 

În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima ESTE înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.

Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.

Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, ESTE de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 52)

doxologia.ro

20 Feb

Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoșilor, răzbună-te cu lacrimi

121281_dscf4523Când vine o descurajare ori  deznădejde, atunci trebuie să facem în felul acesta: să-i spunem așa acelui duh: „Hristos a venit pentru cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!” Și, pe măsură ce duc viață de pocăință, Duhul cel Sfânt mă va împăciui. Dar prima dată, ca să putem simți mila lui Dumnezeu, trebuie să unim pocăința cu smerenia. Atunci nu am dușmănie cu nimeni, nu mai vreau să aud de nimeni, și chiar de aud de cineva, nu vreau să aud de răutatea cuiva. Și când aud de bunătatea, bucuria, sporul duhovnicesc al cuiva, atunci sufletul meu se bucură, se liniștește.

Iar când văd că unele persoane nu înțeleg ce însemnătate are pacea, dragostea, smerenia, și vede sufletul meu că toți caută numai răzbunarea: „Mi-a  zis și am să-i zic!”, atunci mă fac și eu mai mic și caut pe toate căile să mă retrag. Pentru că, spune un sfânt părinte: „De nu voi fi eu și  Dumnezeu în inima mea, nu mă mântuiesc.” Să știți asta, de un lucru trebuie să ne păzim: spune un sfânt părinte așa: „Dacă în locul mâniei tale ai omorât un suflet, din focul mâniei tale se va cere acel suflet.” Trebuie să ne păzim de aceste ispite. Sunt ispite foarte tari, grele, care apasă, mustră conștiința noastră.

În unele dăți ESTE nevoie să mustri pe cineva, dacă corespunde cu sfatul Sfinților Părinți;  dar, cel mai mult putem ajuta un suflet în alt fel… Un părinte, egumen la un schit, după ce a terminat slujba, a fugit după mine și m-a ajuns la marginea pădurii și a zis: „Stai puțin să-ți spun ceva.” Și mi-a spus unele necazuri, cu unii frați care nu-l ascultau. Și m-a întrebat: „Ce să  fac? Cum să mă răzbun asupra lor?”.

Și i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu știu unde, că spune așa: „Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoșilor, răzbună-te cu lacrimi. ” Și dacă te răzbuni cu  lacrimi, Duhul Sfânt te va ajuta. Pe măsură ce te răzbuni cu lacrimi, Duhul Sfânt îi va mustra, fără ca tu să-i mustri prin cuvânt.  Are mare însemnătate, pentru că porunca lui Dumnezeu este din dragoste; din dragoste să-l înveți, din dragoste să-l ajuți pe celălalt. Nu mai este de folos cum unii părinți, în timpurile de demult, puneau la încercări mari pe unii călugări, maici… Era foarte sporită lumea pe timpul acela… Acum, în vremea noastră, e exact ca și cum te-ai duce pe front și soldații aceia care luptă sunt răniți, au diferite răni… Și atunci folosești mai mult și mai mult mila. Și dacă folosești mila, atunci Duhul Sfânt te va ajuta, te va împăciui, și cuvântul sfinției voastre va avea putere…; pentru că prin cuvântul sfinției tale Duhul Sfânt îl va mustra, nu sfinția ta…

Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010

ortodox.md

20 Feb

Nu trebuia să-l judece

monah_97Am vãzut cã spuneţi cã pot sã foloseascã cãlugãrii pe mireni, sã-i sfãtuiascã, fãrã sã-i judece. Ce înţelegeţi prin: „fãrã sã-i judece”?

– Adicã: nu-i judeca pentru faptele lor rele, pânã într-atât. Decât numai atât, sã iasã în evidenţã cã nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. În tot cazul, sã nu judece: „Vai, ticãlosul, uite ce-a fãcut!” Înseamnã cã-l judeci şi-l condamni. Şi asta e o greşealã. Dar când vorbeşti de greşelile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, cã „nu e bine sã faceţi aşa şi aşa”, dacã cineva e vizat cã a fãcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus rãutate. Şi va înţelege şi el cã nu e rãutate. Dar nu e bine sã judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, cã acela e rãu. Şi el era un pustnic vechi. Şi a întrebat, când l-a vizitat un consãtean de-al lui: „Al lui cutare tot aşa rãu ESTE?” „Tot aşa, pãrinte”. Şi a zis: „Of, of, of!” – l-a judecat. Şi a plecat. La douã zile a venit îngerul şi i-a spus: „Pãrinte, a murit omul acela despre care voi aţi spus cã e rãu. Şi m-a trimis Dumnezeu sã te întreb: unde sã-l ducem? În Rai sau în iad? Cã tu l-ai judecat”. Şi atunci el şi-a dat seama cã l-a judecat şi a fãcut o mare greşealã. Şi toatã viaţa a dus o luptã de pocãinţã mare şi cu dorinţa sã-i dea Dumnezeu un semn cã este iertat. Şi nu-i dãdea deloc.

Iatã, vezi ce-a fãcut? Toatã osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Şi acela era un mirean. Şi erau fapte rele cele pe care le fãcea. Dar nu trebuia sã-l judece!

Dar dacã cineva este eretic, trebuie judecat?

– Acum, dacã este eretic, se poate vorbi pe faţã, cãci judeci erezia în sine, care nu trebuie cruţatã cu nimic, chiar dacã – sã zicem – un episcop are o greşealã din aceasta. Trebuie înfruntat. Cã nu episcop înfrunţi, ci eretic înfrunţi.

Dacã este eretic, îl judeci. Au fost judecaţi toţi ereticii ca Arie, toţi aceştia care au greşit şi au fostcondamnaţi de Sinoadele ecumenice şi locale.

Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 111-112

ortodox.md

20 Feb

Vindecare de boala fariseismului

124363.bDragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea ESTE mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta ESTE ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

- Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

- Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști ESTE categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu.

În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba ESTE mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

- Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Pe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:

- Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?

- Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

marturieathonita.ro//ortodox.md

20 Feb

Porţile iadului sunt încuiate pe dinăuntru

Nu există decât două feluri de oameni… cei care Îi spun lui Dumnezeu «Facă-se voia Ta» şi cei cărora Dumnezeu le va spune, la sfârşit: «Facă-se voia ta».

 

„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum ESTE. Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat ESTE” (1 Ioan 3, 1-3; sublinierea mea).

Această viaţă este fie o pregustare a raiului, fie o pregustare a iadului. Cei care merg în iad nu doresc să meargă în rai: „a merge în rai” nu este o schimbare de loc, ci o apropiere tot mai intimă de Dumnezeul Care este pentru ei* respingător şi vrednic de dispreţ. Unii spun că raiul nu are uşi – nu există nimic care să îi împiedice pe osândiţi să intre, nimic în afară de refuzul lor. „A intra” înseamnă a te împărtăşi veşnic din Dumnezeu.

C. S. Lewis afirmă: „În cele din urmă, nu există decât două feluri de oameni… cei care Îi spun lui Dumnezeu «Facă-se voia Ta» şi cei cărora Dumnezeu le va spune la sfârşit: «Facă-se voia ta». Toţi cei care sunt în iad au ales aceasta. Fără această alegere PERSONALă, nu ar putea să existe iadul… Uşile iadului sunt încuiate pe dinăuntru”.

Astfel este firea unui Dumnezeu iubitor. Cu adevărat, Dumnezeu este iubire şi nu doar o persoană care are dragoste. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. al IV-lea) ne provoacă să experiem focul vindecător şi dătător de viaţă al iubirii şi prezenţei lui Dumnezeu:

„Să ne îmbrăcăm cu focul spiritual, că ne încingem cu flacăra lui. Nici un bărbat care îi poartă flacăra nu se teme de cei pe care îi întâlneşte pe cale, fie fiară, fie om, fie capcane nenumărate; atât timp cât el este înarmat cu acest foc toate lucrurile se dau din faţa lui, toate fug. Flacăra este de nesuportat, focul nu poate fi răbdat, mistuieşte tot. Să ne îmbrăcăm cu acest foc, dând slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a Cărora este slava, puterea şi cinstea în vecii vecilor. Amin”.

Ni se spune că în Ziua Judecăţii, când vom sta goi înaintea lui Dumnezeu, atotpătrunzătoarea lumină divină a prezenţei Sale va deschide „cărţile” inimilor noastre. Lumina sa va descoperi ce conţin aceste cărţi. Ele vor arăta dacă inimile noastre sunt atrase de Dumnezeu sau respinse de El, fie pregustând raiul, fie pregustând iadul. Sfântul SimeonNoul-Teolog spune că nu ce credem şi ce facem, ci ce suntem va determina starea noastră viitoare. Fie avem o asemănare cu Dumnezeu, fie avem o neasemănare cu El:

„În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat, sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale, sau dacă a făcut vreun alt bine în această viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum fiul are cu tatăl său”.

Sfântul Irineu spunea: „Pentru că aşa cum cei care văd lumina sunt înăuntru luminii şi se împărtăşesc de strălucirea ei, tot aşa, cei care Îl văd pe Dumnezeu sunt în Dumnezeu şi primesc din strălucirea Lui”.

 

 (Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos. Călătoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011, pp. 269-270).

doxologia.ro

17 Feb

O clipă de natură…

17 Feb

Iubirea de aproapele

Când iubesc, iert chiar dacă mă doare

Mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere și câtă renunțare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da loc celuilalt să trăiască.

 

Totodată, căutând să împlinesc porunca Acestui Dumnezeu plin de iertare – aceea de a ierta la rândul meu pe aproapelemeu –, mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere și câtă renunțare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da loc celuilalt să trăiască. Atunci am zis că a iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greșită, ci a ierta adânc și necontenit, a ierta o dată și pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră, având întotdeauna vie revelația durerii și a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărțirea de Dumnezeu.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 8-9)

doxologia.ro

15 Feb

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Duminica Infricosatoarei Judecati – schiță după fresca de la Voronet
G Mihaita David

14 Feb

A Doua Venire a lui Iisus Hristos

Prima oară a venit să mântuiască lumea, a doua oară va veni să o judece

bishop-dionisios-psarianos

Nimic nu este mai sigur în viața noastră decât faptul că vom muri. Faptul că ne-am născut și că existăm în această lume ne conduce la certitudinea că într-o zi vom și pleca din lume. În fiecare zi vedem acest lucru și îl constatăm, anume că oameni se nasc și oameni mor, că unii vin și alții pleacă. Dar mai este ceva sigur: că vom fi judecați, că vom da răspuns pentru petrecerea vieții noastre. Aceasta este credința comună, înrădăcinată în toți oamenii din toate neamurile și din toate veacurile. Însă avem ”și cuvântul mai sigur al prorocului”: dumnezeiasca Scriptură vorbește de marea și strălucita zi a judecății, iar Domnul Iisus Hristos vorbește de a Doua Sa Venire, așa cum vom asculta mâine la Evanghelia dumnezeieștii Liturghii.

A Doua Venire a lui Iisus Hristos și Judecata reprezintă actul prin care Dumnezeu va vădi învățătura Evangheliei, credința Bisericii și viața credincioșilor. Această pericopă evanghelică este numită de Sfântul Ioan Gură de Aur ”prea plăcută”, pe care se cuvine credincioșilor să o audă din gura Domnului, să o cerceteze cu râvnă și să o păstreze în minte cu străpungere de inimă. De asemenea, Biserica pecetluiește Simbolul de credință prin așteptarea Învierii și a Judecății: ”aștept învierea morților…”. Înștiințarea pe care ne-o aduce propria conștiință, pe de o parte, și cuvântul lui Iisus Hristos din pericopa evanghelică, pe de altă parte, ar fi de ajuns pentru a ne încredința de toate acestea; la fel de limpede în acest sens este și cuvântul Apostolului, care scrie către evrei: ”precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9:27).

2a2

Din păcate, însă, mulți dintre oameni nu bagă la cap nici că vor muri, nici că vor fi judecați de Dumnezeu pentru faptele lor. Această inconștiență este cel mai rău lucru de care poate suferi omul. Dacă scoți din lăuntrul tău pomenirea morții și frica de judecată, apoi te vei coborî la starea de animal și nimic nu te va mai înfrâna. Chiar și când ești tânăr se cuvine să ai pomenirea morții. Tinerii se poartă ca și cum nu ar exista atâția bătrâni în jurul lor, ca și cum nu ar muri oameni în fiecare zi în jurul lor. Se lasă amăgiți de tinerețile lor și de sănătatea lor și au o semeție de parcă totdeauna vor fi tineri, de parcă niciodată nu vor muri și nu va trebui să dea cuvânt de răspuns pentru felul vieții lor. Și totuși, cea mai binefăcătoare lucrare a noastră, a tuturor, deopotrivă când suntem tineri, și când îmbătrânim, este pomenirea morții. Toată viața oamenilor înțelepți și a sfinților lui Dumnezeu este călăuzită de această pomenire a morții. Pe cât este de amar, pe atât este și de mântuitor să își amintească omul neîncetat că va muri. Cine nu uită că moartea este aproape, acela nici nu se îndoiește că îl așteaptă judecata și răsplata lui Dumnezeu.

Iisus Hristos a vorbit limpede despre a Doua Sa și slăvită Venire. Prima oară a venit smerit și sărăcăcios, a doua oară va veni întru toată slava Lui dumnezeiască. Prima oară a venit să mântuiască lumea, a doua oară va veni ca să o judece. Prima oară a dat porunca dragostei, a doua oară va judeca cu dreptate. Nu doar ca Dumnezeu, nici doar ca om, ci ca Dumnezeu și Om; ca un Dumnezeu Care este întru totul drept, și ca Om, Care știe neputința omenească. El Însuși a spus aceasta, că Tatăl ”toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Fiul, Care a venit să mântuiască lumea, tot El o va și judeca. Și o va judeca după cele mai puține, ca să se mântuiască pe cei mai mulți, pentru că Dumnezeu vrea ca lumea să se mântuiască. Numai cei care nu vor vrea să se mântuiască nu se vor mântui, aceia care nici prin învățătură, nici prin semne nu vor vrea să creadă în Hristos. Aceștia și acum, și atunci același lucru vor spune: ”Doamne, când te-am văzut?”. Unde și când L-am văzut pe Hristos?

Strashny Sud IN

Aici, acum este vremea, după cum învață pericopa evanghelică despre a Doua Venire a lui Iisus Hristos și despre judecata lumii; aceste cuvinte dobândesc acum o adâncime nemăsurată și o însemnătate socială foarte mare. Nu cuvinte mari și teorii, ci lucruri mărunte și de fiecare zi. Nu, vezi Doamne, sacrificii și fapte de ochii lumii, ci pâine pentru cel flămând și haină pentru cel gol și un pahar de apă pentru cel însetat. Cel mai puțin lucru pe care poate să-l dea fiecare, nu cel mai mare, pe care pot și trebuie să îl dea cei puțini. Când condamnăm nedreptatea și inegalitatea socială – și avem dreptate s-o facem – uităm că răspunderea cade corespunzător pe umerii tuturor.

Și se întâmplă adesea ca aceia care nu fac decât să strige-n gura mare despre aceste lucruri să nu fie întotdeauna cei mai săraci și nici cei mai nedreptățiți. Însă este firesc acest lucru, atunci când demersul și discursul social nu pornește de la credința în Dumnezeu și nu înseamnă punere în aplicare a poruncii lui Dumnezeu de a face dreptate și de a iubi; atunci se pierde, ca învățătură nedefinită și teoretică, aflată în afara persoanelor și lucrurilor, în afara vieții. Și este foarte firesc ca atunci când nu credem în Dumnezeu, să nu credem nici în om. Atunci omul nu este fratele nostru și fratele lui Hristos de care ne doare, ci dogma și învățătura teoretică a vreunui anume sistem social în care credem.

Unul este adevărul: că ne așteaptă moartea și după moarte, judecata. Oricum ar fi, vom da cuvânt de răspuns pentru viața noastră. Ne-am obișnuit să spunem că legile naturii sunt inviolabile, dar în mai mare măsură inviolabile și imuabile sunt legile morale, pentru că nimic nu are loc la întâmplare, după cum proclamă axioma materialistă: ”Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. La un moment dat vom vedea în fața ochilor viața noastră și faptele noastre le va judeca Dumnezeu ”prin Iisus Hristos”. Iar dacă ar fi să ne judece Hristos ca Dumnezeu, nu se va mântui nimeni dintre noi. Însă ca Dumnezeu și Om ne va judeca, la măsurile omenești. Și ne va întreba dacă am avut dragoste între noi; căci dragostea, scrie Apostolul, ”acoperă mulțime de păcate”. Dragostea nu este un cuvânt și o învățătură teoretică, ci o faptă, de fiecare dată concretă față de semenul și de aproapele nostru, care este frate ”în numele lui Iisus Hristos”.

Nici omul, nici omenirea nu sunt văzuți în chip impersonal, ci ca aproapele și fratele nostru, în chip personal. Să avem, așadar, dragoste, să credem în Dumnezeu, Care din dragoste de om S-a făcut om, ca să-l mântuiască pe om, unul câte unul. Și să auzim și noi când ne va judeca: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu…”. Amin.

13 Feb

Să ne așezăm în propria fire

Să ne așezăm în propria fire

12 February 2015

comancInterviu cu Părintele Constantin Coman,
Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Iustinian Patriarhul” din București

***

Vorbiţi-ne despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat.

Am învățat multe lucruri de la mulți oameni. Primii oameni de la care am învățat ceva au fost părinții mei. Cea mai prețioasă moștenire o am de la dânșii.

De la tata am învățat răbdarea, îngăduința, înțelegere, blândețea față de toți oamenii, iar de la mama am învățat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului Hristos că omul ESTE Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos și nu toate mă zidesc aveau să-și găsească confirmarea lor în intuițiile pe care eu le moștenisem de la felul în care mama depășea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mișcare liberă și suverană pe care l-am simțit la dânsa totdeauna.

comanc IN

Amândoi părinții, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice și echilibrate modele de oameni credincioși. Felul în care trăiau ei relația cu Dumnezeu, cu Biserica și cu sfinții, firescul, în care își articulau vieții în ansamblul ei credința în Dumnezeu îmi servesc și acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici și discreția, delicatețea credinței și lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-și poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoție ESTE, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinților mei pentru credința statornică și vie a a lor și a strămoșilor mei.

Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viața mea, începând cu perioada studiilor și continuând cu perioada carierei mele universitare și a activității bisericești, cu nenumărate personalități, de la care am rămas cu multe învățăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existențial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu șansa de a întâlni și cunoaște personalități bisericești de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareți, mari părinți duhovnicești și să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învățătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toți. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârșit al blândeții și al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare și iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detașată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenței, a rigorii, a eleganței; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie și al depline și exclusivei consacrări…

Am stat mulți ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoțit în nenumărate vizite bisericești mai ales în spațiul grecesc. Am învățat multe de la dânsul… Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelență bisericesc, capacitatea sa de cuprindere și de îmbrățișare și mai ales capacitatea sa de recapitulare și de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia și de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitației lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăților și de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simț și un respect al persoanei umane…. Deși i-am cerut iertare, regret că i-am greșit și mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulți, după ce a plecat dintre noi.

L-am cunoscut și am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reținut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu și mai ales mărturisirile complexe ale credinței noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-și asumă la nivel personal și ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoși!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm și lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent și a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei și textul asupra căruia mi se oprește primul gând și prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! Am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârșit al monahului smerit, rugător și deplin încredințat în prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Am cunoscut pe Părintele Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru așezarea în slujirea mea preoțească și chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esențiale. Am avut duhovnic pe Părintele Sofian, mulți ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătății și iubirii dumnezeiești. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputința mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredințându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci intensitatea prezenței, să fii prezent în ceea ce faci și spui. Am primit față către față cuvânt de la Părintele Sofronie de la Essex, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, țintește desăvârșirea!” De la Sfântul Munte și mai ales din relația cu obștea vatopedină am învățat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu ESTE prezent și lucrător în mine și că pot recurge în orice clipă la ajutorul lui și că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini și fapte sunt rodul prezenței și lucrării harului dumnezeiesc. De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul și îndemnul nevoințe trupești. De la Părintele Dionisie de la Colciu, așezarea în smerenie față de celelalte neamuri…

Dintre teologii și profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe Părintele Constantin Galeriu și pe Părintele Ilie Moldovan. Nu ESTE timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situații și îmi servesc în CONTINUARE ca repere. Părintele Nicolae Șerbănescu îmi vine și îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric și cu puritatea, căldura și dragostea sa de oameni cuceritoare.

De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învățat multe lucruri: respectul față de studenți și grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea față toată lumea („Cine ești tu să arunci la coșul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea)…. Același lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei și profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas și cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume și întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine și pentru sine. De altfel, orice existență – fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană – care se închide în sine, trăiește pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găsești temei în adevăr să te deschizi necondiționat spre oricine și chiar să fii pregătit să-l îmbrățișezi. Mă opresc aici, deși aș putea să adaug încă multe persoane…. Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toți cei de la care am învățat lucruri importante.

Cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?

Prima condiție și cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credință vie, lucrătoare. Dacă se așează cu multă consecvență în această vrere și își exprimă cu fermitate și articulat, pentru sine însuși dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voința aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul și puterea credinței. A se avea în vedere că prin construcție, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Așa ne-a proiectat și așa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă.

Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mișcare inițială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinței de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credință vie și apoi pentru a o menține, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru și să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinței noastre de a avea o credință vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum știm cu toții, rugăciune. Deci, să vrem și să exprimăm voința în rugăciune.

Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?

OFERTA lui Hristos ESTE cea a vieții la măsura deplinătății, a vieții celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieții care depășește stricăciunea, perisabilitate și evident moartea, a vieții veșnice, cum o numi noi. Viața aceasta nu este însă o ofertă care privește numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârșitul acestei lumi, ci este viața adevărat, deplină la care omul are acces și este chemat acum și aici, în această lume și în acest timp. Așadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale și a Bisericii este, viața la măsura deplinătății, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toți și mai ales tinerii, viața în adevăr și nu în amăgire. Marea problemă a oamenilor este așezarea în adevărul existenței. Spre sfârșitul vieții mulți oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viață întreagă în amăgire, în minciună, în neștiință, în fals și încep să aibă fiori care anticipează înfricoșătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în fața proprie conștiințe și în fața lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieți, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieții umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieții. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existențială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de așezarea pe traiectoria adevărată a vieții. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieții se dovedesc a fi în ceea mai mare PARTE amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcție de sensul ultim al existenței noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experiența de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupești, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.

Cum putem să ne păstrăm curăţia până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele şi repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?

Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiție este să vrem și să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voință propriei noastre conștiințe și mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aș dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca niște clișee. Este adevărat că din partea societății contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuși să reziste acestei presiunii. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea știe că este de preferat și că este bine să ne păstrăm curăție trupească, dar cedează, oferindu-și argumente ieftine și amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicității quasi-generale. Omul este ipocrit și, deși în adâncul său știe ce este bine și ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieților le-aș spune că bărbăția constă și este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală și marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăția sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăției este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaților nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăției.

Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuție decât după ce ești tu însuți convins. Iar dacă tu ești convins vei găsi argumente să-l convingi și pe celălalt. Dacă nu ESTEconvingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere și experiență, este demagogic. Și lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoții și învățătorii ar fi mai onești cu ei înșiși și mai smeriți, lăsând măcar să se înțeleagă faptul că și dânșii sunt neputincioși, cuvântul lor ar avea mai multă putere.

Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat şi de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicţie cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o, iar în a doua, sufocându-o. Care este soluţia pentru noi?

Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieții cât și fetele. Eu sunt foarte tradiționalist. Am crescut la țară într-o societate foarte așezată în vechile rânduieli. Apoi, experiența mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieții este asumarea cu multă claritate a vocației specifice, bărbătești, pe de o PARTE și femeiești, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obișnuit, lăsând deoparte excepțiile, primordial pentru bărbat și pentru femeie este să-și împlinească vocația bărbătească și respectiv femeiască. Și această împlinire se face în însoțirea celor doi, din care însoțire rezultă familia. Este o prioritate ce ține de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieții sunt secundare față de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt și excepții, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocația excepțională pentru o profesiunea sau alta, în care situații provocarea însoțirii este depășită sau sacrificată.

comanc cSimțul ierarhiei lucrurilor și apoi simțul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul și curajul asumării sau activării darului suveranității persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneți care au simțul suveranității omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea.

Care sunt sfaturile Sfinţiei Voastre pentru a avea o căsnicie fericită?

Eram mai optimist în tinerețe. Acum sunt mai pesimist. Experiența câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de CONTACT duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinerețe. Cred și de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistența mea asupra acestui aspect, dar tot din experiență vă spun că soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită și cei mai mulți nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinși de rutina și de inerția căsniciei. Înainte de căsnicie și la început toți spun că își doresc o căsnicie fericită și chiar și-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concretețea însoțirii, sunt mai curând prinși de dorința obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăți. Și în consecință nu văd fericirea decât cu condiția ca să se facă voia lui și celălalt să renunțe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum și-l dorește. Reușita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale ESTE dată de măsura capacității sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esențială a vieții, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice șansă de împlinire în căsnicie, și aceasta devine un chin zadarnic. Viața omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriașă. Investim voință pentru a înfăptui multe lucruri în viața noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voință pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracția trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greșit! Și totuși majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconștient, care-și duce viața la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simțire curată.

Un alt aspect mai practic și, oarecum, mai la îndemână este așezarea cu fermitate în propria fire. Însoțirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reușită cu cât bărbatul este mai așezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat și cu cât femeia este mai așezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie. Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te așezi în propria fire, face dovada că nu are simțul și cunoștința propriei firi și aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoașterea ei. Cunoașterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei și ca întreg, după cum și firea femeiască este femeiască în toate componentele ei și ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domnește în fiecare dintre subiecți în ceea ce privește specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce privește însoțirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea față de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului și ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăția, cum spuneam și mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiția de a se supune soțului, ci din faptul că bărbații nu ajung să-și activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine și deci nu-și poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soția sa. În acest caz, soției îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluția ar fi, ca cei doi să-și cunoască foarte bine putințele și neputințele și să se ajute reciproc în a și le depăși. În care caz, fundamentală este înțelegerea. Să arăți celuilalt înțelegere.

A avea copii ESTE un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil?

Nu aș fi de acord cu afirmația dumneavoastră. Din experiența mea, cred că se revine încet-încet la nașterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puțini cei care nu-și doresc copii deloc din motivele pe care le-ați enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naște copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci și peste trei și peste patru copii și chiar și peste mai mulți. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieții. Cine refuză să nască se așază în postura de a-și condamna propria naștere. El nu ar fi existat dacă părinții lui ar fi gândit la fel. Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naștem și să naștem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purității, al nevinovăției, al frumuseții, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru nașterea de prunci. Este un lucru de la sine înțeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea privește consolidarea căsniciei. Copilul unește pe cei doi soți, cum se spune. Este binevenit și pentru că provoacă pe cei doi soți la ieșirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea trebuie spus, că însoțirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuți mari, copii se desprind de părinți și cei doi soți rămân mai departe, până la sfârșit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relația cu copilul un substitut pentru relația cu celălalt soț. Sunt mulți părinți care se refugiază în relația cu copiii, încercând astfel să evite dificultățile și mai ales solicitările relației cu celălalt soț.

De ce ar fi nevoie de mai mult de 2 copii? 

Din experiența mea, copilul singur la părinți crește cu un handicap major, de care nu scapă toată viața, acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinților sau a mediului înconjurător și a vieții însăși. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulți copii, se descarcă acum pe unul singur: aspirațiile și visele părinților, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opțiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinți decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opțiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exercițiului de a împărți lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este același lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărți la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil – și ceilalți în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu și tu, ci mai este și el. Disputa sau lupta în doi creează iarăși o psihologie defectuoasă. Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-și dispută sau împarte situațiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi așează pe copii în firescul existenței, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată și pronumele personale: eu, tu și el. Teologia creștină afirmă și propune existența în Treime, ca chip al existenței depline. Oamenii sunt făcuți după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înțelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeiești. Relația dintre mine și tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă și dă mărturie despre ea.

Care sunt principalele preconcepţii, greşeli în relaţia cu un duhovnic? Ce se poate cere şi aştepta de la un duhovnic?

ESTE, într-adevăr, un subiect foarte complex și extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum și pe care le consider a avea un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiași preot, dar ele pot fi și distincte. În obștile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedești și altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voință și care își asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovnicești. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincție între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinții mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o PARTE și îndrumare duhovnicească, pe de altă parte.
Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experiența mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostase care nu țin de condiția lui de duhovnic. Și am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne ferește, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumii utopice.

În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume viața și deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere ESTE că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.

pemptousia.ro

13 Feb

Sfânta ascultare…de duhovnic

duhovnicUn teolog cunoscut i-a spus odată că nu poate găsi un duhovnic potrivit. Atunci Părintele Epifanie îi zise:

-Iubitule, problema nu e cu duhovnicul. Problema e cu tine. Dacă ar fi fost problema cu duhovnicul, ai fi ieşit în stradă, ai fi luat-o la dreapta, ai fi mers 100 de metri, ai fi luat-o la stânga, ai fi mers alți 50 de metri, te-ai fi oprit şi ai fi aşteptat acolo până ar fi trecut primul duhovnic. I-ai fi făcut ascultare necondiţionată şi n-ai fi avut nici o problemă legată de duhovnic sau de mântuire. Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare. Asta ne lipseşte. Nu cumva toți sfinţii mari ai Bisericii au avut duhovnici sfinţi? Nu! Ceea ce au avut a fost sfânta smerenie şi sfânta ascultare. De aceea s-au şi sfinţit.

Din Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulous, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 100

13 Feb

Piatra judecății

13 Feb

Un copil cu sindrom Down

Leo_810_500_55_s_c1

Membrii unei familii ar trebui să crească împreună, doar că uneori acest lucru nu se întâmplă. După naşterea fiului său, un copil cu sindrom Down, Samuel Forrest s-a trezit în faţa unei alegeri care i-a frânt inima: să-şi dea nou-născutul spre adopţie sau să fie părăsit de soţie.

Forrest, original din Auckland, Noua Zeelandă, a fost extrem de fericit pe 21 ianuarie, când soţia sa a născut un băiat într-un spital din Armenia. Dar s-a dovedit rapid că nu toată lumea se bucura la fel de mult de naşterea micuţului Leo.

„Când a venit doctorul”, a declarat bărbatul postului de televiziune ABC News, „mi-a zis că sunt probleme grave cu copilul”. „Când am intrat în salon toţi s-au întors către mine şi m-au anunţat că Leo are sindrom Down.”

În spitalele din Armenia, susţine Forrest, părinţilor le este permis să-şi dea copiii cu sindrom Down spre adopţie imediat, direct din spital. „Soţia mea se decisese deja, totul fusese hotărât fără ştirea mea”.

Soţia sa, Ruzan Badalyan, i-a cerut să renunţe la copil sau să divorţeze, relatează Forrest.

„M-au chemat în salon să-l văd, eu m-am uitat la micuţ şi-am zis: <Ce frumos e! E perfect, nici nu mă gândesc să-l dau spre adopţie>”, povesteşte bărbatul.

Badalyan a confirmat pentru ABC News că a intentat divorţ.

Ca tată singur, pentru a putea acoperi cheltuielile, Forrest a creat o pagină pe GoFundMe. „Obiectivul meu este să adun suficienţi bani pentru primul an, ca să-mi pot găsi o slujbă part-time şi să nu fiu nevoit să-l duc pe Leo la creşă, să am eu însumi grijă de el”.

La ora la care scriu acest articol, Samuel a strâns 340.194 $, mult peste ţinta iniţială de 60.000$.

(Notă: La data de 12 februarie 2015, suma donată ajunsese la 500.000 $)

„După nouă zile de la începutul campaniei, Leo şi cu mine am descoperit că ne atinseserăm obiectivul! E foarte norocos, să aibă sprijinul a mii de prieteni ca voi, din întreaga lume”, a scris mândrul tătic.

El a mai precizat că sumele în plus îi vor asigura lui Leo „o casă şi o şcoală bune”.

Dar nu toţi banii vor fi folosiţi pentru nevoile familiei. „După tot chinul cu Leo, nu am de gând să stau cu mâinile la spate şi să văd atâţi alţi copii trimişi la orfelinat”, a spus bărbatul.

„O parte din banii pe care i-aţi donat vor fi folosiţi pentru a finanţa programe şi facilităţi, aici în Armenia, care vor ajuta viitorii părinţi să îşi păstreze copiii, în ciuda dizabilităţilor şi să asigure o îngrijire mai bună pentru micuţii care vor fi despărţiţi totuşi de mamă şi de tată”, a scris Samuel pe pagina sa GoFundMe. „Vom aloca, de asemenea, din surplus, şi unicului orfelinat din Armenia care acceptă permanent copii cu sindrom Down, ca şi altor organizaţii care ajută aceşti copii – datorită sprijinului vostru, putem deja face ceva”.

Adopţia este doar una dintre formele de discriminare împotriva persoanelor cu întârzieri în dezvoltare. Părinţii copiilor nenăscuţi diagnosticaţi cu sindrom Down sunt adesea supuşi presiunilor pentru a avorta. Există studii care arată că 90% dintre aceştia sunt avortaţi, ceea ce reprezintă o formă de facto de eugenie.

Cu toate acestea, doar 4% dintre părinţii copiilor cu sindrom Down regretă decizia de a păstra copilul, conform unui studiu din 2011 apărut în American Journal of Medical Genetics. Nu mai puţin de 99% dintre persoanele cu sindrom Down spun că sunt mulţumite de viaţa lor.

Forrest speră ca şi alţi părinţi, poate chiar întreaga societate într-o bună zi, vor fi capabili să iubească şi să preţuiască aceşti copii.

„Un copil cu sindrom Down – are o etichetă deja lipită. Dacă putem uita o clipă de etichetă vedem că sunt normali”, a declarat el postului ABC.

„Îmi doresc să muncesc din greu să aflu la ce anume Leo este special”, a mai spus tatăl.

„Puştiul ăsta e nemaipomenit!”

ortodox.md

13 Feb

Sufletul meu, temnița mea…

Cel care nu vrea să se vindece consideră că este sănătos. Dar păcatul sălășuiește în el. Există creștini care sunt creștini de ani de zile și sunt netămăduiți de păcat. Nu este suficient să afirmi unele lucruri prin cuvinte sau doar să faci unele fapte bune.

 

Păcatul nu este doar păcat în sine. Uneori îl poate determina pe om să nu dorească să se vindece de starea în care se află. Acum, în epoca Noului Testament, când a venit Hristos, dacă omul vrea să se vindece de păcat, Domnul îl vindecă imediat: Voiești să te faci sănătos? Dar el nu vrea. Ar spune orice prin cuvinte, însă în ascuns se străduiește să mențină starea de păcătoșenie care-l domină. Nu se leapădă de ea. Poate spune: Doamne, scapă-mă!, dar în adâncul sufletului nu dorește, iar păcatul rămâne, după cum spune Domnul: Pentru că ziceți: Noi vedem, de aceea păcatul rămâne asupra voastră!

Cel care nu vrea să se vindece consideră că este sănătos. Dar păcatul sălășuiește în el. Există creștini care sunt creștini de ani de zile și sunt netămăduiți de păcat. Nu este suficient să afirmi unele lucruri prin cuvinte sau doar să faci unele fapte bune. 

(Arhimandrit Simeon Kraiopolous, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, București, 2009; p. 99)

doxologia.ro

13 Feb

Intenția contează!

Să ştii că Domnul nu priveşte la acţiunile noastre dinafară, ci la intenţiile noastre, de ce procedăm aşa sau altfel, şi dacă intenţia noastră este bună, după Dumnezeu…

 

Îmi descrii cât de neplăcută a fost călătoria ta cu trenul şi în ce fel ai reuşit să scapi de vorbăria sâcâitoare. Şi iată că s-a împlinit cuvântul Apostolului: „De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept” (I Cor. 3: 18). Te nelinişteşte faptul că ai fost nevoită să foloseşti această metodă în biserica Cuviosului Serghie. Să ştii că Domnul nu priveşte la acţiunile noastre dinafară, ci la intenţiile noastre, de ce procedăm aşa sau altfel, şi dacă intenţia noastră este bună, după Dumnezeu, atunci putem fi deplin liniştiţi. Iată de ce nu se cuvine să judecăm pe ceilalţi în orice împrejurare: noi vedem doar faptele exterioare, iar pornirile şi intenţiile ascunse, după care vor fi judecate aceste fapte, sunt cunoscute doar de Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol.1, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 162)

doxologia.ro

13 Feb

Moșii de iarnă

Moșii de iarnă constituie un popas duhovnicesc în care ar trebui să medităm mai adânc la semnificațiile rânduielilor Bisericii pentru cei adormiți, dar și să învățăm să le împlinim corect, căci de-a lungul timpului au apărut obiceiuri străine de tradiția Sfintei Ortodoxii. În numeroase cazuri, credincioșii pun accent îndeosebi pe îndeplinirea unor cutume, unele chiar amuzante, uitând esențialul: rugăciunea, însoțită de faptele de milostenie făcute în numele morților celor ce au o reală nevoie de ajutor.

 

An de an, în sâmbăta de dinaintea duminicii Dreptei Judecăți, Biserica a rânduit pomenirea de obște a tuturor celor din veac adormiți în dreaptă credință, zi numită în popor Moșii de iarnă. Prin aceasta ne arătăm iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea și dragostea față de cei plecaţi dintre noi, ziua de pomenire oferindu-ne un binecuvântat prilej de a săvârși fapte bune în numele lor. Însă rugăciunile pentru ei pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”. Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârși. Dar, dacă ne vom gândi adesea la moartea vremelnică a trupului, ne vom izbăvi de moartea cea veșnică. În societatea contemporană, ce exaltă plăcerile și bucuriile înșelătoare ale existenței biologice, îndemnul de a medita la moarte pare utopic. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Scărarul glăsuiește: „cugetă la moarte și nu vei greși în veci”. Bătrânii noștri probabil aveau acces mai greu la astfel de cugetări dar simțeau, aveau convingerea că moartea nu înseamnă dispariție, ci mutare într-o altă lume. Așa îmi explic de ce acordau o atenţie aparte soroacelor la care Biserica cheamă poporul să-și cinstească strămoșii. Îmi amintesc cu câtă grijă pregăteau bunica și mama coșul cu plăcinte, cozonac ori colaci. De cu seară, puneau la fiert grâul, veghindu-l cu dragoste și rugăciuni. Tot atunci se întocmeau pomelnicele.

Întocmirea pomelnicelor celor adormiți

Ați observat? Cei bătrâni au o memorie de invidiat. Aștern pe hârtie o mulţime de nume, într-o ordine doar de ei știută. Și acum întâlnesc asemenea mărturii ale neuitării, ale iubirii, purtate de mâini brăzdate de muncă și vremi, aduse cu lumânarea aprinsă către dumnezeiescul altar. Hârtiile cu numeroasele prenume așezate în coloane stau cuminți, așteptând să fie pomenite la Sfânta Proscomidie, Dumnezeiasca Liturghie și slujba parastasului. Vă mărturisesc că am lansat o provocare unor tineri: „Vă rog, scrieți toate rubedeniile voastre decedate, adăugând cunoștințe, colegi, prieteni, profesori trecuţi la Domnul”. Cu amărăciune, am constatat că rezultatul s-a arătat, de cele mai multe ori, dezamăgitor. Unii nu știau nici cum se numesc nașii de botez ori chiar străbunicii lor. Vedeți cât de important este să întocmești un pomelnic pentru cei adormiți? El adăposteşte un întreg arbore genealogic, alcătuit ad-hoc, dovedind puterea iubirii și a neuitării strămoșilor, mărturisind că moartea, oricât de dureroasă și înfricoșătoare s-ar arăta, nu ne desparte de cei dragi. Cred cu tărie că scrierea pomelnicului celor aflaţi în veşnicie reprezintă nu doar un act de cult, ci și de cultură, determinându-ne să nu ne uităm spița neamului.

Mărturii scripturistice și patristice în sprijinul rânduielilor pentru cei adormiți

Așadar, Moșii de iarnă constituie un popas duhovnicesc în care ar trebui să medităm mai adânc la semnificațiile slujbelor Bisericii pentru cei adormiți, dar și să învățăm să le împlinim corect, căci de-a lungul timpului au apărut obiceiuri străine de tradiția Sfintei Ortodoxii. În numeroase cazuri, credincioșii pun accent îndeosebi pe îndeplinirea unor cutume, unele chiar amuzante, uitând esențialul: rugăciunea, însoțită de faptele de milostenie făcute în numele morților celor ce au o reală nevoie de ajutor. Poate că din acest motiv unii tineri manifestă nedumerire sau chiar ezitare când îşi văd părinții sau bunicii preocupându-se constant de astfel de rânduieli.

De aceea se cade să aducem câteva mărturii menite să ne întărească în convingerea că slujbele de pomenire pentru repausați sunt absolut necesare. Bunăoară, în Vechiul Testament găsim îndemnuri la milostenie în numele celor adormiți. Pe lângă rugăciuni stăruitoare, se cereau și pomeni. Tobit, spre exemplu, aflându-se în ultimele clipe de viață, i-a spus fiului său: „împarte pâinea ta la mormântul drepților, dar celor păcătoși să nu le dai” (Tobit 4, 7), adică facerile de bine să vizeze pe cei nevoiași, dar și cucernici, credincioși. Isus Sirah învață: „dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de ea” (Isus Sirah 7, 35). O altă dovadă a necesității rugăciunilor pentru cei din lumea cealaltă o găsim în Cartea a doua a Macabeilor (12, 12-46), unde se subliniază cât de greu cântăresc rugăciunea și jertfele în slobozirea lor de păcate: „drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”. În Noul Testament ni se vădește posibilitatea iertării chiar după moarte a unor păcate, excepție făcând cele împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-22). Sfintele evanghelii ne arată că Hristos a săvârșit nenumărate fapte minunate asupra unor persoane la rugămintea altora, iar cele trei învieri le-a înfăptuit mişcat de plânsul și rugăciunile celor dragi ai lor. Ni se adevereşte astfel că, prin mijlocirea credinței și a dragostei, multe se împlinesc, deoarece, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nici măcar mormântul nu poate stăvili iubirea (I Corinteni 13, 8). Rugăciunile, milosteniile în numele repausaților devin, aşadar, o sfântă răspundere: „datori suntem să ne rugăm pentru frați” (I Ioan 15, 13).

Să amintim și câteva mărturii patristice, specificând că asemenea rugăciuni s-au săvârșit încă din Biserica primară, ele regăsindu-se în cele mai vechi liturghii cunoscute, ba chiar în Constituțiile Apostolice. Sfinții Părinți au lămurit în mod explicit necesitatea acestora: Sfântul Epifanie, trăitor în secolul V, spune: „pentru cei morți se fac pomeniri săvârșindu-se rugăciuni și milostenii”. Sfântul Chiril precizează că prin ele cei trecuţi dincolo „vor dobândi mare folos”, iar Sfântul Ioan Damaschinul afirmă cu tărie că rugăciunile orânduite în cadrul Sfintei Liturghii pentru cei adormiți „au un folos cât se poate de mare”. În fine, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă: „ dacă vrei să-ți arăți iubirea față de acel adormit, atunci folosește milostenia, căci ea va învia pe cel răposat și-l va acoperi cu slavă”.

Așadar, rugăciunile și pomenirile săvârșite pentru cei adormiți ajută sufletele lor spre ușurarea de păcate, pe care, ei nu au mai avut răgazul să arate pocăință, îndreptare, nici fapte bune pentru înduplecarea Preamilostivului Părinte. Se înțelege că cei morți în necredință nu pot beneficia de roadele acestor mijlociri ale Bisericii, rânduite, după spusele aceluiași sfânt părinte, prin Duhul Sfânt.(Arhim.Mihail Daniliuc)

pemptousia.ro

13 Feb

Zidul Vlahernelor

La Zidul Vlahernelor, acolo am șezut și am plâns…

13 February 2015

În Constantinopol există locuri pe care ai vrea să le vizitezi iar și iar… Unele dintre aceste locuri, deși par simple, au o încărcătură istorică remarcabilă; altele își păstrează tainele nedezvăluite. Există și o categorie aparte a locurilor care, deși par evidente, rămân o enigmă pentru cei mai mulți. Unul dintre drumurile mele preferate duce la Zidul Vlahernelor. Cu totul inexplicabilă îmi este dorința de a mă preumbla iarăși și iarăși prin aceste locuri deosebite, precum și plăcerea de a petrece ore în șir cercetând fiecare piatră, fiecare cărămidă, cu mintea absorbită de fiecare detaliu.

1 IN

Mulți călători și istorici, începând de la căderea Constantinopolului și până în zilele noastre, au studiat și descris cu lux de amănunt aceste ziduri, lăsând și imaginația să lucreze la descrierea lor. Mi-am dorit să realizez o descriere pe baza a cât mai multor fotografii ce vorbesc de la sine, căutând să surprind atât rolul acestor ziduri, cât și filosofia din spatele construirii lor.

2 IN

Zidurile Vlahernelor constituie un amalgam de ziduri datând din epoci diferite și pe care, în mod greșit, le considerăm a fi cel mai slab punct din întreaga fortificație a Orașului, deși niciodată nu au reprezentat principala țintă a vreunui asediu.

3 IN

Pentru prima oară, zidul a fost ridicat în anul 614 de către împăratul Heraclie, drept pentru care îi și poartă numele. Scop pentru care a fost construit a fost protejarea bisericii și a agheasmatarului din Vlaherne. Prelungirea Zidului Theodosian care ajungea până la Cornul de Aur (Cherátios) a fost dărâmată, întrucât era de prisos. Zidul lui Heraclie era diferit de celelalte ziduri datorită faptului că nu era dublat de un șanț, dar în schimb era dotat cu turnuri înalte. De asemenea, era mai lat, oferind posibilitatea celor care îl apărau să circule pe metereze și să treacă dintr-un turn într-altul.

4 IN

Aproximativ două secole mai târziu, Împăratul Leon Armeanul a construit un nou zid dincolo de Zidul lui Heraclie. Pe vremea aceea, bulgarii repurtaseră niște victorii importante împotriva bizantinilor, ajungând până la Zidurile Orașului. Acest nou zid măsura 100 de metri lungime. Nu era dublat de șanț, motiv pentru care, în timpul invaziilor erau săpate tranșee de-a lungul său. Nici nu dispunea de turnuri, de vreme ce turnurile zidului lui Heraclie erau suficient de înalte pentru a face față oricărui pericol.

8 IN

Atunci când vizitez aceste ziduri, îmi place să le studiez piatră cu piatră, pentru a nu scăpa din vedere nici un detaliu, căci fiecare fragment are ceva diferit de arătat. Inevitabil, mintea îți fuge la cele 29 de asedii pe care Orașul le-a avut de înfruntat, iar înaintea ochilor ți se perindă scene din iureșul înverșunatelor bătălii.

9 IN

10 IN

Turnul care se afla cel mai aproape de Cherátios era turnul Sfântul Nicolae, numit așa după hramul bisericii din imediata apropiere. Observând cu atenție zidurile, nu poți să nu remarci inscripțiile de pe cornișele de marmură, inscripții care mărturisesc atenția împăraților care s-au preocupat de renovarea și repararea zidurilor.

17 IN

Zidurile Vlahernelor dispuneau de trei porți de intrare, dintre care două au fost închise cu piatră cu mult înainte de cucerirea Orașului. Astăzi, prezența porților mai poate fi sesizată doar dacă știi unde să privești cu atenție.

18 IN

Plimbându-mă prin grădina dintre cel două rânduri de ziduri, am urmat drumul care odinioară ducea la aghiasmatarul Sfântului Vasile. Astăzi, în acest spațiu nu vezi decât mărăcini, încât abia mai poți distinge partea de sus a porții Vlahernelor. De-a stânga și de-a dreapta se înalță impunătoare turnurile pe care încă se mai văd urmele reparațiilor din perioada bizantină. După ridicarea Zidului lui Leon, turnurile au fost înălțate pentru a putea contracara mai eficient atacurile inamice. Pentru a rezista la noua greutate neprevăzută în planul inițial, la supraînălțare au fost folosite materiale ușoare, iar astăzi se poate observa cu ușurință diferența dintre partea de sus și partea originală, de jos, a turnurilor.

19 IN

O porțiune din zid avea legătură directă cu palatul Vlahernelor, cu corpul principal al palatelor, corp care comunica cu diversele încăperi din interiorul Zidurilor.

Porțiunea cu pricina a fost construită în timpul Împăratului Manuil Comnenul și azi ne atrage atenția mai ales datorită temnițelor numite ale lui Mihail Anemás: 12 încăperi întunecoase, aflate astăzi în renovare, urmând să fie în viitor deschise publicului.

21 IN

Ceva mai încolo se înalță Turnul lui Isaac Ánghelos, monument de o imensă valoare istorică și arhitecturală, singurul fragment păstrat din Palatul Vlahernelor. Cele trei mari ferestre sunt unice în arhitectura Orașului. Am rămas profund impresionat de dimensiunea și măreția acestui turn. Să nu mai pomenim de faptul că, în trecut, atât zidurile, cât și turnurile păreau mai înalte decât astăzi, pentru că de-a lungul secolelor nivelul solului s-a înălțat cu 2, ba chiar 3 metri pe alocuri.

24 IN

Din turn ies în relief multe grinzi de marmură; astfel de grinzi mai pot fi observate și în alte puncte de-a lungul zidurilor: ele foloseau drept bază de susținere pentru balcoane. Aceste balcoane ofereau o vedere de ansamblu asupra Cornului de Aur, de la dealul Péran și până în Galata, de la Sfânta Sofia și până la Marea Marmara, dar și asupra văii din afara Zidurilor Constantinopolului.

13 IN

Mergând de-a lungul Zidurilor, dai de Poarta Lacului de Argint (Argyrolímni), folosită de obicei de împărați, întrucât ducea direct la Palatul Vlahernelor. Și aceasta a fost închisă cu blocuri de piatră înainte de cucerirea Orașului. Cel mai probabil, inscripția de deasupra ei fusese inițial așezată pe turnul lui Isaac, dar a căzut de acolo și a fost așezată pe turnul învecinat.

27 IN

În afara zidurilor mai există o construcție ce datează din epoca ultimilor Paleologi, oferind astfel o mărturie nezdruncinată a importanței zidurilor și atestând, în același timp, neîncetatele lucrări de renovare, chiar și în anii de declin al Imperiului Bizantin. Din secolul al VII-lea, din timpul împăratului Heraclius, și până la cucerirea Orașului, împărații nu au pierdut în nici un fel din vedere importanța Zidurilor Vlahernelor.

29 IN

Plimbându-mă prin grădinile dintre ziduri, am fost frapat de frumusețea turnurilor de piatră pe jumătate dărâmate, stăpânitoare tainice ale liniștii pline de verdeață. Aveam strania senzație că e posibil ca dincolo de ele să nu se întindă megalopolisul de astăzi, ci vechea capitală imperială, abia așteptând să fie descoperită.

30 IN

Mulțimea de porți – dintre care iese în evidență legendara Kerkaporta (Poarta Circului sau Poarta de Stejar) – te duce cu mintea la zilele teribile în care a căzut Orașul.

40 in

În capătul Zidurilor Vlahernelor, în cel mai înalt punct, se află Poarta Kaligaría, a cizmarilor de odinioară. De la înălțimea acestei porți, împăratul Constantin Paleologul a urmărit mișcările inamicului în dimineața zilei fatidice în care a fost cucerită capitala. Turnul învecinat în care s-a urcat, îi oferea o vedere excelentă. Acesta este, de altfel, și locul unde a fost văzut pentru ultima oară, cu puțin înainte de a intra pe tărâmul legendelor.

41 IN

De la înălțimea acestui turn, mi-am lăsat privirea să coboare de-a lungul Zidurilor Vlahernelor, până înspre malurile Cornului de Aur. Înaintea ochilor se întind mărețe și puternice zidurile, dominate la rândul lor de turnurile semețe. Azi, în locul Palatului Vlahernelor se găsește moscheea Ivaz Efendi Camii, construită cu materiale luate chiar din palat. Din poziția moscheii ne dăm seama de denumirea pe care o avea Palatul Vlahernelor: Yperýpsilon (adică preaînalt). Dar nu numai poziția strategică, ci și bogăția și măreția impunătoare îi justificau pe deplin denumirea. Alături se înalță semeț turnul lui Isaac Ánghelos, în liniștea monumentală a crângului plin de verdeață.

Admirând zidurile, mintea începe iarăși să vadă apărători eroici alergând de la un turn la altul, cătând să respingă închipuite atacuri vrăjmașe. Aș fi putut rămâne așa ore în șir dacă ploaia nu m-ar fi trezit la realitate .

42 IN

Zidurile Vlahernelor, deși singure și pustii, sunt la fel de impunătoare și maiestuoase ca odinioară…(Theodoros Boufidis)

pemptousia.ro

11 Feb

Trei cuvinte poate rosti omul în viață

Un cuvânt te poate apropia sau depărta de Dumnezeu, îţi poate hrăni viaţa sau te poate duce spre înfometare. Ar trebui să ne şi înfricoşeze, văzând cât de lesne putem cădea, dar şi să ne bucure: între noi şi Dumnezeu ESTE o distanţă mai mult decât accesibilă, e cale doar de un cuvânt!

 

Trăind pe acest pământ, ne facem iluzia că, în nenumărate rânduri şi moduri noi alegem. Trei sunt însă momentele în care omul poate acţiona, cu adevărat, schimbându-şi cursul existenţei sale. În aceste trei situaţii el poate să rostească, să se exprime într-un mod care să aducă schimbare. Aceste „trei cuvinte” ne sunt relevate de Pilda întoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32), ce va răsuna mâine la Liturghiile săvârşite în bisericile ortodoxe.

Omul ESTE creat de Dumnezeu, menit să fie cu Dumnezeu. Dar el, pe măsură ce creşte, poate să spună, precum fiul risipitor: „tată, dă-mi partea care mi se cuvine dinavere” (Luca 15, 12). Apoi să se depărteze de Cel ce l-a adus din nefiinţă la fiinţă. În spatele acestui gest se ascunde o crimă cumplită. Omul vrea să fie dumnezeul propriei sale lumi, nu mai vrea să accepte nici un fel de tutelă. În gestul fiului risipitor, precum şi în gestul oricui întoarce spatele divinităţii, putem desluşi un mod de a-I spune lui Dumnezeu:„Mori! Nu mai vreau să fii prezent în viaţa mea. Nu vreau să Te mai văd în faţa ochilor mei!”.

Acesta este acel moment în care omul acţionează asupra relaţiei cu Dumnezeu, rupând legătura cu El. Iniţiativa este a sa, a lui Dumnezeu este acceptarea, din iubire şi din respect pentru libertatea omului. Iar această acceptare a culminat cu primirea cumplitei morţi de pe Cruce.

Vrând să devină liber de orice formă de autoritate, chiar şi faţă de iubitoarea autoritate părintească, omul ajunge sclav. Fiul risipitor a ajuns slugă la porci. Mai ales în zilele noastre, omul doreşte să fie “liber” într-un sens care-l înrobeşte. Pentru că el vrea să nu dea socoteală nimănui, să nu slujească nimănui, nici măcar lui Dumnezeu. Iar consecinţa este că ajunge să fie robit de o patimă, de o idee, de o altă persoană – de diavol, în ultimă instanţă. Nevoia de a avea stăpân este înscrisă în noi. Putem alege să nu slujim lui Dumnezeu şi ajungem, astfel, fără excepţie, într-o robie cumplită. Când aleg însă să fiu rob al lui Dumnezeu, atunci mă încredinţez sub stăpânirea Celui ce nu-şi doreşte robia mea, ci doar să mă elibereze, să-mi redea libertatea întru care m-a creat.

Fiul risipitor, când şi-a venit în fire, a zis: „câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19). Adică a înţeles că are de ales între doi stăpâni, cum omul are de ales între Dumnezeu şi satana. Dar„mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor”(Psalmi 83, 11). Aici ne ESTE descrisă etapa de conştientizare din partea omului; el este cel ce decide să reactiveze relaţia cu Dumnezeu, punându-se pe sine în postura de „rob al Domnului”. Deşi nu pare a fi prezent, Dumnezeu este Cel Care face, în fapt, posibilă refacerea distanţei: El nu doar că permite să fie străbătut drumul înapoi spre casă, este Însăşi Calea parcursă de la roşcove la pâine.

Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu nu poate avea loc decât în chipul surprins de pilda întoarcerii fiului risipitor. Când s-a reîntâlnit cu tatăl său, acesta a spus: „tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15, 21). În cel de-al treilea moment, cel de întâlnire propriu-zisă, cel al desăvârşitei apropieri, iniţiativa aparţine lui Dumnezeu, Cel ce nu doar că primeşte întoarcerea omului, ci chiar aleargă spre acesta. Omul nu trebuie decât să se plece în faţa Sa, pentru ca Dumnezeu să poată să cadă pe grumazul lui – adică Dumnezeu redevine cap al omului („Hristos este cap Bisericii”).

Acestea sunt momentele în care ceea ce decidem ne schimbă cursul vieţii. Ceea ce se întâmplă între ele este doar curgere firească; oricât de multe lucruri ni s-ar întâmpla, ele nu sunt decât consecinţe ale acelei alegeri deja făcute. O dată plasaţi pe o anumită traiectorie existenţială, funcţie de direcţia aleasă, nu putem decât fie să ne adâncim în căderi, sărăcind de viaţă – când ne depărtăm de Dumnezeu, fie să ne tot ridicăm, înveşnicind clipa întru bucurie – dacă ne tot apropiem de El.

Aşa cum am văzut, fiecare dintre cele trei alegeri este declanşată şi însoţită de către uncuvânt, izvorând din modul în care înţelegem să folosim libertatea noastră. În cele trei paradigmatice adresări ale fiului risipitor, chiar şi în vorbirea cu sine însuşi, apare cuvântul„tată”, încă de la începutul rostirii. Deloc întâmplător! Mai ales în astfel de momente, omul nu poate face abstracţie de filiaţia sa cerească. Chiar dacă ne depărtăm sau ne apropiem de Dumnezeu, noi suntem marcaţi definitiv de faptul că suntem fiii Cuiva – fii ai Tatălui ceresc. Cum zice psalmistul: „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui preaînalt”(Psalmi 81, 6). Asta ne defineşte, în esenţă, pe noi, ca oameni. Iar faptul că ni se mai spune în Scripturi că Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmi 81, 1) e şi mai cutremurător. Pentru că judecata noastră – adică fixarea definitivă într-o anume relaţie cu Dumnezeu, depinde de alegerile noastre, de opţiunile noastre ferme, care sunt exprimate în cuvinte. Un cuvânt te poate apropia sau depărta de Dumnezeu, îţi poate hrăni viaţa sau te poate duce spre înfometare. Ar trebui să ne şi înfricoşeze, văzând cât de lesne putem cădea, dar şi să ne bucure: între noi şi Dumnezeu este o distanţă mai mult decât accesibilă, e cale doar de un cuvânt!(Pr.Constantin Sturzu)

doxologia.ro

11 Feb

Despre păcat în general

În aceleaşi păcate poate cădea şi un simplu cerşetor sau un muncitor, ca şi unsavant sau mare demnitar. Pornirile spre a păcătui există în acelaşi fel la toţi oamenii, datorită alterării fiinţei umane în urma păcatului lui Adam. Deci, cu înclinaţia spre păcat, se naşte genealogic fiecare om muritor de pe acest pământ. 

 

Păcatul ESTE o infidelitate şi o nedreptate faţă deDumnezeu şi semenii noştri. Păcatul a existat de când este omenirea, există şi va exista cât va dura omenirea. Indiferent de civilizaţie, ştiinţă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtuţile lui, a rămas acelaşi.

Păcatul făcut cu 5.000 de ani în urmă este acelaşi cu cel pe care-l facem noi oamenii azi. Religia, de-a lungul mileniilor, a avut rolul acesta de a-l disciplina pe om, de a-l feri de păcat. În aceleaşi păcate poate cădea şi un simplu cerşetor sau un muncitor, ca şi un savant sau mare demnitar. Pornirile spre a păcătui există în acelaşi fel la toţi oamenii, datorită alterării fiinţei umane în urma păcatului lui Adam. Deci, cu înclinaţia spre păcat, se naşte genealogic fiecare om muritor de pe acest pământ. Însă disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentaţiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinţa noastră pot fi foarte uşor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, cu ajutorul preotului, poate salva omenirea.

Nici o ştiinţă sau tehnică nu poate aduce moralitatea, dimpotrivă contribuie foarte mult la depărtarea omului de Dumnezeu, de tot ceea ce ESTE natural şi firesc. Artificialul creat de om îl orbeşte, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează şi îl robotizează. Credinţa în Dumnezeu ţine de structura intimă a persoanei umane, precum şi de fondul moral ancestral, în virtutea căruia omul năzuieşte spre bine, dreptate etc., şi când le realizează are mulţumire, satisfacţie de natură morală. Diavolul, care urăşte pe om foarte mult, îi falsifică această realitate şi îl manevrează cum vrea.

Nici un om nu poate să spună că nu ştie ce este şi ce nu este păcat. Fiecare avem conştiinţa morală, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu în om şi care ne spune totdeauna când facem un lucru dacă e bine sau rău. Cel mai important este să ascultăm de această conştiinţă morală şi Dumnezeu ne va feri de păcat. Păcatul a avut urmări grave de la începutul creaţiei. După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci şi asupra Creaţiei.

Tot aşa, păcatul făcut azi de fiecare ins în PARTE se răsfrânge nu numai asupra celui care l-a făcut, ci şi asupra familiei, casei, copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 60-61)

doxologia.ro