26 Oct

Thessalonic, Slujbe închinate Sf.M.Mc.Dimitrie

Biserica “Sf.Mare Mucenic Dimitrie”, Thessalonic(Grecia), 24-25-26 octombrie 2014

25 Oct

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie

25 Oct

Program liturgic 20 – 27 octombrie

20 – 27 OCTOMBRIE 2014

21373_186588138174920_738999825_n

Miercuri, 22 octombrie

06.00h, Utrenie

Vineri, 24 octombrie

06.00h, Utrenie

Sâmbătă, 25 octombrie

19.00h, Vecernie 

Duminică, 26 octombrie

Sărbătoarea Sf.M.Mc.Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

08.00h, Utrenie

09.45h, Sfânta Liturghie 

Luni, 27 octombrie

Sărbătoarea Sf.Cuv.Dimitrie cel Nou

08.00h, Utrenie

09.45h, Sfânta Liturghie

25 Oct

Biserica Sf.Grigorie Palama, Thessalonic

24 Oct

Vizită istorică în România

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, se va afla în România în perioada 24-27 octombrie. Vizita este prilejuită de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, şi are loc la invitaţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României. Evenimentul este unul istoric întrucât, aceasta este prima vizită oficială a Preafericirii Sale în ţara noastră.

„Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine se adaugă unui şir de ierarhi ierusalimiteni care a avut legături cu pământurile româneşti sau cu Biserica Ortodoxă Română. Dacă de demult în istorie Patriarhii Ierusalimului au venit la domnitorii Moldovei sau la cei ai Ţării Româneşti pentru a le cere ajutorul în condiţiile vitregi în care păstoreau astăzi Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea vine să răspundă invitaţiei pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a adresat-o încă din urmă cu un an şi mai bine pentru a vizita Biserica Ortodoxă Română”, a precizat pentru TRINITAS TV Arhim. Timotei Aioanei, Episcop-vicar ales al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea este, din noiembrie 2005, cel de-al 141-lea Patriarh al Ierusalimului.

 „Patriarhul Teofil al III-lea s-a născut în anul 1952 în Grecia. A învăţat la Seminarul Patriarhiei Ierusalimului, iar în anul 1970 când avea 18 ani a devenit monah fiind tuns în monahism de către Patriarhul Benedict al Ierusalimului. A urmat teologia la Atena şi apoi a fost trimis de către Patriarhul Diodor la Universitatea Durham din Anglia. A reprezentat Biserica Ierusalimului la mai multe întruniri internaţionale. A fost, de asemenea, reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului în Qatar şi la Moscova. A fost pentru câţiva ani stareţul mănăstirii de la Cana Galileii acolo unde Mântuitorul a făcut prima minune. A fost responsabil cu apariţia periodicului Patriarhiei Ierusalimului şi a fost ales Arhiereu fiind hirotonit Arhiepiscop de Tabor în luna februarie a anului 2005. În acelaşi an, la 9 august 2005, a fost ales Patriarh al Ierusalimului fiind întronizat în Biserica Sfintei Învieri în ziua de 9 noiembrie acelaşi an”, a mai spus Arhim. Timotei Aioanei, Episcop-vicar ales al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea va ajunge în România, vineri, când va participa la procesiunea Calea Sfinţilor. În program, pe lângă participarea la sfintele slujbe şi vizitarea unor locaşuri de cult importante sunt incluse şi vizite oficiale. Preafericirea Sa va primi sâmbătă, 25 octombrie titlul de ”Doctor Honoris Causa” al Universităţii Bucureşti, iar după amiază se va întâlni cu preşedintele României, la Palatul Cotroceni.

basilica.ro

22 Oct

Ne vorbește Părintele Arsenie

Lupta este din partea amândurora, a fiului și a părintelui, să te vindeci de păcate și să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun.

E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi și unul mai departe?

Dragă, e bine să vă spovediți curat oriunde v-ați spovedi. Că poți merge la acela de departe uneori, și uneori nu poți. Nu să te spovedești la ăla pentru unele și la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, așa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experiență, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în funcție de tine, nu de mine, ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: „Mărturisește-te, că ai venit să te mărturisești! Spune, te ascult”. Zice: „Păi, întrebați-mă!” Trebuie să te pregătești dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.

Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat și tu? N-ai avut și tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Și eu sunt atent.

Puneți mâna pe creionaș și notați păcatele. 0dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel, ți-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâția: „Părinte, m-am mândrit de șase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i ușor. Îți ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o țară e tare și bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta și ai uitat ceva păcate, ești iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, și te-ai dus întâmplător, și te-ai lăsat pe seama duhovnicului, și ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăinței cuprinde patru elemente:

- Mai întâi de toate, să nu mai faci păcatul.

- Să-l mărturisești.

- Să te dezlege duhovnicul.

- Un canon care se dă sau nu se dă.

Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu ești vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ți dai seama. Dar dacă îl faci chiar știind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceștia care trăiesc necununați. Le spun așa: „Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori, că la noapte fur iar!” Îi pun în situația să înțeleagă și ei că prima condiție pentru iertare este să nu mai facă. 

Lupta este din partea amândurora, a fiului și a părintelui, să te vindeci de păcate și să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezența asta sufletească continuă, ți-aduc un foarte mare avantaj: smerenia. „Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 64-66)

21 Oct

Girona màgica i preciosa

17 Oct

Înțelepciunea cuvântului

Preocuparea cu viețile altora dovedește josnicie și necuviință

Celui care vrea să-ţi vorbească despre alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbești de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri și miresme, nu duhori și mizerie. Ce voi câștiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne intereseze de păcatele și greșelile făcute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu și ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocupăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes și grijă pentru viața noastră. Preocuparea cu viețile altora dovedește josnicie și necuviință. E ca și cum am trece prin fața unei case străine și am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”.

Sfântul Ioan Gură de Aur

17 Oct

Fotografia zilei

16 Oct

Filocalia – Sf.Ier.Grigorie Palama

16 Oct

Teologie Patristică

Mistica bizantină

Nu ne este cu putinţă să ne oprim asupra tuturor reprezentanţilor misticii bizantine de după Symeon, asupra cuvântului înflăcărat al lui Nichita Stithatul, ucenicul lui Symeon (importante opere mistice ale acestuia sunt încă needitate) sau asupra lui Kállyst Katafygiotul (veacul al XII-lea). Kállyst a fost preocupat îndeosebi de subiectul îndumnezeirii, pe care la prezentat cu rară subţirime dialectică (vezi P.G. 147, pp. 833-941). Scrierile lui pe acest subiect constituie unele dintre cele mai alese pagini de filosofie bizantină.

Încheiem subiectul misticii bizantine cu cea din urmă mare mişcare, isihasmul (veacul al XIV-lea), oprindu-ne, pe scurt, asupra celor mai importante elemente ale acestuia.

Trebuie, mai întâi, să reamintesc faptul că, dacă până în veacul al XI-lea, Asia Mică joacă un rol principal şi în viaţa spirituală a Bizanţului, de acolo provenind cele mai remarcabile personalităţi, în ultimele trei secole [dinainte de căderea Constantinopolului], acest rol revine părţii europene a Imperiului. Tesalonicul şi Sfântul Munte se dovedesc acum a fi cele mai importante centre de viaţă spirituală, alături de capitală.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începuturile celui de-al XIV-lea, monahul Grigorie Sinaitul a introdus în Sfântul Munte isihia, cel mai înalt grad al trăirii monahale. În Sfântul Munte, isihia s-a dezvoltat şi s-a fasonat în cadrul mişcării mistice vii a isihasmului. Motivul disputei de amploare ce s-a aprins în jurul isihasmului, care a tulburat Ortodoxia vreme de o sută de ani, încheindu-se prin victoria isihasmului şi acceptarea lui de către Biserica oficială, a fost dat de un monah grec, Varlaam Calabrezul (din Calabria Italiei, 1290-1348). Vom vedea imediat cum s-au desfăşurat lucrurile.

Isihaştii Sfântului Munte ajunseseră la concluzia că adoptarea în vremea rugăciunii a unei anumite poziţii a corpului ajută foarte mult la atingerea unei iubiri extatice şi care, într-un mod imediat şi nu progresiv, îi aducea la mult dorita unire cu Dumnezeu. Trebuia să-şi concentreze atenţia asupra locului inimii. Unirea cu Dumnezeu, ziceau, se face atunci când duhul reuşeşte să aducă mintea în adâncul inimii, o strangulează, îi împiedică mişcările obişnuite către obiectele exterioare şi, din Babilon, o reîntoarce în Sion. Singură lucrarea inimii conduce spre adevărul curat, pentru că este o lucrare simplă şi curată, fără nici o formă, dar al Harului lui Dumnezeu. Mişcarea dragostei mistice către Dumnezeu, anti-intelectuală încă de la început, subliniază acum şi mai mult rolul inimii, al simţirii. Din ce în ce mai mult se lărgeşte domeniul deschis de porunca evanghelică a iubirii, ajungând să cuprindă întreaga viaţă a omului. Şi, aşa cum era firesc, cei mai receptivi la predica evanghelică s-au dovedit a fi misticii.

Fără încetare, isihaştii s-au împotrivit raţiunii, în minte şi în inimă. Atunci când inima strangulează mintea, ea apără cunoaşterea principiilor şi a justei îndepliniri a poruncilor dumnezeieşti. Aceasta este limba pe care, mult mai târziu, o va vorbi foarte limpede atât Pascal, cât şi Rousseau. Amândoi dau prioritate limbii inimii, logicii inimii, aşa cum o numesc ei, şi nu limbii raţiunii. Perseverând în această teorie şi în rugăciune, monahii Sfântului Munte spuneau că ajungeau să vadă împrejurul lor o lumină foarte puternică, care îi inunda cu o bucurie de nedescris. Şi, adăugau ei, această lumină nu era altceva decât însăşi lumina necreată a lui Dumnezeu, distinctă de firea lui Dumnezeu. Avea însă aceeaşi fire cu lumina care a orbit ochii Apostolilor în Muntele Tabor cu ocazia Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Acestea sunt lucrurile care i s-au părut stranii lui Varlaam. A venit la Constantinopol, tocmai din Calabria, pentru a-l studia pe Aristotel în original. În Occident, Aristotel era studiat de ceva vreme. Se aflase despre el de la arabi, prin traduceri, dar şi din lucrările bizantinilor. Notăm aici îndeosebi „Izvorul cunoştinţei” al lui Damaschin, lucrare care fusese tradusă în patru rânduri în latină, exercitând o influenţă deosebită asupra lui Toma d’Aquino. Aristotel a exercitat o influenţă unică asupra gândirii occidentale care, începând cu secolul al XI-lea începuse să se manifeste filosofic şi să prezinte o primă perioadă de înflorire. Această influenţă a ajuns la apogeu prin Toma d’Aquino. Acesta l-a considerat pe Aristotel singurul mare filosof cu ale cărui unelte metodice şi-a putut construi propria filosofie, singura adevărată şi care, de aceea, aşa cum spunea, era şi singura [filosofie] creştină. Aceasta este filosofia care este acceptată şi astăzi de Biserica Catolică drept filosofia creştină oficială. Această mişcare spre Aristotel a stârnit, după cum era şi firesc, şi interesul occidentalilor pentru textele aristotelice originale şi pentru studiul limbii greceşti, lucru care l-a adus şi pe Varlaam la Constantinopol. Varlaam este o figură interesantă şi stranie. L-a studiat pe Euclid şi a scris şase cărţi despre aritmetică. A studiat şi a scris o lucrare importantă despre stoici. Plin de sine din pricina înţelepciunii lui şi având o încredere exagerată în sine însuşi, a făcut mult zgomot în Bizanţ, unde voia, se pare, să lase impresia că înţelepciunea occidentalilor, pe care bizantinii continuau să îi socotească barbari, ar fi fost superioară.

Atitudinea provocatoare a lui Varlaam a stârnit discuţii publice în privinţa lui, la palat, înaintea Împăratului Andronic al III-lea şi a curţii sale (1330). Varlaam şi-a asumat înfruntarea unui mare înţelept bizantin, Nichifóros Grigóras. Dialogul lui, „Floréntios”, chiar dacă nu este obiectiv, arată limpede ce a urmărit şi ce a reuşit Grigóras în respectiva discuţie. El vrea să dezvăluie în persoana lui Varlaam pe sofistul, pe omul cu lecturi superficiale. Îşi începe testarea înţelepciunii de la astronomie, silindu-l, chiar de la început să şteargă astronomia şi ştiinţele conexe din catalogul ştiinţelor din care poate da răspuns oricărei întrebări ce i se pune. Grigóras, mândru de cunoştinţele sale matematice – printre altele, era un foarte bun matematician, iar astronomia cunoştea punctul maxim de înflorire în Bizanţ, în acea perioadă –, dorea să dezvăluie ignoranţa lui Varlaam şi a lumii occidentale şi să evidenţieze gradul redus al cunoaşterii precum şi măsura în care înţelepciunea lor se rezuma la fizica şi la logica lui Aristotel şi care era valoarea ei reală.

Ruşinat de insuccesul său, Varlaam s-a refugiat la Tesalonic, mergând apoi în Sfântul Munte. Acolo a cunoscut, de la un monah fără şcoală, învăţătura despre isihie, pe care a deformat-o şi a ridiculizat-o. Pe isihaşti i-a numit omfaloscopi şi s-a arătat a fi un sever învinuitor al lor, acuzându-i de cacodoxie. Din moment ce aceştia susţin, zice el, că văd cu ochii lor trupeşti lumina dumnezeiască şi necreată, acest lucru înseamnă că pentru ei harul este ceva creat. Ei distrug astfel, concluzionează el, dogmele de bază ale Bisericii. Vederea divinului, se opune Varlaam – şi aici se vede raţionalismul său extrem –, este ştiinţa şi cunoaşterea. Cel care cunoaşte înţelepciunea, cunoaşte şi adevărul; şi cel care cunoaşte adevărul, cunoaşte şi pe Dumnezeu şi rămâne alături de El de nevoie. Dacă studiezi, adaugă el, pe Pitagora, pe Platon, pe Aristotel, atunci ajungi la deţinerea adevărului. Este limpede că, pentru Varlaam, înţelepciunea antică constituie o purificare a sufletului, fără de care nu este cu putinţă să ajungi la Dumnezeu, să te uneşti cu El. Este o atitudine diametral opusă aceleia a misticilor şcolii lui Symeon pe care o urmează şi isihaştii. Orice fiinţă văzută, mai zice Varlaam, este creată; lumina taborică s-a făcut văzută ochilor trupeşti, deci nu este deloc necreată. Este creată, concretă (perigraptón), nu diferă de lumina pe care o vedem cu simţurile noastre, şi este mai prejos de minte.

Argumentele lui Varlaam arată limpede că gândirea lui este în întregime străină de mistică, o ignoră sau nu reuşeşte să o înţeleagă, este o gândire foarte apropiată de valorile greceşti şi vrea, la fel ca aceea, să se bazeze pe argumente fizice, logice. Iar mistica doreşte să surmonteze exact acest aspect. Chiar grec fiind, Varlaam, stăpânind limba latină şi locuind în Occident, a fost influenţat de scolasticii occidentali, îndeosebi de Toma d’Aquino, urmând direcţiei şi argumentelor acestora.

La fel şi ceilalţi adversari ai isihaştilor, cu excepţia lui Grigóras. Toţi fuseseră influenţaţi de latini, care începuseră să fie traduşi în greacă. Destui dintre ei se manifestau ca şi admiratori ai gândirii latinilor. Însuşi Varlam a devenit mai târziu Cardinal al Bisericii Catolice. Astfel, lupta împotriva isihaştilor, în adânc, ia forma unui litigiu între Răsărit, care ia partea misticii, şi Apus, care, prin Toma d’Aquino, susţine că raţiunea este singurul organ capabil să cugete la Dumnezeu. De fiecare dată când problemele profunde, fundamentale, cu care Ortodoxia s-a confruntat, prin diversele erezii, proveneau din Răsărit, ele s-au corectat, dar, de această dată, problema provine din Apus, în frunte cu Aristotel, pe care încă nu îl cunoaşte pe deplin. Teologia şi raţiunile cele despre Dumnezeu sunt cunoscute (d’Aquino, Varlaam), dar vederea lui Dumnezeu (la Symeon), este reflexivă sau intuitivă? În jurul acestei întrebări are loc lupta dintre varlaamiţi şi isihaşti. Ceea ce îi scandalizează cel mai tare pe varlaamiţi este pretenţia isihaştilor că ei văd lumina necreată. Acest lucru îl consideră ca pe un fel de materializare a lui Dumnezeu.

Înainte de a trece la Grigorie Palama (1296-1359/60), căpetenia isihaştilor, pentru a vedea cum îl combate pe Varlaam şi pe adepţii lui, să mergem la Nichifor Grigóras, cel mai de seamă anti-palamit. În mod contrar tuturor celorlalţi, Nichifor Grigóras îşi bazează argumentele pe tradiţia bizantină, nu pe cea occidentală. Deţinător al unei dialectici acide şi cunoscător probat al filosofiei greceşti, el vede în teoria isihaştilor, care face diferenţa între substanţa (ousía) lui Dumnezeu şi energiile Lui, un pericol serios de reîntoarcere la politeism. Palama, zice Grigóras, readuce la viaţă Ideile platoniste, care sunt fiinţe intermediare între Dumnezeu şi lumea simţită. Substanţa şi existenţa concură în Dumnezeu, susţine Grigóras urmând învăţătura ortodoxă tradiţională. Dar pentru că el vede în isihasm o formă de politeism, l-a combătut cu multă aciditate. În lupta aceasta el a sacrificat totul, bunăvoinţa Împăratului, funcţiile şi demnităţile, şi a preferat să meargă la închisoare, unde a şi murit. Atunci când s-a răspândit ştirea despre moartea lui, mânia palamiţilor a izbucnit fără nici o reţinere. S-au năpustit asupra trupului său mort, i-au adus injurii şi l-au târât pe drumurile capitalei. Fac referire la acest episod pentru că arată încrâncenările extreme pe care le-a produs „disputa isihastă”. Să fim atenţi la încă un aspect. Grigóras fusese un mare erudit şi învăţat. Îi cunoştea bine pe clasici, pe care îşi baza propriile lui cunoştinţe, îndeosebi cele de matematică. Educaţia lui, însă, nu i-a împiedicat sufletul să se îngrijească de cele de după moarte: „am rămas, spune el cu mândrie, de neclintit (în lupta contra palamiţilor) pentru a-mi salva ideile şi sufletul”.

Să continuăm acum cu Palama. Provenind dintr-o familie de vază, a crescut la curtea lui Andronic al II-lea. De timpuriu a fost câştigat de mistică, care în vremea aceea avea o mare receptare în aproape întreaga creştinătate. Contemporani lui Palama şi lui Cabasila sunt cei doi mari mistici germani, Eckart şi Tauler, care vorbesc o limbă foarte asemănătoare. „Şi de ce, zice Tauler, trebuie să taci? Pentru că atunci Logosul va putea să se nască înăuntrul tău, să se exprime şi să se facă auzit. Este limpede că, dacă tu vorbeşti, Logosul va tăcea. Este cu neputinţă să slujeşti mai bine Logosul altfel decât tăcând şi ascultând. Dacă acum îţi ieşi cu totul din fire, va intra înăuntrul tău Logosul întreg…”.

De tânăr, Palama a părăsit curtea, a luat schima monahală în Tesalonic şi s-a retras la un schit îndepărtat de lângă Verria pentru a se însingura. A apărut însă Varlaam, cu atacul său la adresa isihaştilor şi i-a întrerupt reculegerea şi studiul. Pentru a sprijini metoda de rugăciune a isihaştilor şi pentru a demonta ridiculizarea făcută de Varlaam, Palamas se sprijină pe învăţătura creştină privind trupul, care este biserică a lui Dumnezeu şi nu este un principiu al răului. Pe acest subiect avem o interesantă lucrare, „Prosopopiía”, care, chiar dacă nu ar fi opera lui Palama, aşa cum era universal acceptat mai înainte, cu toate acestea, ea reflectă punctele de vedere pe care acesta le susţine. În această lucrare, sufletul personificat declamă un sever rechizitoriu la adresa trupului, iar trupul, personificat şi acesta, răspunde la rândul lui, combătând învinuirile şi conduce comitetul de judecată la concluzia că tot ceea ce a susţinut sufletul nu este de sorginte creştină, ci neoplatonică. Concluzia acordă dreptatea, poziţia creştină corectă, trupului, celeilalte laturi necesare fundamentării omului.

Înşelătoare, aşadar, calea neoplatonică spre adevăr. Calea cea neînşelătoare, zice Palamas, care conduce la Dumnezeu, este aceea care trece prin minte, calea minţii. Care este, însă locul minţii? Aici se găseşte rădăcina diferendului cu varlaamiţii. Mintea este în afara trupului, sau înăuntrul lui? Să aşezăm, zice Palama, mintea cu totul în afara trupului pentru a ne bucura de vederi noetice, aceasta este cea mai mare înşelare grecească, rădăcina şi sursa a toată cacodoxia, descoperire a demonilor, rod al lipsirii duhului… Şi la noi, continuă el, adepţii acestei înşelări susţin că mintea, în vremea rugăciunii, trebuie să se găsească în afara trupului. Atunci când isihastul zice în afara trupului, înţelege, fireşte, în afara simţirii trupeşti, nu localizarea în afara trupului, din moment ce mintea este netrupească. Ştim însă bine, susţine Palama, că, atunci când mintea se găseşte în inimă, ea se găseşte în organul ei propriu, în vistieria ei. Aşadar, atunci când vrem să ne curăţim mintea, trebuie să o concentrăm în inimă. Poziţia pe care o adoptă Palama în această chestiune esenţială este absolut clară. El se opune limpede şi fără ocolişuri obiectivismului silogistic care consideră omul, am zice, ca pe o maşină silogistică, se opune şi extaticii neoplatonice, care îl scoate pe om în afara omului. El încearcă să formuleze o teorie care se trage din rădăcina cea mai adâncă a creştinismului. Vrea ca mintea să se boteze în inimă şi să-i acorde acesteia conducerea. Pentru a evita acuzaţia de subiectivism, Palama adaugă că isihaştii nu vor mintea în trup şi în inimă, ci vor să o îmboldească înăuntrul ei înşişi. Doar atunci mintea îşi regăseşte esenţa proprie, trecând prin inimă şi depăşindu-se pe sine însăşi, şi se reîntoarce la Dumnezeu.

Varlaam susţinea că nu există vedere a lui Dumnezeu care să treacă dincolo de capacităţile noetice şi considera ridicolă pretenţia isihaştilor că ei ajung la cunoaşterea lui Dumnezeu în mod mistic. Palama răspunde că această vedere mistică constituie cea mai strălucită dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi că Acesta este mai presus de toate fiinţele. „Eu, continuă Palama în acest text revelator, susţină că sfânta noastră credinţă, deasupra oricăror simţiri şi cugetări, este o vedere a inimii noastre într-un mod special, pentru că trece dincolo de toate capacităţile noetice ale sufletului nostru”. Doar atunci, susţine el în altă parte, când lumina ne inundă inima, doar atunci omul adevărat îşi săvârşeşte lucrarea lui cea adevărată, urcă munţii cei veşnici, vede nevăzutul şi intră pe deplin în tărâmul miracolului. Aici vreau să vi-l reamintesc pe Pascal care vorbea despre Dumnezeu ca fiind simţit de inimă (sensible au coeur), subliniind că un lucru este să simţi adevărul cu inima, şi altul să-l cunoşti cu raţiunea. Această chestiune îl preocupă şi pe Palama, care îi dă aceeaşi rezolvare. Inima luminată, şi nu mintea, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, aceasta ne salvează.

Cum răspunde argumentelor lui Varlaam, cum că lumina taborică este materială, creată şi simţită? El susţine, după cum am văzut, o diferenţiere reală între esenţa şi energia lui Dumnezeu. Există, zice Palama, o infinitate de energii dumnezeieşti, dintre care una este lumina taborică. Toate izvorăsc din esenţa lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor nesecat, şi sunt legate de ea într-un mod inextricabil. Esenţa lui Dumnezeu este – zice el urmându-l pe Dionisie Areopagitul – norul dumnezeiesc din care reies energiile dumnezeieşti care constituie manifestările lui Dumnezeu, ieşirile acestora către noi. Omul, ajutat de Harul lui Dumnezeu, nu se uneşte cu esenţa, ci cu energia lui Dumnezeu. Şi pentru că şi cea mai mică particulă a esenţei dumnezeieşti are toate puterile dumnezeirii – căci dumnezeirea nu se împarte precum trupurile –, cei care au primit înăuntrul lor energia dumnezeiască, L-au primit înlăuntrul lor pe Întreg Dumnezeu.

Şi cum este cu putinţă, se întreabă Palama, să cugetăm că ar exista fire fără energie? Cum am putea spune că pronia, preştiinţa, creaţia sunt esenţe şi nu energii? La fel ca în monotelism, şi aici se pune problema relaţiei dintre esenţă şi energii, însă din alt punct de vedere. Varlaamiţii vedeau relaţia dintre cauză şi efect strict într-un mod natural şi logic: Dumnezeu – creaţie – făpturi. Palamiţii, prin Harul dumnezeiesc, îl văd pe Dumnezeu cu proprii lor ochi. Cei dintâi ajung la îndumnezeire doar prin intermediul minţii. Cei din urmă, prin Harul lui Dumnezeu. Palamiţii trăiesc alături sau dedesubtul acoperământului energiei dumnezeieşti. În loc să caute o determinare cauzală, o dovadă logică a existenţei lui Dumnezeu, palamiţii îl văd pe Dumnezeu, trăiesc în Dumnezeu. Această vedere specifică a divinului care se întoarce spre mistic ca spre un prieten sau îl sfătuieşte ca un dascăl, nu intră în conflict cu ideea pe care acesta o are în acelaşi timp despre Însuşi Dumnezeu, şi anume că El este infinit şi indescriptibil. Şi aceasta, pentru că Dumnezeu, pe Care misticul îl vede acum, este o energie dumnezeiască, nu esenţa lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, doar cei care au ochii curaţi îl văd pe Dumnezeu, şi nu o făptură, aşa cum ziceau Varlaam şi acoliţii săi. Ochii care văd după fire sunt orbi faţă de lumina dumnezeiască, care nu este simţită, adică aşa cum o văd ochii trupeşti. În momentul Schimbării la Faţă, Dumnezeu a lăsat un moment întredeschisă poarta spre dumnezeire celor cărora le-a dat Harul Său, şi le-a arătat acestor iniţiaţi pe Dumnezeu locuind înlăuntru. Iar dacă Apostolul Matei scrie că Iisus strălucea ca soarele – „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17,2) –, o spune pentru a ne face să înţelegem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc în simţuri şi văd conform lor, la fel este şi Hristos pentru cei care trăiesc În Duhul şi văd în Duhul. Lumina dumnezeiască  nu este ceva care acum există şi după un moment dispare, nici nu este descriptibilă. Cei care l-au văzut pe Iisus pe Tabor au trecut dincolo de carne, în Duh, având simţurile preschimbate de Duhul, şi doar aşa au văzut lumina mistică. Cum se petrece acest lucru, doar Dumnezeu şi cei care au trecut prin asta ştiu. Cei care nu cugetă astfel, aşează lumina şi Sfântul Duh între cele create.

Încă o dată, spiritualitatea bizantină găseşte în persoana lui Palama capacitatea de a atrage atenţia omului asupra adâncimii mistice a religiei, asupra adâncului mistic al omului şi de a confrunta raţionalismul care voia să se instaureze unic împărat şi pe tărâmul religiei. Teologia adevărată, adevărul, zic isihaştii legând strâns teoria de practică, cere curăţirea inimii. Şi aceasta, pentru că doar curăţirea asigură celor credincioşi marele pas care le permite să treacă dincolo de cunoaşterea după măsura omenească, la cunoaşterea după măsura lui Dumnezeu.

Aşadar, disputa isihastă nu este un simplu episod antagonic dintre Apus şi Bizanţ, după cum se spune. Cei care se luptă şi se află în conflict sunt, pe de-o parte, religia cu tot ce are mai adânc, cu setea de Duh, şi, pe de altă parte, o altă sete spirituală, setea de sistematizare noetică, unitară, a cunoaşterii.

Isihasmul, ca orice mistică, ne adânceşte, pe de-o parte, în atmosfera străvederii (intuiţiei) pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu printr-o fericită vedere, şi aceasta este ceea ce are ea cu totul şi cu totul mai deosebit. În general, mistica, în momentele ei cele mai bune, nu neagă cunoaşterea (gnoza) şi înţelepciunea antică. Ceea ce neagă este faptul că această cunoaştere poate conduce la rădăcini, la vederea lui Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului. De aceea, această faptă de vitejie îl mobilizează în întregime pe om, îi restrânge antinomiile şi, prin isihasm, acordă întâietate inimii. Mintea se regăseşte pe sine numai botezându-se în inimă. Nu vrea, aşadar, să spună că omul nu trebuie să se obiectiveze, să devină o maşină silogistică, ci că trebuie să rămână totdeauna o persoană responsabilă? Probabil că, în fond, acelaşi lucru l-am zice şi noi, astăzi…

După multe schimbări bruşte şi lupte dure, isihasmul a ieşit victorios, după cum am văzut. Acest lucru arată, pentru încă o dată, că nu doar Biserica oficială, dar şi poporul din Bizanţ avea sentimentul intens şi viu că religia este ceva mistic.

www.myriobiblos.gr//pemptousia.ro

14 Oct

Un altfel de repper…

Scurtă cronică la concertul lui Cedry2k

Scurtă cronică la concertul lui Cedry2k

Aseară pe la 7 fără un sfert am ajuns la Preoteasa. Vreme faină de toamnă, mă gândeam că nu se va înghesui lumea chiar de la ora aceea. Dar… coadă până spre intersecție, 300-400 de oameni.

La coadă am intrat în vorbă cu Radu, un adolescent cu mustăcioară din Vâlcea. Radiază emoție și nerăbdare. Ascultă muzica lui Cedry2k de 2-3 ani dar încă nu l-a văzut în concert. Au venit în grup cu o mașină. Aflu că au sosit și din Buzău, Târgoviște, Ploiești.

În sfârșit ajungem în club. Mai mulți prieteni ai lui Cedry2k cântă în deschidere. Tricouri interesante pe digeii ce se rotesc la platane, ”Nihil Sine Deo” ”NEAMUNIT”. Freamătă sala, la câteva minute se scandează Cedryk.

Aproape de ora nouă apare Stelian. Încep să curgă rimele. Sunt rime de la suflet la suflet care ridică sala în valuri. Se vorbește despre Pungești și trădare, despre identitate, credință și modele, despre istorie și sfinții închisorilor.

”Ţi-aş picta ceruri de vanilie pe plajele Braziliei,/Dar văd abatoare umane chiar în inima Siriei…”

”Dar nu te mira că rămânem fără Ardeal,/ fără pământ, fără ape, fără păduri, fără ideal,/ fără familie, fără tradiției, adică fără tipic,/ fără Hristos, fără iubire, adică fără nimic…/ Peste așa-zisa criză, văd o criză morală/ Eclipsă mentală, aduc apocalipsă verbală.”

”Despre ce că*at să cânt, când/Unul din 5 puști români merge la culcare flămând/ Când, văd puradei cărând în cârcă butelii /Și bătrâni duși la aziluri de proprii lor copii”.

”Două simple chestii, dragul meu, e scop notoriu:/ Iadul nu e provizoriu şi nu există Purgatoriu./ Aşa c-arată dragoste măcar pentru fraţi /Că la Judecată n-o să-ţi permiţi alţi avocaţi.”

Piesele curg. ”Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane”, poezia pentru care Radu Gyr a fost condamnat la moarte, dinamitează efectiv sala.

Șișu care nu ajunsese la timp pentru piesa ”Modele” intră și el pe scenă alături de raperul din Berceni. Concertul se încheie cu Șișu și Puia. Este trecut de 10, afară sunt deja strânși 500 de tineri care așteaptă să intre la al doilea concert.

”Nu am cuvinte a făcut istorie… e unic omul ! A dat tot sufletul lui!”, spunea Gabi , o tânără care a intrat și la al doilea spectacol. ”Nu a fost diferenta între showuri… cu la fel de multa pasiune s-a jertfit pentru noi acolo , si se mai si scuza….a fost perfect! Nici nu visam sa reușesc să ajung,… m-am bucurat ca un copil, a fost pe sufletul meu, am trăit fiecare cuvințel, ne-a zguduit pe toți dacă îți poate transmite asemenea mesaje și atâta căldură și bucurie un om binecuvântat de Dumnezeu”.

În această seară Stelian Crăciun mulțumea tuturor celor veniți la concertul Sfinții Închisorilor: ”Vă mulțumesc pentru prezența masivă la concert! Entuziasmul prietenilor mei și a publicului m-a surprins mai mult decât numărul mare de oameni și, din punctul meu de vedere, a salvat spectacolul. Cu tot cu invitați, au fost vreo 1700 de persoane… Probabil ca voi mai face un concert (mai bun) pe tema asta după iarnă.”

Până atunci iubitorii textelor lui Cedry2k au o temă pe care pot medita: ”Ce zici: te lași călcat în picioare de inamici/ Sau te ridici până-n sinaxare după mucenici?”

13 Oct

Viața Cuvioasei Parascheva de la Iași

13 Oct

Icoana săptămânii – Cuvioasa Parascheva

13 Oct

Lacrimi de durere şi de bucurie către Sfânta Parascheva

Printre suspine, m-a întrebat: „Ce să fac?” Şi i-am răspuns: „Roagă-te la Sfânta Parascheva cu toată inima, agaţă-te de picioarele ei şi nu-i mai da drumul. Şi nepoţii tăi se vor vindeca”.

O femeie din Iaşi a venit plângând la mine, cu râuri de lacrimi, şi căzând la pământ mi-a apucat picioarele. Am ridicat-o degrabă şi am sfătuit-o să meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserică şi să se roage fierbinte.

Într-un târziu, am înţeles durerea ei: cei doi copii ai fiicei ei aveau boli grave, unul dintre ei era autist, iar altul suferea de o boală incurabilă. Printre suspine, m-a întrebat: „Ce să fac?” Şi i-am răspuns: „Roagă-te la Sfânta Parascheva cu toată inima, agaţă-te de picioarele ei şi nu-i mai da drumul. Şi nepoţii tăi se vor vindeca”. „Cum să fac asta?”, a zis ea: „Roagă-te Maicii Parascheva”. „Când?” „Mereu de-acum încolo.” „Şi câtă vreme?”, a zis ea. „De acum şi până se fac sănătoşi. Nu te opri din rugăciune, aşa cum nu te opreşti din respirat. Şi nu-i da drumul.”

Femeia pierdută s-a ridicat în picioare. A făcut semnul Sfintei Cruci şi a plecat clătinându-se. După câteva luni, am văzut-o din nou la biserică. Plângea iarăşi. Am luat-o de mână şi am întrebat-o: „De ce nu ai făcut cum ţi-am spus?”. A privit printre lacrimi la mine: „Aşa am făcut părinte, şi copilul cu autism a început să vorbească, spune mama şi tata, iar celălalt începe să îşi revină, deşi toți doctorii îl condamnaseră la moarte. Lacrimile mele acum sunt de bucurie, de mulţumire şi de recunoştinţă, dar şi din conştiinţa propriei nevrednicii. Mulţumesc Sfintei noastre măicuţe, Parascheva!”. (Preot I.I.)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 42)

www.doxologia.ro

11 Oct

Viața parohiei, pregătiri de toamnă

Slavă lui Dumnezeu pentru toată râvna celor implicați

în lucrarea de reformă a fațadei bisericii parohiale!
În perioada 19 septembrie – 7 octombrie, cu timp și fără timp dl Ilie Slevoaca,

împreună cu colaboratorii săi au reușit să definitiveze

reforma zidului exterior al bisericii parohiale.

Deja au trecut 5 ani și jumătate de slujire continuă în acest loc

și în total 10 ani și jumătate de misiune ortodoxă la Girona!

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să acopere cu dragostea și milostivirea Sa,

sufletele credincioșilor parohiei noastre și să ne ajute să consolidăm

zi de zi lucrarea noastră pe pământ gironin!

05 Oct

Fotografia zilei

05 Oct

Bizanț și elenitate

gp-up1

Un stat care să se autointituleze „bizantin” nu a existat niciodată. Locuitorii statului care îşi avea capitala la Constantinopol – cândva colonia megariană Bizanţ – nu foloseau niciodată, cu referire la sine sau la statul lor, adjectivul „bizantin”.

„Bizantin” însemna, în cercurile culte ale acelei epoci, constantinopolitan. „Eu sunt bizantin, deşi mă trag dintr-un tată thessaliot care s-a stabilit aici, şi nu susţin că sunt thessaliot, căci m-am născut în Bizanţ”, declară cu mândrie Gheorghios Scholarios în secolul al XV-lea[1].

Termenul „bizantin” este artificial. A fost creat de cărturarii occidentali, iar apoi s-a impus fără a mai fi supus criticii. Îşi datorează paternitatea lui Hieronymus Wolf[2].

Nu era, desigur, primul termen fabricat pentru a desemna Imperiul de Răsărit şi pe locuitorii acestuia. Mai înainte, supraveghetorii teutoni ai Romei papale, episcopul Cremonei Liutprand atribuiseră romanilor (Ρωμαίοι) numele de „greci” (Γραικοί)[3]. Şi n-au făcut acest lucru din veneraţie pentru limba greacă vorbită de locuitorii Rōmaníei.

Prin caracterizarea romeilor drept greci, se pregătea terenul pentru uzurparea ispititoarei idei romane.

Occidentul germanic îşi dorea cu înverşunare pavăza legalităţii romane, cunoscând foarte bine faptul că, începând din perioada căderii lui Romulus Augustulus (476), singurul purtător legitim era Noua Romă.

Mai târziu i-au spus „bizantin” imperiului pe care succesiv l-au denigrat, l-au subminat şi l-au prădat, iar când, în vâltoarea Iluminismului şi a Romantismului, au descoperit că urmaşii lui Miltiades sunt greci, nu şi-au putut închipui, desigur, ce aveau aceştia în comun cu „bizantinii”.

Dominaţia numelui de origine apuseană „bizantin” a contribuit la înstrăinarea de propria sa istorie a elenităţii din afara Greciei.

Romeii rămaşi în Orientul Mijlociu şi în Balcani simt – însă nu ştiu cu certitudine – că aceia numiţi în mod eronat „bizantini” sunt tot una cu ei. Adică ignoră faptul că inexistenţii bizantini sunt numiţi în greacă „romei” (Ρωμηοί), iar în arabă şi în turcă,„rum”.

Fără a exista date privind motivele lui Wolf, Du Cange şi ale continuatorilor acestora, este sigur totuşi faptul că botezarea Imperiului creştin de Răsărit cu numele de „bizantin”, deşi reprezintă, în sine, o falsificare a adevărului istoric, le servea în realitate tuturor celor interesaţi, în eforturile lor de uzurpare a trecutului roman şi de infamare a „Împărăţiei romanilor” drept stat teocratic şi obscurantist.

În paralel, prin readucerea la viaţă a numelui naţional de „elin”, pe care nici măcar Krumbacher nu îl aprecia foarte mult[4], se netezea calea spre desprinderea neamului nostru de acest stat „bizantin”, care, în mod straniu, nu a avut înaintaşi şi nici nu a lăsat urmaşi, ci doar popoare cucerite…

Austriacul Lorenz Gyömörey va mărturisi deschis despre pătimirile continuităţii greceşti a bătrânei Rome:

„Prin această denumire a elenităţii a fost infirmat şi este infirmat orice efort apusean de a invoca, drept înaltă misiune a Occidentului, o nebuloasă moştenire «greco-romană». Existenţa elenităţii dă la iveală faptul că «Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană» este o farsă. Astfel, existenţa elenităţii adevereşte faptul că orice invocare a Romei antice, a Imperiului, a civilizaţiei nu era nimic altceva decât mascarea ideologică a încercărilor expansioniste, colonialiste şi dinastice, ceva care dintotdeauna a lipsit, într-o măsură impresionantă, din orice fază a istoriei greceşti”[5].

Substitut al puterii statale după căderea Constantinopolului, refugiu al romeilor înrobiţi, căpetenie a elenităţii în lipsa unui conducător laic a fost Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Marea Biserică a lui Hristos. Patriarhul se luptă să salveze Neamul demoralizat, să menţină comunităţile ortodoxe greu încercate şi împuţinate. Primul patriarh după căderea Constantinopolului, întruchiparea pură a credinţei care domina în acea vreme, Gheorghios Ghennadios Scholarios refuză categoric identitatea greacă (antică): „Deşi sunt grec după grai, n-aş putea afirma niciodată că sunt grec, căci nu cuget cum cugetau grecii odinioară, ci vreau să fiu numit potrivit cu propria-mi convingere. Şi dacă m-ar întreba cineva ce sunt, îi voi răspunde că sunt creştin”[6].

Stăruinţa nezdruncinată faţă de ideea elenităţii şi de conducerea naţional-religioasă a Fanarului a caracterizat parcursul istoric al Neamului în secolele puterii otomane.

Naţionalismul îngust grecesc, de factură şi de provenienţă occidentală, îşi va face apariţia mult mai târziu, avându-l ca făuritor pe Adamantios Korais. Nu va înfăptui numaidecât progrese însemnate. Poporul acţionează încă în matca elenităţii şi a ortodoxiei sale. Întemeietorii noului elenism vor fi Kosmas Etolianul şi Makryiannis. Devotaţi tradiţiei, luptători din popor, dascăli luminaţi şi inovatori. Ei întrupează sinteza dintre credinţa în tradiţiile strămoşeşti şi progresul şi slujirea educaţiei greceşti. Naţionalismul grecesc obsedat de Antichitate, introvertit şi comod, va fi însă ridicat la rangul de ideologie de stat.

Va fi impus cu forţa de către regenţa bavareză. Theoklitos Farmakidis se va oferi voluntar. Cordonul ombilical care leagă poporul stătuleţului nou-înfiinţat cu Neamul va fi tăiat violent prin proclamarea autocefaliei Bisericii greceşti. Valul clasicismului şi al pseudoaticismului inundă învăţământul micului stat. „La umbra Acropolei”, înălţăm din nou, pe drept, luptătorii de la Marathon, precum şi veacul de aur al lui Pericle, spre a-i proclama, fariseic, drept singurele noastre modele naţionale.

Reabilitarea naţională, dintr-un credo popular spontan care trezeşte conştiinţele celor aserviţi încă din ziua următoare căderii Constantinopolului, devine obiectul disputei acerbe dintre partide, cu numele de „Marea Idee” (Megali Idea). Epaminondas Kyriakidis o defineşte epigramatic drept „căderea regimului prezent şi restabilirea celui căzut”. Chiar şi ca program politic, Marea Idee este însă forţa motrice a celulelor vii ale vechii Elade, poate acea involuntară raison d’être a micului stat până la dezastrul din Asia Mică. Involuntară întrucât, din clipa în care bavarezii şi prietenii lor i-au impus Greciei renăscute ca punct de referinţă Antichitatea clasică şi Parthenonul, stârpind viaţa spirituală colectivă a grecilor moderni-romei, orice iniţiativă de eliberare care avea, tacit, ca ţel ultim Constantinopolul şi Sfânta Sofia era inconsecventă istoriceşte, contradictorie din punct de vedere politic şi, oricum, greu de legitimat.

A apărut, astfel, înlăuntrul sufletului naţional dihotomia care încă ne apasă societatea. Statul oficial a vândut ideologia elenităţii şi, cu toate acestea, mânat de sufletul popular, a încercat în etape succesive să obţină extinderi teritoriale care numai din perspectiva elenităţii ar fi putut să-şi capete legitimitatea. Cu Parthenonul ca stindard, am încercat să ajungem până la Sfânta Sofia. Şi am înaintat, ce-i drept, destul de mult, însă ne-am îngropat necreştineşte jumătatea fiinţei noastre, pe cea mai ecumenică, de pe celălalt ţărm al Mării Egee.

Aici se opresc – cel puţin, aşa pare – peripeţiile teritoriale ale noului elenism. Totuşi, marea controversă continuă să ne chinuie, să ne macine pe dinăuntru viaţa culturală, să-i conducă pe duşmani şi prieteni, aliaţi şi adversari, la periculoase răstălmăciri ale istoriei noastre.

Aşadar, romeu sau grec?

Este o falsă dilemă. Nu are sens prevalenţa unei denumiri în detrimentul celeilalte. Şi romeu, şi grec. Marea bogăţie a neamului nostru de-a lungul istoriei sale mult zbuciumate permite şi justifică utilizarea – cu distincţia necesară – a ambilor termeni.

Neoelenismul nu este nici Rōmanía, nici Grecia antică, ba mai mult decât atât, reprezintă ceva nou şi viu. Este cuprins de acestea, tot aşa cum le şi cuprinde, la rândul său, în acelaşi chip în care vechiul supravieţuieşte în nou, iar noul exista deja în cele vechi. Ceea ce are mai mare importanţă este cunoaşterea exactă a conţinutului cuvântului „romeu”, restabilirea amplorii şi a universalităţii sale, conştiinţa uriaşei moşteniri culturale sugerate într-un singur cuvânt.

Conştiinţa elenică a grecului modern, care îşi deplânge soarta vitregă, este mijlocul spre purificarea şi recunoaşterea fiinţei noastre naţionale pierdute şi spre regăsirea amprentei noastre în spaţiul şi în timpul istoriei, ca o comunitate de spirit indisolubilă.

Nu este eronat faptul că suntem, ca naţiune, o continuare a grecilor din Antichitate. Este însă un maniheism ca, numai şi numai în virtutea acestui trecut, să ne proclamăm, cu titlu de onoare, (vest-)europeni, trecând astfel sub tăcere acea parte din fiinţa noastră de care şi temporal, dar poate şi afectiv, suntem mult mai aproape[7].

Note:

[1]V. Steven Runciman, Civilizaţia bizantină, Galaxias, Atena, 1969, p. 33.

[2]V. Ioannis Karayannopoulos, Statul bizantin, Ermis, Atena, 1983, p. 7. H. Wolf a propus, în 1562, alcătuirea lucrării Corpus Historiae Byzantinae. În 1680, Charles du Cange şi-a intitulat cartea sa istorică Historia Byzantina.

[3] Deja către sfârşitul sângeroaselor războaie gotice purtate de Iustinian în Italia, generalii goţi, nevoiţi să se legitimeze dinaintea italicilor autohtoni şi să le abată îndreptăţitele simpatii, îi calomniau pe romanii din Răsărit cu numele de „greci” (Γραικοί): „arătaţi-le, aşadar, numaidecât că se îngâmfă ca nişte greci şi laşi din fire, deşi înfrânţi”, Prokopios din Cezareea, De Bellis, VIII, 23, vol. V, Loeb, Londra, 1978, p. 294.

[4]K. Krumbacher, Istoria literaturii bizantine, traducere de G. Sotiriadou, vol. I, Atena, 1987, p. 4.

[5]A se vedea, în traducere grecească, L. Gyömörey, Apusul Apusului. Demitizarea Europei şi Elenismul, Papazisis, Atena, 1978.

[6]V. St. Runciman, loc. cit.

[7]Deosebit de relevantă este declaraţia istoricului german Golo Mann, potrivit căreia Grecia nu este un stat european (interviu în Die Zeit, 30.08.1985). În chip evident, Mann, aflat sub înrâurirea tradiţiei gotice a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, transpune în prezent împărţirea lumii creştine de atunci între Orient şi Occident, asimilându-l pe acesta din urmă cu Europa şi refuzând astfel Greciei actuale un loc în cadrul Europei.

pemptousia.ro

01 Oct

1 octombrie – Acoperământul Maicii Domnului

Prima atestare documentară a sărbătorii închinate Sfântului Acoperământ datează din secolul al V-lea. Poate că nu s-ar fi luat în discuţie această sfântă relicvă, dacă împărăteasa Pulheria, soţia lui Marcian (450-457), nu ar fi cerut Patriarhului Iuvenalie al Ierusalimului, în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), să îi trimită moaştele Maicii Domnului pentru a le aşeza în Biserica Panaghia (a Preasfintei) din Vlaherne, ctitoria sa. Atunci, Patriarhul Iuvenalie i-a răspuns că în mormântul Maicii Domnului au fost găsite doar brâul şi acoperământul său, deoarece Maica Domnului a fost ridicată cu trupul la cer. Cele două relicve, potrivit dorinţei împărătesei, au fost aduse în capitală; brâul a fost aşezat la Chalcoprateia (poarta de bronz), iar acoperământul la Biserica Panaghia din cartierul Vlaherne. Prin mijlocirea Maicii Domnului, ele au devenit palladium, protectoarele capitalei, în special în timpul invaziilor avarilor (626), perşilor (677), arabilor (717), ruşilor (860), dar şi în alte împrejurări.

Simbolul dreptăţii, al înfrânării şi al dependenţei omului de Dumnezeu

Acoperământul era un articol vestimentar (Isaia 3, 17), care s-a păstrat cu stricteţe şi în perioada talmudică. Astfel, femeile purtau un văl sau un şal mai lung, ce le cădea pe umeri şi pe spate. Ele îl foloseau uneori şi pentru a căra într-însul alimente precum grâu, porumb, orz ş.a. (Rut 3, 15). Cel mai adesea, acoperământul era făcut din păr de cămilă, din ţesături de cânepă sau in; pentru sărbători se purta unul din materiale mai preţioase, precum lână sau porfiră.

Deşi uneori acoperământul Maicii Domnului a fost confundat cu brâul ei, descoperit odată cu acoperământul în mormântul din Ghetsimani şi păstrat de asemenea în Constantinopol, în biserica Chalcoprateia, ele sunt în realitate două relicve diferite.

Fără îndoială, brâul era un alt obiect vestimentar, întâlnit la orientali, care a apărut din motive practice, pentru a încinge hainele lungi şi largi, mai ales în cazul preoţilor vetero-testamentari. Brâul era şi practic, dar şi estetic. Ulterior, Isaia i-a dat şi o interpretare simbolică (Isaia 11, 5), văzând în brâu simbolul dreptăţii, al înfrânării şi al dependenţei omului de Dumnezeu. Practica acoperirii capului a fost preluată de primii creştini, apoi de bizantini. Spre deosebire de acoperămintele pe care le purtau orientalele, acoperământul Maicii Domnului apare în icoane, începând cu secolul al V-lea, ca fiind împodobit cu trei stele, simbol al Pururea Fecioriei Maicii Domnului: înainte, în timpul şi după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Arătarea Maicii Domnului credincioşilor care se aflau în Biserica Panaghia din Vlaherne se găseşte relatată în viaţa Sfântului Andrei „cel nebun pentru Hristos” († 956) şi în cea a ucenicului său Epifanie.

Minunea cu acoperământul Maicii Domnului s-a petrecut în timpul împăratului Leon cel Înţelept (886-912). Se spune că în ziua de 1 octombrie a anului 911, în timpul unei privegheri de toată noaptea în Biserica Panaghia din Vlaherne, pe la ora 4 dimineaţa, Sfântul Andrei şi ucenicul său Epifanie au văzut-o pe Maica Domnului intrând în biserică, fiind însoţită de Sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul, precum şi de alţi sfinţi. Ajunsă în mijlocul bisericii, ea a îngenuncheat şi a început să se roage atât de intens, încât lacrimile îi scăldau faţa. După ce s-a ridicat de la rugăciune, şi-a scos acoperământul pe care l-a ridicat deasupra capului ei, aşa încât să îi acopere pe toţi cei prezenţi în biserică. Deşi a fost vorba despre o minune, Biserica Greacă nu a dat amploare acestei sărbători.

Cinstirea Sfântului Acoperământ s-a dezvoltat mai mult în Biserica Ortodoxă Rusă, încă din secolul al XII-lea; de atunci s-a extins în aproape toate Bisericile Ortodoxe.
Icoana Protectoarei și Mijlocitoarei noastre în fața lui Dumnezeu

Slujba acestei sărbători a fost alcătuită, în secolul al XII-lea, de Andrei Bogoliubov, prinţ de Vladimir. Icoana praznicului redă momentul din Biserica Panaghia din Vlaherne: Maica Domnului este aşezată pe un nor în mijlocul bisericii, având în mâini sfântul său acoperământ. În planul de sus este reprezentat Hristos, în cel de jos sunt credincioşii, în dreapta şi în stânga Maicii Domnului sunt cetele sfinţilor, între care Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan Evanghelistul, Profetul David, Sfinţii Apostoli, precum şi ierarhi şi cuvioşi, femeile mironosiţe etc. În amvon se află un tânăr cu aureolă, care este îmbrăcat în diacon şi ţine în mâna stângă un sul pe care stă scris condacul Naşterii Domnului („Fecioara astăzi…”), în timp ce cu dreapta pare să dirijeze un cor. Erminia spune că acest tânăr ar fi Sfântul Roman Melodul (secolul al VI-lea), dar acest lucru este puţin probabil. În stânga jos sunt Marcian şi Pulheria, ctitorii Bisericii Panaghia din Vlaherne, iar în dreapta jos, Sfântul Andrei vorbeşte cu Epifanie, probabil despre cele întâmplate în zorii zilei. Graţie acestei revelaţii, iconografii au reprezentat-o pe Maica Domnului Orantă, adică rugându-se şi mijlocind ca o împărăteasă înaintea Fiului Său.

Cea mai cunoscută biserică din Constantinopol, dintre cele închinate Maicii Domnului, a fost Biserica Panaghia din Vlaherne, unde a stat Sfântul Acoperământ până în 1087. Anna Comnena relatează, în lucrarea sa istorico-panegirică Alexiada, cum tatăl său Alexie I Comnenul (1080-1118) a luat cu sine sfântul acoperământ drept protector, iar înaintea luptei de la Dristra (Bulgaria) împotriva pecenegilor, popor semi-nomadic de origine turcă din Asia Centrală, ţinând întins în mâini Sfântul Acoperământ, i-a fost răpit de un vânt puternic. De atunci i s-a pierdut urma.
Bisericii Panaghia din Vlaherne i-au fost puse temeliile de către împăraţii Marcian şi Pulheria şi a fost terminată de construit de către Leon cel Mare (457-474), care a adăugat Hagiasma (un agheasmatar ridicat pe locul Izvorului Tămăduirii) şi Lousma (Baia Sfântă, o scăldătoare pentru oamenii bolnavi). A rezistat pericolelor pe care le-au reprezentat tulburările perioadei iconoclaste; datorită icoanei Maicii Domnului Vlachernitissa, făcătoare de minuni, a rezistat şi altor pericole, dar nu şi incendiului din 1434.

În 1867, turcii au cedat breslei blănarilor greci locul pe care s-a construit o mică biserică, în care au inclus şi Izvorul Tămăduirii. Această biserică a fost preluată de Patriarhia Ecumenică, care a înfrumuseţat-o cu picturile lui Eirenarchos Covas (1964).

Primele biserici închinate prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului s-au construit în Rusia, încă din secolul al XII-lea. Una dintre cele mai cunoscute, pentru arhitectura sa, este catedrala Acoperământului — Pocrov — de la Nerl, construită în 1165 de prinţul Andrei Bogoliubov, devenit sfânt. De altfel, în jurul anului 1164, la propunerea lui, sărbătoarea a fost trecută în calendar. La Novgorod exista Mănăstirea Zverin cu hramul Sfântului Acoperământ (secolul al XII-lea), iar în Moscova, în timpul ţarului Ivan cel Groaznic (1530-1584), a fost construită catedrala Sfântului Acoperământ pe locul Bisericii Sfintei Treimi, cunoscută astăzi drept Catedrala Sfântului Vasile cel Blajin.

Acatistele, paraclisele şi rugăciunile adresate Maicii Domnului ocupă un loc central în viaţa Bisericii şi a credincioşilor; dintre acestea face parte şi Acatistul Acoperământului Maicii Domnului.

 
24 Sep

Nikodimos Kabarnos în România, Buzău 2014

24 Sep

Sf.Siluan Athonitul

23 Sep

Arhim. Nikodimos Kabarnos, prima oară în România

Arhim. Nikodimos Kabarnos, Concert psaltic,

Catedrala Arhiepiscopală Buzău

21.09.2014

13 Sep

De ce prăznuim Înălțarea Cinstitei Cruci?

În ziua de 14 septembrie toată Ortodoxia cinstește Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, Care este ”lauda” și ”slava” Bisericii.

Praznicul Înălțării a fost probabil consacrat de același Constantin cel Mare, la îndemnul maicii sale, Sfânta Elena, desigur, îndată după găsirea Cinstitului Lemn la Ierusalim, pe la anul 330.

Cinstirea lemnului Crucii s-a înfiripat din anii apostolici. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de citate în care este subliniat rolul Crucii pentru mântuirea lumii.

Faptul că sunt pline catacombele de scrijelituri cu Sfânta Cruce arată cum creștinii persecutați se considerau următori ai Domnului Iisus Hristos, Cel care a pătimit pe nedrept. Acest sfânt simbol îi însuflețea și le dădea puterea martiriului.

Cruce, Sinai s12 INCruce, tempera pe lemn, Mănăstirea Sfintei Ecaterina, Sinai, sec. al XII-lea

Puterea de minuni făcătoare a Crucii

Puterea Cinstitei Cruci s-a arătat în vederea minunată a Marelui Constantin, la anul 312, pe când mergea la luptă împotriva lui Maxențiu, aproape de Roma. Istoricii epocii menționează că împăratul a văzut pe cer, ziua la amiază, semnul crucii format din stele și inscripția ”Întru aceasta vei birui”, de asemenea scrisă cu stele.

Era 28 octombrie 312. În acel ceas a dat ordin ca acest semn să devină simbolul armatei sale. Dușmanul a fost zdrobit și Constantin a devenit unicul împărat al imensului stat. Nu avea nici cea mai mică îndoială că puterea Crucii i-a dăruit această strălucită biruință, de aceea a și îmbrățișat creștinismul.

Găsirea Cinstitei Cruci

În 326 evlavioasa mamă creștină, Sfânta Elena, a plecat la Sfintele Locuri și a început să zidească strălucite biserici. Epicentrul era Preasfântul Mormânt al Domnului.

În acest loc, împăratul Adrian construise în anul 135, după a doua dărâmare a Ierusalimului, un templu închinat Afroditei. Sfânta Elena n-a precupețit nici un efort în găsirea Cinstitei Cruci. După săpături asidue, în cele din urmă s-au găsit trei cruci, a Domnului și a celor doi tâlhari.

Credincioasa mamă a împăratului, cu lacrimi în ochi, a predat Cinstita Cruce Patriarhului Macarie, care pe 14 septembrie a anului 335 a înălțat-o pe Golgota și a așezat-o în Biserica Învierii, pe care o construise Sfânta Elena pe Preasfântul Mormânt și care se păstrează până azi.

Inaltarea Sfintei Cruci, fresca Gracanita s14 IN

Înălțarea Sfintei Cruci, frescă, Mănăstirea Gracianița, sec. al XIV-lea

Recuperarea Cinstitei Cruci

În această sfântă zi de 14 septembrie prăznuim și a doua înălțare a Cinstitei Cruci. În 613, perșii au pus stăpânire pe Palestina, au tâlhărit și au distrus sfintele locuri de închinare și au luat ca pradă Cinstita Cruce și au dus-o în Persia.

Din pricina minunilor care se săvârșeau prin harul Cinstitei Cruci, perșii o considerau magică și de aceea o sărutau și se închinau ei, fără să îi cunoască însă adevărata natură și însușire!

Împăratul Iraclie, după biruința împotriva perșilor, a luat Cinstita Cruce și a adus-o la Ierusalim. Patriarhul Zaharia a înălțat-o din nou în Biserica Învierii. Era tot 14 septembrie, 626.

Comunitatea din Ierusalim a socotit că Crucea lui Hristos aparține întregii creștinătăți și de aceea a hotărât să împartă în bucăți Cinstitul Lemn și să îl răspândească în întreaga Biserică.

Astfel s-au salvat până azi multe părticele, care se păstrează ca odoare prețioase.

sursa:pemptousia.ro

10 Sep

IPS Serafim de Pireu “LEUL lui HRISTOS al sec.XXI“

09 Sep

Diada Nacional de Catalunya

09 Sep

Suflet bizantin … Arhim. Nikodimos Kabarnos 

internet_4-229x366

946841_10151500686694065_776677334_n0735280_100313080025851_1907357_n

599745_10150953229659065_417479032_n944167_10151500687099065_1688257334_n1209271_10151743354539065_536299974_n1378526_10151743368609065_846235459_n1380834_10151743354554065_36534234_n10403248_10152344616104065_4927031329424936079_n2

DSC_0066

4

IMG_0001new-704x1000

DSC_0061

DSC_0051

09 Sep

Arhimandritul Nikodimos Kabarnos

08 Sep

Sfinții și Drepții Părinți , Ioachim și Ana

schiță de Gabriela Mihăiță David

07 Sep

Naşterea Preasfintei noastre Stăpâne

La puţine zile de la începutul anului bisericesc, pe 8 septembrie Biserica noastră sărbătoreşte Naşterea Preasfintei noastre Stăpâne Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

Despre acest eveniment Evangheliile tac. De altfel, aceeaşi tăcere se întinde şi asupra celei mai mari părţi a vieţii Maicii Domnului. Puţine sunt cuvintele ei care s-au păstrat în Evanghelii. Este de ajuns să luăm aminte că îndemnul ei către slujitori la minunea din Cana Galileii, „faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5), sunt ultimele cuvinte ale Maicii Domnului pe care le menţionează Evangheliile. De atunci (minunea a avut loc la începuturile primului an al lucrării publice a Domnului), Maica Domnului a urmărit în tăcere lucrarea Fiului ei şi tot în tăcere şi-a înecat durerea la poalele Crucii Sale.

Aceste goluri din relatările Evangheliilor în legătură cu viaţa Preasfintei Maicii Domnului sunt întregite de scrieri apocrife. Acestea, scrise de autori evlavioşi şi îmbogăţite de fantezia lor, dau informaţii despre Naşterea ei, despre copilărie şi despre Adormire. Biserica a luat din aceste texte tradiţiile pe care le-a considerat adevărate şi le-a păstrat în rânduielile praznicelor, în imne şi în icoanele care s-au realizat pe temeiul acestora.

O asemenea relatare apocrifă este „Protoevanghelia lui Iacov”, care istoriseşte între altele şi cele despre Naşterea Născătoarei de Dumnezeu. Din aceasta aflăm numele părinţilor ei, Ioachim şi Ana, aflăm că nu aveau copii, despre originea lui Ioachim din neamul împărătesc al lui David şi altele. Aici vedem durerea şi lacrimile acestei perechi pentru că nu aveau copii, precum şi rugăciunile şi posturile lor pentru dobândirea unui prunc.

Ca să înţelegem cele închipuite în reprezentarea icoanei Naşterii Maicii Domnului, trebuie să cităm câteva fragmente din relatarea lui Iacov:

„Şi iată un înger al Domnului a sosit spunându-i acesteia: «Ana, Ana, a auzit Domnul rugăciunea ta şi vei zămisli şi vei naşte şi se va vesti despre sămânţa ta în toată lumea… ». Şi iată au venit doi îngeri spunându-i: «Iată Ioachim, bărbatul tău, vine cu turmele sale». Şi un înger al Domnului a coborât către Ioachim spunându-i: «Ioachime, Ioachime, a ascultat Domnul Dumnezeu rugăciunea ta; coboară de aici; iată, dar, femeia ta, Ana în pântece va lua…». Şi iată, Ioachim a venit cu turmele sale şi a stat Ana către uşă şi a văzut pe Ioachim venind şi a alergat şi s-a agăţat de grumazul lui… S-au împlinit aşadar lunile ei. În luna a noua a născut Ana. Şi a spus moaşei: «Ce am născut?». Iar acesta i-a răspuns: «Fiică». Şi a zis Ana: «Măritu-s-a sufletul meu în această zi şi s-a plecat acesteia». După aceea, s-au împlinit zilele curăţirii Anei, a dat sân copilului şi i-a pus numele Mariám”.

După cum vedem în această relatare, Naşterea Maicii Domnului este vestită de înger după o lungă perioadă de sterpiciune a părinţilor ei. Tot un înger este cel care vesteşte naşterea altor persoane biblice: a lui Samson, a lui Samuil, a lui Ioan Înaintemergătorul. Însă Naşterea Maicii Domnului este diferită, pentru că este „înnoirea lui Adam şi chemarea Evei şi izvorul nestricăciunii, prin care noi ne-am îndumnezeit şi din moarte ne-am mântuit…” (Slava Litiei, glasul al VIII-lea).

Comparaţia dintre mama Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi alte femei sterpe ale Sfintei Scripturi o face în chipul cel mai frumos a treia stihiră a vecerniei, glasul al VI-lea:

„Măcar că, prin vrerea lui Dumnezeu, şi alte fericite femei sterpe au odrăslit, dar Maria a strălucit mai presus decât toţi cei născuţi, cu dumnezeiască cuviinţă. Căci prin maică neroditoare în chip preamărit născându-se, a născut cu trup pe Dumnezeul tuturor mai presus de fire, din pântece fără sămânţă…”

Aşa cum vedem în aproape toate troparele slujbei Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfinţii imnografi subliniază, în paralel cu Naşterea Preasfintei, şi rolul ei de Maică a lui Dumnezeu. Mai mult încă, în dezlegarea sterpiciunii Anei întrezărim – potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii – dezlegarea sterpiciunii firii omeneşti, care se va desfăta de roadele dumnezeiescului har. Harul acesta „astăzi începe a rodi” prin Naşterea Maicii Domnului.

Tâlcuirea icoanei

Pictorul bizantin al icoanei Naşterii Născătoarei de Dumnezeu urmează în prezentarea scenelor Protoevanghelia apocrifă a lui Iacov, ca să sublinieze Naşterea minunată a Născătoarei de Dumnezeu. În acelaşi timp însă rămâne credincios învăţăturii Bisericii, aşa cum o vedem înfăţişată în troparele praznicului. Prin aceasta, reprezentând-o pe Maica Domnului în leagăn, ca prunc înfăşat, nu omite să scrie deasupra capului ei iniţialele obişnuite, ΜΡ – ΘΥ (Maica Domnului).

În aproape toate troparele, atât ale praznicului Naşterii Maicii Domnului, cât şi ale Zămislirii Fecioarei Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), se subliniază faptul că prunca născută este Maica Domnului.

genesis theotokou

În icoană este predominant chipul Sfintei Ana, care este reprezentată pe jumătate aşezată în pat. Cu mâna stângă, care abia se zăreşte din acoperământul ei, îşi sprijină capul aplecat. Gândurile evlavioase, în care s-a adâncit, pricinuite de minunea de neînţeles, i se citesc în expresia feţei.

În centrul icoanei sunt reprezentate slujitoarele, „tinerele” care se grăbesc să îi dea de mâncare lăuzei şi să o îngrijească. Cea din mijloc probabil este Iudita, pe care o menţionează după nume Protoevanghelia lui Iacov. Una dintre slujitoarea, cu un evantai îi face aer Anei.

Scena de sus din stânga a icoanei este inspirată de întâlnirea lui Ioachim şi a Anei după vestirea îngerului că vor dobândi prunc. Cei doi părinţi fericiţi se îmbrăţişează şi se sărută în uşa casei lor (sau la Poarta de Aur a cetăţii). Sfânta Ana spune bărbatului ei, potrivit Protoevangheliei: „Acum am cunoscut că Domnul Dumnezeu mult m-a binecuvântat…”.

În partea dreaptă a icoanei este reprezentat Ioachim în stare de rugăciune. În acest moment sfânt l-a găsit îngerul, care i-a adus vestea cea de bucurie. Ioachim se află înaintea Născătoarei de Dumnezeu, îşi are privirea îndreptată către ea şi îi vorbeşte.

Alături de nou-născuta Preasfânta Fecioară stă o tânără care toarce.

În toată icoană stăpâneşte o stare de bucurie. Culorile veşmintelor şi ale elementelor arhitecturale sunt vioaie, chipurile luminoase, după cum, de altfel, se şi cuvenea la naşterea unui prunc după mulţi ani de aşteptare.

Încheiem analiza icoanei Naşterii Maicii Domnului cu un fragment din cuvântul Sfântului Ioan Damaschin „La Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”:

„O, preaînţeleaptă pereche de turturele înţelegătoare, Ioachim şi Ana! Voi, ţinând legea înţeleaptă a firii, de cele mai presus de fire v-aţi învrednicit; aţi născut dară lumii pe Maica Domnului, pe aceea care a născut fără ispită bărbătească. Voi, vieţuind cu evlavie şi cuvioşie întru firea omenească, aţi născut acum fiică mai presus de îngeri şi stăpână a îngerilor. O, fiică prea frumoasă şi prea dulce; o, crin care ai răsărit în mijlocul spinilor, din rădăcina prea nobilă şi prea împărătească a lui David… O, trandafir răsărit din spinii iudeilor şi prin care toate s-au umplut de bună mireasmă. O, fiică a lui Adam şi Maică a lui Dumnezeu. Fericite coapsele şi pântecele din care ai înflorit, fericite braţele care te-au ridicat şi buzele care s-au desfătat de curatele tale sărutări, doar buzele părinteşti, ca să fii întru toate pururea Fecioară”.

Troparul Praznicului, glasul al IV-lea

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Ale praznicului

Al 21-lea din neamul lui David este Mathan, care s-a căsătorit cu Maria din neamul lui Iuda. (Mathan a fost preot în timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Sapor sau Savorios, împăratul Perşilor, şi în timpul împărăţiei lui Irod Antipatru). Din unirea lor s-au născut trei fiice, Maria, Sovi şi Ana, şi un fiu, Iacov, tatăl lui Iosif. Maria a născut-o pe Salomeea moaşa, Sovi a născut-o pe Elisabeta (mama Sfântului Ioan Înaintemergătorul), iar Ana, care a venit în unire de nuntă cu Ioachim, care era înstărit, a născut pe Născătoarea de Dumnezeu Maria, la Nazaret (un sat din Palestina).

Acest eveniment este sărbătorit de Sfânta Biserică pe 8 septembrie, în fiecare an.

Preasfânta Născătoare de Dumneuzeu are un loc de întâietate în dumnezeieştile slujbe ale Bisericii. Anul bisericesc este încadrat de praznicele Maicii Domnului; începe cu „Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” şi se încheie cu „Punerea în raclă a Cinstitului Brâu al Născătoarei de Dumnezeu”.

Pricină de bucurie şi de veselie este ziua de astăzi, pentru că prăznuim naşterea Pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, a prea înmiresmatei flori care a răsărit „din rădăcina lui Iesei”. Prăznuim „naşterea bucuriei a toată lumea” care aşează „începutul tuturor praznicelor şi prevestirea tainei lui Hristos”, după cuvântul Sfântului Andrei Criteanul. Naştere care s-a făcut pricină a renaşterii, a rezidirii şi a înnoirii tuturor. Astăzi se naşte cea care va naşte în timp, în chip de neexplicat şi de neînţeles, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără-de-timp şi mai-înainte-de-veci, pe Creatorul şi Mântuitorul lumii.

Întreaga mulţime de preînchipuiri, de înainte-reprezentări şi proorocii ale Vechiului Testament la Maica Domnului se referă. Naşterea Maicii Domnului constituie încununarea, întregirea pregătirii pedagogice vechitestamentare a omenirii pentru primirea Mântuitorului Dumnezeu întrupat. Pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au preînchipuit-o  rugul care ardea şi nu se mistuia în vedenia lui Moise, tablele Legii de-Dumnezeu-scrise şi chivotul Legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit, scara lui Iacov, lâna lui Ghedeon, muntele netăiat al lui Daniile, cuptorul în care prin foc răcorea pe cei trei tineri, şi Sfintele Sfinţilor ale muceniciei. Născătoarea de Dumnezeu este puntea de legătură dintre Vechiul şi Noul Testament. Pentru Vechiul Testament, Maica Domnului este propovăduirea prorocilor, aşteptarea drepţilor; câtă vreme în Noul Testament devine desfătarea îngerilor, slava Apostolilor, îndrăzneala mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mândria neamului omenesc, pentru aceasta ea este fericită de „toate neamurile”.

Întreaga creaţie aştepta naşterea ei. Preasfânta noastră este „rodul făpturilor”, după cuvântul Sfântului Nicolae Cabasila, adică acea ţintă către care tindea întreaga zidire. După cum copacul există pentru rod, la fel şi zidirea există pentru Fecioara, iar Fecioara pentru Hristos. După cum întăresc Părinţii, nu doar oamenii, dar şi cerul, şi pământul, toată zidirea văzută şi nevăzută au fost create pentru Preacurata Fecioară. Când Dumnezeu, la începutul veacurilor, privind către creaturile sale, a spus că sunt „bune foarte”, de fapt vedea înaintea Sa rodul întregii creaţii, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi, cu adevărat, lauda sa era „cuvânt de laudă către Fecioara”.

În ziua de azi întreaga zidire primeşte binefacere prin Naşterea Preaneprihănitei noastre Stăpâne. „Această creaţie prea-nouă” nu era doar cea mai bună femeie de pe pământ, nici cea mai bună femeie din toate timpurile, ci a fost singura care putea să pogoare cerul pe pământ, să Îl facă pe Dumnezeu om. Creatorul Dumnezeu Cuvântul a plămădit astfel firea omenească, aşa încât, atunci când va trebui să Se nască, să ia din această fire omenească pe maica sa. Dumnezeul nevăzut şi nearătat vine pe pământ prin ea şi Se face văzut; se uneşte şi are părtăşie cu zidirea unindu-Se cu firea-esenţa omenească şi devenind de un fel cu aceasta. Uneşte prin firea Sa omenească toată zidirea în Ipostasul Său şi o îndumnezeieşte. Dumnezeul fără de chip şi de nedescris primeşte „chip de rob” (Filipeni 2, 7), trup omenesc şi suflet raţional, are relaţii sociale cu oamenii şi păşeşte pe pământ. „Cel neîncăput în nimic”, va încăpea în pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, aşa încât Preasfânta Maică a Sa va deveni „încăperea Celui Neîncăput”.

Astăzi se dezleagă sterpiciunea Anei şi se naşte „odorul întregii lumi”, după cum se exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei. O minune asemănătoare a săvârşit Dumnezeu de multe ori în Vechiul Testament cu Sarra, soţia Patriarhului Avraam, cu Rebeca, soţia lui Isaac, cu Ana, mama Prorocului Samuil, cu Elisabeta, mama Prorocului Ioan Înaintemergătorul. Totuşi, minunea de azi e mult diferită. Poate că fiii maicilor pomenite mai  sus, maici a căror sterpiciune a fost dezlegată în chip minunat la vârste înaintate, să fi fost virtuoşi şi sfinţi, dar doar Maria – fiica Anei şi a lui Ioachim – a fost „plină de har” şi a devenit – lucru de neînţeles pentru oameni şi pentru îngeri – Maica lui Dumnezeu.

Preasfânta noastră nu s-a născut prin zămislire fără de sămânţă, precum greşit cred romano-catolicii, ci în urma unei uniri fireşti în trup dintre Ioachim şi Ana. S-a dezlegat aşadar sterpiciunea firească a Anei prin intervenţia directă a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile Drepţilor Dumnezeieşti Părinţi. Bătrânii Ioachim şi Ana au zămislit fără a simţi nici o atracţie trupească, fără plăcere, ci doar din ascultare faţă de Dumnezeu. Au pecetluit şi cu această faptă înţelepciunea lor. În acest chip, Fecioara s-a zămislit „cu bună cuviinţă în pântecele Anei din Ioachim”. Faptul că s-a zămislit cu bună cuviinţă înseamnă că chipul zămislirii a fost sfânt. Dacă Fecioara ar fi fost fără de păcatul strămoşesc, adică s-ar fi născut prin „imaculata concepţie”, trebuia ca se fi născut în chip feciorelnic, precum Hristos.

Ca să dobândească însă un asemenea copil, Drepţii Dumnezeieşti Părinţi au arătat o credinţă mai presus de judecata omenească, răbdare neclintită, şi-au hrănit o nădejde care nu ruşinează, au avut mare stăruinţă în rugăciunile lor că Dumnezeu va împlini cererea lor. Mulţi ani au avut de îndurat ruşinea nenaşterii de prunci. Tradiţia spune că Sfânta Ana a dobândit-o pe Născătoarea de Dumnezeu după 50 de ani de sterpiciune. Această atitudine a Dumnezeieştilor Părinţi trebuie să fie o pildă pentru noi toţi.

Sursa: Revista Pemptousia, nr. 21.

07 Sep

Mozaicurile Maicii Domnului de la Mănăstirea Chóra

Mozaicurile Maicii Domnului de la Mănăstirea Chóra – Constantinopol

Mozaicurile au împodobit bisericile încă din primele veacuri creştine. Mozaicul din Biserica Santa Pudenziana din Roma (sec. IV) constituie un reper în Istoriei Artei; acest mozaic Îl înfăţişează pe Hristos şezând pe tron, între ucenici.

Mozaicul mural ocupă un loc străvechi în cultul creştin. De o deosebită valoare sunt şi mozaicurile Mânăstirii Chóra din Constantinopol. Chiar dacă tradiţia atribuie ctitorirea Mănăstirii ca având loc în veacul al VI-lea, s-a dovedit că biserica a fost construită în perioada 1077-1081 de către soacra lui Alexie I Komnenul, Maria Doúkena. Theodor Metochítis a contribui la restaurarea bisericii (1316-1321), fiind responsabil cu adăugarea exonarthex-ului, a paraclisului sudic, precum şi cu decorarea bisericii care conţinea preţioasele mozaicuri.

Cu toate că cele două secole în care la conducere s-a aflat dinastia Paleologilor (1258-1453) constituie o perioadă de declin la nivel militar, economic şi politic, la nivel artistic se petrece exact reversul: se manifestă o renaştere culturală ce cultivă un spirit umanist şi o dispoziţie spre individualizare. Premisele teologice sunt acelea ale mişcării isihaste şi ale tradiţiei patristice, ale diferenţierii între esenţa (ousía) şi energiile (enérgia) lui Dumnezeu.

Mănăstirea Chóra, prin mozaicurile ei, constituie un exemplu evident de „umanism bizantin”. Zugravul anonim ce a împodobit această mănăstire este caracterizat de o intensă sensibilitate şi de o delicateţe aparte, judecând după scenele care se găsesc în exonarthex. Inspiraţia lui a fostProtoevanghelia lui Iacov. În cele patru Evanghelii canonice ale Noului Testament nu se menţionează în mod exclusiv persoana Născătoarei de Dumnezeu, interesul acestora fiind concentrat asupra activităţii mântuitoare şi a învăţăturii lui Iisus Hristos. Din Protoevanghelia lui Iacov aflăm anumite detalii cu privire la viaţa Maicii Domnului. Această lucrare a fost alcătuită în a doua parte a secolului al II-lea, fiind cel mai probabil de provenienţă egipteană. Este foarte important faptul că praznicele de peste an ale Maicii Domnului se bazează pe această lucrare. Enumerăm mai jos praznicele care au legătură cu Protoevanghelia lui Iacov:

a. Zămislirea Maicii Domnului de către Sfânta Ana – 9 decembrie

b. Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie

c. Aducerea la Templu a Maicii Domnului – 21 noiembrie

d. Bunavestire a Maicii Domnului – 25 martie

e. Soborul Maicii Domnului – 26 decembrie

f. Omorârea pruncilor – 29 decembrie

g. Soborul Sfinţilor Ioachim şi Ana – 9 septembrie

h. Proorocul Zaharia – 5 septembrie

Protoevanghelia lui Iacov a fost o sursă de inspiraţie a iconografiei bizantine, în special a ciclului marial de la Mănăstirea Chóra, unde conţine 18 scene. În continuare le vom expune pe cele mai importante, purtătore de căldură şi delicateţe.

Naşterea Maicii Domnului

Sfânta Anna, aşezată pe pat, primeşte vizita a trei femei purtând daruri. O fată pregăteşte apa pentru prunca pe care o doică o ţine în braţe. Ioachim priveşte sfios din pragul porţii la cele ce se petrec în spaţiul auster al femeilor.

Cei şapte paşi

La şase luni, Maria face primii şapte paşi, ajungând în braţele maicii sale. Caracteristică este reprezentarea tunicii femeieştii, având o formă de parcă ar fi suflată de un vânt puternic.

Alintarea Maicii Domnului

Un moment de deosebită gingăşie, îmbrăţişarea Maicii Domnului de către părinţii ei, scenă cunoscută drept „Alintarea Maicii Domnului”, nu are echivalent în originalul grec alProtoevangheliei lui Iacov, ci aparţine versiunii siriaco-armene.

Binecuvântarea Maicii Domnului de către preoţi

Bunavestire

Înscrierea la recensământul Cezarului August

Adormirea Maicii Domnului