30 Aug

Fotografia zilei…final de vară

29 Aug

Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) este unul din momentele tari ale anului liturgic. Nu întâmplător este zi de ajunare – când nimic nu se pune în gură de mâncare.

Practic Ioan Botezătorul moare în urma unei teribile intrigi de curte, în care un om vicios, dependent de sex și de alcool, cedează provocărilor erotice și slăbiciunii date de băutură, dând spre moarte un om despre care chiar el știa că este un prooroc, un om al lui Dumnezeu.

Ziua aceasta are un evident sens didactic: ne pune în față slăbiciunea firii omenești. Oricât am fi de inteligenți, indiferent de funcțiile și demnitățile pe care le ocupăm, există riscul să devenim ușor sclavii unor dependențe, unor vicii.

Astăzi, postind aspru, putem să încercăm să privim de la distanță spre o lume în care viciul a fost transformat în virtute, în care oamenii dependenți de diverse și cât mai rafinate plăceri trupești, sunt invidiați, imitați, respectați…

Sexul, acum ca și atunci, devine scop, mijloc și criteriu în viață. Plăcerea sexuală- care este firească, de la Domnul- a devenit stăpâna multora dintre noi, cu drept de viață și de moarte asupra noastră și a relațiilor cu semenii noștri, ca și în cazul sărmanului Irod Antipa, ucigașul lui Ioan.

Alcoolul este deja “depășit” de droguri- acești hoți perverși ai libertății și rațiunii- care înrobesc tot mai mulți oameni.

Mulți dintre noi, oscilând între acești stăpânitori, ajungem prin a ne ucide propriile suflete, așa cum a făcut Irod Antipa cu Ioan. Mai întâi ne amorțim conștiințele, apoi ne relaxăm rațiunea, apoi sfârșim prin a ne ucide sufletul, în efortul de găsi o cale de a face glasul lui Dumnezeu să tacă.

Dar fără Dumnezeu, cu sufletul mort, cu rațiunea încețoșată și conștiința slăbită, rămânem doar niște biete animale cuvântătoare, niște sclavi jalnici ai propriei lipse de voință, lighioane spre bătaia de joc a diavolului și spre durerea lui Dumnezeu care nu mai are cum să ne ajute…..

De aceea să postim astăzi și să punem un cât de cât început unei vieți ca oameni liberi, nu sclavi ai viciilor.

Iar Sfântul Ioan Botezătorul, model de viață curată și dusă cu asprime față de orice tentație corporală, ne poate fi ajutător. Amin.

27 Aug

Îndemn spre rugăciune…

27 Aug

Înțelepciunea cuvântului…

22 Aug

Sfânta Liturghie în arabă

Mount Lebanon Choir: Arab Greek Orthodox Divine Liturgy

22 Aug

Byzantine Traditional Music

22 Aug

Teologie patristică

Sfântul Ioan Hrisostom: Filosofia greacă, Paideia păgână și credința creștină

stylianos-papadopoulos

De la începutul activităţii sale de scriitor şi până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan Hrisostom şi-a delimitat cu orice prilej poziţia faţă de filosofia grecilor, adică a trasat continuu o linie de demarcaţie între teologia Bisericii şi gândirea filosofilor. Acest lucru a fost necesar pentru că în spaţiul antiohian gândirea greacă şi mai ales modul de viaţă al celor ce se ocupau cu filosofia aveau o influenţă adâncă şi asupra creştinilor; şi pentru că monahismul, în special cel local, demonstra că filosofia nu este necesară pentru mântuire; şi pentru că teologi antiohieni, precum Diodor de Tars, dascălul său, şi eretici, precum Apolinarie şi Eunomie, folosind principii filosofice, derapau din punct de vedere teologic sau chiar răspândeau învăţături radical greşite.

Prisma absolută a criticii pe care Hrisostom o aplică filosofiei este dacă aceasta conduce către „împărăţia” cerurilor sau împiedică intrarea în împărăţie. Adică nu se ocupă cu problema valorii, frumuseţii sau puterii filosofiei în sine, elemente pe care le acceptă tacit, de vreme ce însuşi foloseşte structuri şi forme ale acesteia. El nu este un istoric al filosofiei, ci un păstor şi catehet, care trebuie să le arate credincioşilor dacă filosofia, pe care aceia o preţuiau mult, contribuie la mântuirea lor. Prin această prismă trebuie înţelese părerile lui Hrisostom referitoare la acest subiect.

Deja din decada anilor 370, îngrijindu-se să arate diferenţa fundamentală dintre el, ca creştin, şi gândirea grecească în general, Hrisostom, asemenea multor apologeţi şi asemenea multor Părinţi anteriori lui, consideră că înţelepţii greci nu au formulat vreo părere teoretică însemnată despre Dumnezeu, om şi lume, câtă vreme până şi ideea lor despre Dumnezeul netrupesc o datorează iudeilor (PG 47, 347). Ei nu s-au apropiat de adevăr şi tot ceea ce au creat din punct de vedere filosofic este o glumă:

Toţi, de atunci încoace, s-au făcut de râs cu asupra de măsură (= nefăcând excepţie Platon şi Pitagora, care erau cei mai însemnaţi). … aceştia, chiar dacă au scris şi au alcătuit unele [tratate] despre vieţuirea în cetate (πολιτεία) şi despre legi, totuşi în toate s-au făcut de râs mai ruşinos decât copiii. Căci astfel şi-au irosit toată viaţa, hotărând ca femeile să fie comune tuturor, şi viaţa însăşi răsturnând-o cu susul în jos, şi stricând curăţia nunţii, şi alte asemenea lucruri ridicole legiuind. Iar în ce priveşte învăţăturile despre suflet, nu s-au dat înapoi de la nici un fel de exces de ruşine, zicând că sufletele oamenilor se fac muşte, ţânţari şi tufe, şi că Dumnezeu însuşi este suflet (La Ioan, Omilia II 2: PG 59, 30-31).

Pasajul acesta – ca multe altele – presupune nu numai cunoaşterea şi respingerea evidentă a părerilor elinilor, ci şi constatarea că aceste concepţii ale lor despre Dumnezeu, lume, om şi etică, sunt străine şi incompatibile cu învăţătura Bisericii. Trebuie desigur subliniat că Hrisostom, interesat aici exclusiv de mântuirea oamenilor, accentuează nevoia ca oamenii să aibă atât acrivia învăţăturilor, cât şi petrecerea filosofilor, adică viaţa virtuoasă (PG 55, 462). Elinii au greşit însă nu numai în metafizica lor, ci şi în morală, care, cu excepţiile de rigoare, era incompatibilă cu ethosul creştinilor. Acest lucru îl accentua Hrisostom în mod special, deoarece în Antiohia dominau încă obiceiurile elinilor păgâni, iar viaţa socială se scurgea în propriul ei ritm. Efortul său pastoral de a-i face pe creştini conştienţi de această diferenţă fundamentală, astfel încât ei să se distanţeze de gândirea şi obiceiurile păgânilor, explică şi caracterizările caustice făcute filosofiei greceşti camituri, învăţătură nebunească, vorbe neroade şiosteneală zadarnică (PG 50, 546 şi 536-7; PG 59, 349 şi 369-370).

Hrisostom i-a descris foarte sarcastic pe filosofii greci, pe corifeii cărora, cum ar fi Platon, Aristotel şi Pitagora, îi condamnă pentru concepţiile lor metafizice şi morale total inadmisibile şi copilăreşti. Vorbeşte dispreţuitor şi despre reprezentanţii lor din Antiohia (făcând aluzie poate la binecunoscutul sofist Libanius), deoarece aceştia se dovedeau a fi apărători ai religiei idololatre şi ai obiceiurilor acesteia, de care Hrisostom căuta să-i îndepărteze pe ascultătorii săi creştini. De altfel, Libanius însuşi susţinea că merg mână în mână concepţiile religioase ale elinilor şi grija de a le înfăţişa în scris: Căci îmi pare că familiare şi înrudite sunt acestea amândouă, cele sfinte şi cuvintele (Cuvântul 62, 8).

Acceptarea educaţiei (paideia) păgâne, câtă vreme se oferă şi educaţie biblică

Toţi cercetătorii care socotesc că, în general, Părinţii Bisericii au urmărit şi „izbutit” „con-jugarea” sau„armonizarea” creştinismului şi elenismului caută pasaje sau expresii ale lui Hrisostom în care Sfântul pare să-i accepte pe filosofi sau opera lor. Şi, de obicei, aceştia fac trimitere chiar de la început la următorul pasaj, a cărui continuare dă însă sensul lui adevărat:

Ioan Hrisostom, icoană bizantină, s10 IN L

Ce, dar? Tu zici să dărâmăm şcolile? Nu zic aceasta, ci să nu surpăm zidirea virtuţii şi să îngropăm sufletul de viu; căci atunci când sufletul este înţelept şi virtuos, nu-i nici o pagubă dacă nu este iscusit în arta vorbirii; dar dacă este stricat, atunci cu totul este păgubit, chiar dacă limba ar ajunge să grăiască cum nu se poate mai măiestru… pentru că studiul retoricii are nevoie de o purtare bună şi cinstită, pe când o purtare bună şi cinstită n-are nevoie să fie însoţită de talent oratoric, de iscusinţă la vorbă. Putem fi cinstiţi, cumpătaţi, înţelepţi, cuminţi, fără să urmăm cursuri de retorică, dar nimeni nu va putea vreodată să ajungă convingător, să aibă putere în cuvânt, dacă nu are şi o purtare bună şi cinstită” (Către tatăl credincios 11: PG 47, 367).

Citeşte, de vrei, şi cele de la noi şi cele din afară; căci chiar şi acelea sunt pline de aceste exemple) (= de oameni bogaţi şi puternici care au eşuat şi au suferit), dacă pe ale noastre le dispreţuieşti din lipsă de minte; iar dacă admiri cele ale filosofilor, măcar de ei apropie-te… Iar dacă nu vrei nimic din acestea, gândeşte-te la însăşi firea noastră, cum s-a constituit şi unde se sfârşeşte” (La II Tes., Omilia I 2: PG 62, 47).

Observăm că în aceste pasaje Hrisostom arată în primul rând condescendenţă şi îngăduinţă prin termenii folosiţi pentru educaţia lumească; în al doilea rând, pasajele nu se referă la conţinut, adică la teoriile şi ideile filosofico-metafizice ale filosofilor greci, ci la învăţarea artei cuvântării, a retoricii, şi la exemplificarea făcută din întâmplările şi personajele textelor poetice şi a celorlalte texte ale antichităţii clasice. Poziţia sa condescendentă faţă de şcoli se explică prin nevoia pe care o au oamenii de a dialoga, de a cunoaşte arta „cuvintelor”, faţă de care, în mod evident, „ethosul”este infinit mai presus. Ethosul, buna-cucernicie (εὐσέβεια), nu le dobândeşte tânărul prin arta oratorică şi prin textele ei, ci, pentru a nu fi vătămat de ea, el trebuie să fi dobândit mai înainte buna-cucernicie.

Înainte să părăsească Antiohia pentru a merge în Constantinopol, Hrisostom a comentat Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel şi a adus lămuriri în privinţa părerilor sale, adresându-se părinţilor:

Nu te osteni să-l faci (pe fiul tău) orator, ci învaţă-l să filozofeze (= să fie cucernic); căci dacă aceea (arta oratoriei) nu este, nu-i nici o pagubă; dar dacă aceasta (arta filosofiei practice) lipseşte, nu va putea avea nici un câştig din mii de cuvântări. De purtări (bune) este nevoie, nu de cuvinte; de obiceiuri [bune], nu de iscusinţă (în cuvânt); de fapte, nu de vorbe. Acestea (faptele) pricinuiesc [câştigarea] Împărăţiei, acestea dăruiesc şi lucrurile cu adevărat bune. Nu ascuţi limba, ci sufletul curăţeşte-l. Nu spun [acestea] împiedicându-te să primeşti învăţătură în acestea, ci împiedicându-te să iei aminte numai la ele (cele ale educaţiei lumeşti). Să nu crezi că numai celui ce vieţuieşte în mănăstire îi sunt de trebuinţă acestea învăţături din Scriptură; căci acestea sunt de trebuinţă mai cu seamă copiilor, care urmează să intre în viaţa aceasta.” (La Efes. XXI 2: PG 62, 152)

Prin urmare, întâietate trebuie să aibă studierea Scripturii, care aduce înţelepciune deplină şi, în cele din urmă, Împărăţia cerurilor. Şi, deoarece a accentuat în toate felurile superioritatea absolută a studierii Scripturii faţă de studierea retoricii, Hrisostom explică lămurit că nu opreşte pe cineva de la studierea celei din urmă, ci opreşte dedicarea cu exclusivitate acesteia. În pasajul de mai sus avem şi declaraţia că sfaturile sale nu îi privesc numai pe tinerii care urmează să devină monahi, ci şi pe cei care vor trăi în societate, societate pe care sunt datori să o ajute cu modul de vieţuire (ethosul) şi de gândire învăţate de Scriptură. Şi, având în vedere faptul că vorbeşte despre educarea tinerilor prin Scriptură, înseamnă că în Antiohia Biserica avea o anumită grijă pentru catehizarea tinerilor, a copiilor, avea anumite şcoli în care copiii creştinilor studiau sau trebuiau să studieze.

Ethosul este suficient

Faptul că grija pentru educaţia greacă este acceptată ca pogorământ, cu condiţia ca respectivul să studieze totodată şi Scriptura, precum şi faptul că Hrisostom subliniază adeseori paguba retorului lipsit de buna-cucernicie, de unde rezultă suficienţa celui cucernic, dar lipsit de arta oratoriei, îşi au o explicaţie mai adâncă. De vreme ce pentru Hrisostom criteriul şi scopul ultim al tuturor lucrurilor este mântuirea, oratoria nu-i mai aduce nimic în plus celui care dobândeşte buna-cucernicie. Însă cel care deţine arta oratoriei, are neapărat nevoie pentru mântuire şi de buna-cucernicie. Exemplul multor monahi neştiutori de carte, care erau pe deasupra şi dăruiţi cu o harismă şi făcători de minuni, întărea aceste păreri ale lui. Iar viaţa morală dezordonată a filosofilor-sofişti din vremea sa îl duce la caracterizări dure: „lepădături câineşti” (κυνικά καθάρματα) (filosofii cinici), τριωβολιμαῖοι triobolimei/de trei parale (care erau, ei şi opera lor, în valoare de trei oboli). Aceşti filosofi nu numai că nu ajutau la însănătoşirea moravurilor, ci îi atrăgeau pe copiii creştinilor în concepţiile lor şi în modul lor de viaţă.

Laudă filosofilor şi ideilor lor

Hrisostom laudă totuşi pe Socrate şi un număr foarte mic de filosofi, cum ar fi Crates Tebanul şi cinicul Diogene (PG 61, 37 şi 301; PG 47, 336-337 şi 367; PG 50, 546). Acest lucru se întâmplă atunci când constată în viaţa lor un comportament moral sau dispreţuirea bunurilor materiale, niciodată însă pentru concepţiile metafizice, pe care le înfierează (PG 59, 34; PG 60, 48; PG 61, 34). La fel le înfierează şi pe cele ale lui Platon, pe care pe deasupra îl condamnă şi pentru spiritul său materialist, pentru legile ruşinoase din Politeia despre căsătorie, femei ş.a. şi bineînţeles pentru pederastie (PG 50, 546; PG 47, 337; PG 57, 19).

Desigur, în curgerea năvalnică a discursului său, creând punţi de legătură cu ascultătorii crescuţi în păgânism şi făcând pogorământ (PG 62, 677-678), după modelul Apostolului Pavel, Sfântul Ioan aminteşte ziceri filosofice, fără a le lega însă de premizele lor. Astfel, face trimitere şi la Platon: „Căci Platon zice că bun era Cel ce a alcătuit totul şi că binele nu pizmuieşte pe nimeni” (PG 48, 538). Această frază a filosofului, care pare să nu fie împotriva învăţăturii creştine, este folosită însă pentru că va provoca interesul ascultătorilor fără vreun pericol, nu pentru că Hrisostom înţelege binele aşa cum îl înţelege Platon. Şi semnificaţie are semnificatul – conţinutul cuvântului, nu cuvântul în sine. De exemplu: Platon şi Apostolul Petru vorbeau amândoi despre Dumnezeu Cel bun; dar Hrisostom stăruie asupra faptului că Petru a fost mai filosofic, fiindcă el a devenit primitor al adevărului despre Dumnezeu, nu Platon sau Pitagora, care erau cu adevărat copii şi nu au dobândit adevărul, niciobiceiurile/purtările (ἤθη) corecte (PG 60, 47-48). Pornind de la astfel de premize, Hrisostom susţine că şi Dumnezeu a folosit pe magi atunci când S-a născut Cuvântul dumnezeiesc, fiindcă ei cunoşteau atunci cele referitoare la mişcarea astrelor (PG 62, 677-8).

Oamenii „au dat la o parte” posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu

Atitudinea în general negativă faţă de filosofia greacă a lui Hrisostom are o raţiune adâncă, pe care el o explică în comentariul său la Romani (Omil. III 1-3). Oamenii au primit de la Dumnezeu cunoştinţa şi adevărul, dar le-au acoperit de tot – mai ales grecii – cu lemne şi cu pietre, aceasta având ca rezultat o abatere de la credinţa adevărată. Cuvintele lui Pavel „cunoscutul lui Dumnezeu/ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu (τὸ γνωστόν τοῦ Θεοῦ) este arătat în ei înşişi (= în oameni)” (Rom. 1, 19), înseamnă că Dumnezeu S-a arătat pe Sine prin intermediul zidirii şi al armoniei ei. Lumea în general ţine loc de „învăţătură”, iar Dumnezeu a dat pentru înţelegerea ei „minte şi cuget” (PG 60, 415), puteri pe care oamenii nu numai că nu le-au folosit pentru adevărata cunoaştere şi „pentru mântuire”, ci le-au întors în direcţia contrară (Ibidem). De aceea filosofii, pentru că nu recunosc în zidire veşnica putere şi dumnezeire, sunt fără cuvânt de apărare (Rom. 1, 20) şi seamănă cu cineva care vrea să păşească într-o noapte foarte întunecoasă pe un tărâm necunoscut şi să ajungă orbecăind la scopul lui. Părăsind lumina, filosofii au experimentat întunericul raţionamentelor, motiv pentru care nici nu au cunoştinţa adevărată şi eşuează:

Cunoştinţa despre El a pus-o Dumnezeu de la început în oameni. Dar elinii, acoperind această cunoştinţă cu lemne şi pietre, au nedreptăţit adevărul – bineînţeles [aceasta] numai din partea lor; căci aceea (= cunoştinţa) rămâne neschimbată…” (La Rom. Omilia III 2: PG 60, 412).

Aruncând de la ei înşişi lumina, apoi, în locul aceleia, lăsându-se pe ei înşişi pradă întunericului raţionamentelor şi căutând în trup pe Cel netrupesc (= Dumnezeu) şi în chipuri pe Cel neînchipuit, au pătimit cel mai cumplit naufragiu (op. cit. PG 60, 413).

Ca aproape toţi scriitorii bisericeşti, şi Hrisostom subliniază apologetic că filosofii, prin teoriile lor, se combat unul pe celălalt. Stăruie însă să lege acest fapt de dorinţa lor de „inovaţii”, de a inova. Acest lucru este foarte rău şi se datorează tendinţei vechi şi păcătoase a omului de a schimba „termenii”, de a schimba ceea ce a primit iniţial de la Dumnezeu drept cunoştinţă şi adevăr:

Căci voiau să afle ceva în plus şi nu se mulţumeau cu hotarele date [lor]; de aceea au căzut şi din acestea, căci erau doritori de învăţături noi (= inovaţii). Căci toate cele elineşti sunt de felul acesta. De aceea s-au ridicat şi unii împotriva altora; şi Aristotel s-a împotrivit lui Platon, iar stoicii scrâşneau din dinţi împotriva acestuia şi s-au făcut vrăjmaşi unul altuia (La Rom. Omilia III 3: PG 60, 414).

Hrisostom lasă clar să se înţeleagă că odinioară, în vremurile de demult, purtările oamenilor erau mai bune, dar filosofii, inovând continuu, le-au înrăutăţit. Nu explică însă când mai exact au fost mai buni şi în ce anume erau mai buni.

Raţiunea cea mai adâncă pentru care Hrisostom nu apreciază pozitiv filosofia greacă constă în faptul că din timpuri străvechi oamenii, deşi aveau cunoştinţa „despre Dumnezeu” chiar de la Dumnezeu, au refuzat sau au stricat această cunoştinţă, ori au eliminat singuri lumina prin care vedeau-cunoşteau şi s-au întors – s-au aflat sub puterea raţionamentelor lor, care sunt însă întuneric, motiv pentru care nu sunt în stare să-L cunoască pe Dumnezeu.

Etica stoicilor?

Cu toate că numai acestea au fost părerile lui Hrisostom despre filosofia greacă în general şi despre „paideia” în special, un scurt text de la sfârşitul vieţii sale (Că pe cel ce nu se nedreptăţeşte pe sine nimeni nu-l poate vătăma cu ceva, PG 52, 459-480[1]a provocat între cercetători discuţii şi păreri diferite. În această mică lucrare, în mod neprevăzut desigur, Hrisostom dezvoltă, având ca bază morala platonică şi stoică, ideea că pe omul înţelept, adică pe cel virtuos şi moral, nimeni nu-l poate vătăma, pentru că el întâmpină nedreptăţile cu vitejie şi le exploatează pentru desăvârşirea sa. Cel care este nedreptăţit este nedreptăţit de sine însuşi. Abundenţa eticii stoice este foarte vizibilă aici, timp în care până şi numele lui Hristos aproape că lipseşte din lucrare (exceptând o singură referire). Observăm însă următoarele:

Fără să se ştie de ce, lucrarea a fost alcătuită ca o „dispută” în cuvânt (PG 52, 461/2), adică pornind de la datele întrecerilor oratorice, fapt care presupune destinatari ce trebuiau convinşi mai ales prin argumentele eticii filosofice. Cercetătorii n-au luat în seamă faptul că aici nu numai că se condamnă „părerile rătăcite”, ci se accentuează faptul că virtutea omului cere şi „acrivia învăţăturilor adevărate”şi „corectitudinea vieţii” (PG 52, 462/3). Iar învăţături adevărate au numai creştinii. De asemenea, nu s-a luat în seamă faptul că omul virtuos ideal îşi atinge scopul câtă vreme suferă nedreptatea, câtă vreme stă treaz şi priveghează, adică prin trezvie şi priveghere. Desigur, aceste idei nu sunt străine nici filosofiei. Însă Hrisostom face deosebirea clară că acestea se reuşesc „în Domnul”:

Câtuşi de puţin nu-l vor putea vătăma pe cel ce în Domnul priveghează şi stă treaz (Ibidem, 480 şi 477).

Lucrul cel mai important aici este că Sfântul Ioan stăruie asupra realităţii harului dumnezeiesc. Cei trei tineri „în cuptor” au săvârşit ceea ce au săvârşit prin harul dumnezeiesc. Tot aşa şi oamenii virtuoşi care sunt nedreptăţiţi primesc acelaşi har.

Bizantina_noua_2_fata

Prin urmare, această mică lucrare foarte stoicizantă cuprinde în sine acele supape de siguranţă care îi asigură calitatea creştină. În adâncul său, discursul lucrării este creştin şi hrisostomic. Şi aici, aşa cum face deseori şi în mod conştient în alte situaţii, Hrisostom încarcă termenii şi formele cu un conţinut nou, imitându-l pe Apostolul Pavel. Pornind de la o astfel de premiză, explică folosirea în Areopag a epigrafiei „Dumnezeului necunoscut” (FA 17, 23), explicând că Pavel „a robit înscrisul” pe care atenienii „într-un anume fel l-au scris, iar el a putut în alt fel să-l schimbe” (PG 51, 73). Atenienii au scris acele cuvinte pentru un anume motiv şi cu un alt înţeles, iar Pavel a dat acelora alt conţinut. Această tactică s-a generalizat şi a devenit ceva obişnuit la toţi marii Părinţi.

Sursa: Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină.


[1] Text tradus în limba română de diac. Ioan I. Ică jr. în volumul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, Ed. Deisis, Sibiu 2003, p. 235-262 (n. tr.).

pemptousia.ro

18 Aug

Fotografia zilei

sursa:monistiriaka.gr

16 Aug

Flori de august…

16 Aug

Sfinții Martiri Brâncoveni

16 Aug

Paraclisul Sf.Martiri Brâncoveni

16 Aug

16 august – Sf. Martiri Brâncoveni

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
– Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
– De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

- Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!

Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
– Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
– Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
– Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
– Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!
~~~+~~~
* – Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. Apoi, acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.
[1] Mustafa Paşa era imbrohor
[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.
[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.
[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.

15 Aug

Adormirea Maicii Domnului

Praznicul Adormirii Maicii Domnului cu dragoste sfântă,

bucurie de heruvimi și aripă de serafimi, să îl petreceți!

Praznic binecuvântat! 

14 Aug

ΥΜΝΟΙ ΚΟΙΜΗΣΕΩΣ ΤΗΣ ΘΕΟΤΟΚΟΥ

14 Aug

Prohodul Maicii Domnului

14 Aug

Adormirea Maicii Domnului, în icoană

14 Aug

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Programul liturgic al săptămânii 11 – 15 august

 Luni, 11 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Marți, 12 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 Miercuri, 13 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Joi, 14 august, Înainte-prăznuirea Adormirii Maicii Domnului:

17.00 – Vecernie

18.00 – Utrenie și Prohodul Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului. Frescă de Mihail Astrapas și Eutihie din biserica Sf. Clement din Ohrid.

Vineri, 15 august, Adormirea Maicii Domnului:

9.30 – Sf.Liturghie

  

Praznicul Adormirii Maicii Domnului să vă întărească în dreapta credință!

12 Aug

Prohodul Maicii Domnului

Versuri ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul;

interpretarea maicilor de la Mânăstirea Diaconeşti

12 Aug

Cum recunoștem Serafimii și Heruvimii?

Cum sunt reprezentate aceste ființe cerești, cărora ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii?

Cuvântul serafim, care provine din ebraică, înseamnă „a arde” și îl găsim menționat în Vechiul Testament. Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii sunt reprezentați cu șase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părți și două acoperind picioarele. Chipul lor nu este acoperit. Este zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionțat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliță pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…”. În alte reprezentări, serafimii au fețele acoperite de aripi, pentru că nu pot suporta strălucirea orbitoare a lui Dumnezeu. Serafimii sunt întâlniți în cupolă, la apropierea cercului care îl înconjoară pe Pantocrator, dar mai sunt înfățișați și deasupra Sfintei Mese, în reprezentarea Dumnezeiștii Liturghii din absida Sfântului Altar.

În iconografia bisericilor, heruvimii apar mai puțin decât serafimii. Cuvântul heruvimînseamnă „a se ruga”,  „a binecuvânta” și este menționat în Vechiul Testament, la prorocul Iezechiel care spune că, într-o zi, s-au deschis cerurile și a avut vedenii dumnezeiești. Cea mai impresionată dintre ele a fost vederea a patru fiare, a căror înfățișare semăna cu chipul omenesc. Fiecare dintre ele aveau mai multe fețe și câte patru aripi; astfel, o față era de om, cea din dreapta era de leu, iar cea din stânga era de vultur; de jur-împrejur erau pline de ochi. Prin  urmare, când mergeau fiarele, roțile de lângă ele se învârteau una în alta.

În arta sacră, la reprezentare sunt omise cele trei fețe și s-a restrâns la una singură, acea de om – pentru că celelalte fețe care le-a văzut Prorocul Ieziechel sunt simboluri nepricepute de mintea omenească. Heruvimii sunt întâlniți în reprezentarea Celei de-a doua Veniri a lui Hristos. Un heruvim stă la poarta raiului cu o sabie de foc în mână, după cum spune în cartea Facerii. Astfel, heruvimii îi putem vedea cu aripi în formă de roți cu mulți ochi. Aripile heruvimilor și ale serafimilor simbolizează starea duhovnicească înaltă, cât și viteza disponibilității cu care împlinesc voia lui Dumnezeu, ca mesageri ai săi.

doxologia.ro

11 Aug

Paraclisul Maicii Domnului

07 Aug

Fotografia zilei…

07 Aug

Paraclisul Maicii Domnului – Athos

Άγιον Όρος • Σιμωνόπετρα • Παράκληση – Mount Athos • Paraklesis

Paraclisul Maicii Domnului, Mra. Simonopetra, Sf.Munte Athos

Paraclisul Maicii Domnului, Mra. Vatopedi, Sf.Munte Athos

Paraclisul Maicii Domnului “Paramythia”, Mra.Vatopedi, Sf.Munte Athos

07 Aug

Postul Adormirii Maicii Domnului

POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Programul liturgic al săptămânii 4 – 10 august

 

Luni, 4 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Marți, 5 august:

6.00 – Utrenie

17.00 – Priveghere

 

Miercuri, 6 august, Schimbarea la Față:

9.00 – Sf.Liturghie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

Joi, 7 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Paraclisul Maicii Domnului

 

Vineri, 8 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Sâmbătă, 9 august:

6.00 – Utrenie

16.00 – Vecernie

17.00 – Paraclisul Maicii Domnului

18.00 – Taina Spovedaniei

 

Duminică, 10 august:

8.00 – Utrenie

9.30 – Sf.Liturghie

 

05 Aug

Schimbarea la Față, cântări la praznic

05 Aug

Schimbarea la Față în icoană

7_schimbarea-la-fata

05 Aug

Focul dumnezeiesc al iubirii lui Dumnezeu

Lumina şi focul sunt interconectate. Lumina radiază căldură, iar când este concentrată dă naştere la foc; focul emană lumină. Ambele au, de asemenea, un spectru larg de energie şi raze electromagnetice, precum cea radiată şi de stele. Lumina străluceşte, este dătătoare de viaţă, însă, de asemenea, poate să ardă.

Ortodoxia învaţă că la un nivel supranatural, harul, focul, energia şi lumina necreată emană din veşnicie din fiinţa lui Dumnezeu. Ca şi iubirea lui Dumnezeu, ele au existat dinainte de creaţia universului şi a timpului şi sunt numite „necreate”. Putem vedea lumina creată cu proprii ochi, dar lumina necreată nu poate fi văzută decât cu ochii inimii. Rugăciunea ortodoxă „Întru lumina Ta vom vedea lumină” se referă la faptul că, atunci când păşim şi trăim în lumina lui Dumnezeu, noi experiem lumina necreată care este dincolo de lumina vizibilă. Fiinţa lui Dumnezeu este cu neputinţă de cunoscut vreodată; totuşi, Dumnezeu Se descoperă faţă de noi prin harul şi energiile Sale divine prin care El este cunoscut. Ca să simplificăm, putem spune că această situaţie este comparabilă cu următorul exemplu: nu putem avea un contact direct cu suprafaţa soarelui fără a fi imediat distruşi, dar putem veni în contact cu soarele prin căldura şi lumina sa. Primind căldura şi lumina sa noi, de fapt, avem o experienţă directă cu soarele, dar într-o formă care ne permite să supravieţuim.

Schimbarea la faţă, Bizanţ, sec. XII, Ermitaj, Sankt Petersburg

Lumina dumnezeiască, focul, energia şi harul lui Dumnezeu străbat şi susţin universul. Această lumină/foc a fost prezentă în rugul aprins din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe Muntele Sinai. Ea ardea rugul fără a-l mistui sau distruge. În timpul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Tabor, lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu a revelat celor trei ucenici care Îi erau cei mai apropiaţi, firea dumnezeiască a lui Iisus. Ei au putut, prin harul lui Dumnezeu, să vadă această lumină, dar dacă ar fi fost şi alţii de faţă, probabil că aceştia nu ar mai fi putut să o vadă. În troparul ortodox de la Sărbătoarea Schimbării la Faţă, se spune despre ucenici că au experiat această lumină „pe cât li se putea”.

Asemănător, aurele pictate în icoanele ortodoxe nu sunt inele sau coroane, așa cum sunt atât de des reprezentate în arta religioasă non-ortodoxă. Ele sunt sfere de lumină, asemenea sferei de lumină din jurul unei lumânări aflate într-o cameră întunecoasă. Lumina care radiază din Hristos şi sfinţi prin aurele icoanelor simbolizează lumina necreată a lui Dumnezeu care nu poate fi văzută decât cu ochii inimii.

Pe măsură ce mă cufundam în studiul Ortodoxiei, am descoperit un adevăr care a rezolvat o mare problemă de care mă loveam mereu pe când eram protestant. De asemenea, acest adevăr m-a făcut să înţeleg de ce Iudaismul este, în anumite privinţe, mai apropiat de Creştinismul Ortodox decât de alte forme de Creştinism. Ortodoxia spune că nu dispoziţia luminii sau acţiunea lui Dumnezeu determină dacă lumina necreată luminează sau arde, ci starea, firea şi înţelegerea celui ce primeşte lumina. Ea luminează celui ce o primeşte cu bucurie. Îl arde pe cel ce i se împotriveşte. Acest lucru este adevărat atât pentru această viaţă, cât şi pentru cea viitoare.

uimit-coverAceastă uimitoare epifanie personală m-a afectat profund, fiindcă explică modul în care Dumnezeu îl poate iubi pe om necondiţionat și veşnic şi, totuşi, [Dumnezeu] să fie experiat ca sursă de chin şi suferinţă de către cei ce fug de El.

Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu

pemptousia.ro

05 Aug

Muzica psaltică la 200 de ani de la reforma din 1814

Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la reforma muzicală a celor trei dascăli, Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, Școala de Muzică Psaltică organizează Congresul Aniversar Internațional de Muzicologie, având ca temă: ,,1814-2014. 200 de ani de la introducerea Noii Sistime”. Congresul va avea loc la Mégaro Mousikís din Atena în zilele de 17 și 18 octombrie 2014 și va cuprinde prelegeri științifice și concerte.

fotopoulos3aa

Konstantínos Fotópoulos, director al Școlii de Muzică Psaltică și consultant științific cu privire la Noua Metodă al congresului despre reformă, a acordat următorul interviu Pemptousiei:

Pemptousia: Din punct de vedere tehnic, reforma de la 1814 i-a ajutat pe cei tineri să învețe mai ușor muzică psaltică?

Konstantínos Fotópoulos: Odată cu introducerea Noii Metode, cei trei dascăli au reușit să redea destul de fidel vechea notație, și să conserve bogata tradiție a muzicii noastre psaltice într-un mod în care poate fi înțeleasă și de omul contemporan. Au elaborat teoria muzicii psaltice destul de concentrat (cu anumite pierderi, desigur), grăbind, astfel, timpul învățării notației muzicale, având ca rezultat învățarea rapidă a elementelor de bază ale psalticii de către începători. Astfel, un tânăr înzestrat cu talent, poate, într-un an sau doi, să dobândească toate cunoștințele de bază. La școala noastră avem și copii de 6 ani care încep să învețe notația muzicală de la această fragedă vârstă.

Pe de altă parte, este adevărat că trăim într-o epocă în care toți căutăm să obținem totul fără prea mult efort și repede. În special pentru tineri, care sunt mai nerăbdători, este foarte important că sunt răsplătiți destul de repede pentru eforturile pe care le depun. Aici, însă, ne pândește un pericol, nu din pricina noii notații, ci din cauza modului în care aceasta este percepută. Apóstolos Kónstas remarcă un lucru în privința noii metode: ,,Este mai ușoară învățarea acesteia, însă cel care învață pierde natura, caracterul și claritatea liniei [muzicale] (adică a frazei muzicale) și măsurând și cântând, trebuie să aibă mare atenție ca să nu piardă vreo notă, și să nu piardă toată máthima [cântarea n. tr.] pe care o interpretează”. Mulți dintre cei care învață nu iau lucrurile prea în serios. Nu conștientizează necesitatea de a sta foarte mult timp în preajma dascălului lor la strană. Unii ca aceștia nu dovedesc seriozitate, sunt superficiali și nu încearcă să ,,fure” de la dascălul lor secretele acestei arte. În esență, muzica psaltică nu s-a schimbat. Chiar și în zilele noastre, așa după cum spune poetul, ,,se cere multă răbdare, se cere multă osteneală”.

La școala noastră, ,,Școala de Psaltichie”, încercăm să atenuăm această problemă. Insistăm foarte mult ca cursanții noștri să fie prezenți la stranele bisericilor acolo unde cântă dascălii lor, cât mai des posibil, și nu îi sfătuim să preia ei înșiși strana vreunei biserici, imediat după ce au făcut abia primii pași pe acest lung drum al studierii muzicii psaltice.

Pemptousia: Ce s-a schimbat în acești 200 de ani care au trecut de la reformă? Care credeți că a fost rolul reformei în istoria muzicii psaltice?

Konstantínos Fotópoulos: 1814 reprezintă una dintre cele mai importante etape în istoria muzicii psaltice. Într-o perioadă în care grecii se aflau sub jugul otoman și treceau printr-o perioadă foarte grea – și chiar se pregăteau pentru revoluția de eliberare – s-au găsit oameni, din toată Grecia, care să sprijine în mod concret încercarea celor trei dascăli. Noua Sistimă a fost acceptată și de cei mai severi păstrători ai tradiției și ea s-a impus. Doar dacă ne gândim la faptul că, pentru această reformă, cei trei dascăli au fost numiți ,,binefăcători ai națiunii”, putem să înțelegem rolul pe care Noua Sistimă l-a avut, nu doar în istoria muzicii psaltice, dar și în istoria țării noastre, în general. Nu spun, desigur că Noua Sistimă nu a avut, și nu are destule imperfecțiuni. Cu toate acestea, cu mare greutate s-ar fi putut găsi un mijloc mai potrivit pentru transcrierea și învățarea muzicii psaltice în zilele noastre. Chiar și așa, imperfecțiunile pe care le are pot fi suplinite cu ușurință dacă lucrăm cu smerenie și respect pentru tradiția orală și scrisă a muzicii psaltice.

Pemptousia: Aș dori să ne spuneți câte ceva despre tematica congresului, ce își propune, ce teme vor fi discutate?

Konstantínos Fotópoulos: Congresul organizat de Școala de Psaltichie are dublu caracter: științific și aniversar. Vor fi susținute referate de muzicologie cu privire la reforma din 1814 în cele 4 dimensiuni ale ei: istorie, compoziție muzicală, semiografie (notație muzicală), elemente de teorie. În paralel cu aceste expuneri, în cele 2 seri ale congresului vor avea loc concerte de muzică unde mai multe coruri vor interpreta compoziții ale lui Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax. Considerăm că distinsa comisie științifică a congresului, nivelul ridicat al corurilor care participă la concertele din cadrul congresului, precum și ambianța deosebită de la Mégaro Mousikís din Atena constituie garantul unui eveniment cultural reușit.

Ne rugăm așadar ca bunul Dumnezeu să ne ajute astfel încât să reușim să ne aducem și noi tributul acestor trei mari dascăli care au avut grijă de a păstra neatinsă, atât cât s-a putut, muzica noastră psaltică.

fotopoulos2

Konstantinos Fotopoulos conducând corul de muzică bizantină Psaltika pe care l-a pregătit în Rusia, la Sankt Petersburg:

Biografie – Konstantínos Fotópoulos
Konstantínos Fotópoulos s-a născut în 1982 la Atena. Copil fiind, început să ia lecții de muzică de la tatăl său, protopresbiterul Ioánnis Fotópoulos. Mai târziu, a continuat studiile sale alături de protopsaltul Konstantínos Papahristodoúlou și alături de prea protopresbiterul Anastásios Traifóros, cu care a obținut atestatul de ieropsalt în anul 2000 și diploma de muzică psaltică în 2001, cu calificativul ,,Excelent”. De asemenea, s-a folosit foarte mult în relațiile pe care le-a avut cu protopsalții Dimítrios Sourlantzís și Dimítrios Ioannídis, dar cel mai mult s-a folosit urmând cursuri, timp de trei ani, alături de Vassílis Emmanouilídis, Arhonte Protopsalt al Bisericii Celei Mari a lui Hristos a Patriarhiei Ecumenice.

Dincolo de studiile de muzică bizantină a luat lecții de vioară, la început alături de profesorul Stéllios Kalaitzákis, iar mai târziu alături de Ioánnis Zevgoúlis. În anul 2000 a fost admis la Facultatea de Filozofie din cadrul Universității Kapodistriene din Atena, ramura Filologie, iar în 2001 a obținut diploma pentru studii muzicale de armonie.

Din 2004, timp de trei ani, a locuit la Moscova și a creat acolo o școală de muzică bizantină, dar și un grup psaltic bizantin, al căror profesor și dirijor este până în prezent. În acești trei ani a editat trei CD-uri cu înregistrări ale unor coruri psaltice sub conducerea sa, iar corul psaltic al școlii de psaltică a participat la slujbe bisericești, dar și concerte, atât în Rusia, cât și în străinătate. De asemenea, în Rusia, Konstantínos Fotópoulos s-a ocupat cu transcrierea celor mai cunoscute cântări bizantine, din limba greacă în limba slavonă, dar și cu alcătuirea altor compoziții muzicale. De asemenea, în cadrul activității sale în domeniul psaltic amintim participarea la numeroase congrese și seminarii având ca melosul bizantin.

A deținut funcția de protopsalt la biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Aghía Paraskeví-Atena, lampadar la biserica Sfânta Ecaterina din Plaka (centrul Atenei), protopsalt la biserica Acoperământul Maicii Domnului din Moscova, protopsalt la biserica Sfântul Profet Ilie din Porto Ráfti, iar astăzi este protopsalt la biserica Sfântul Cosma Etolianul-Amarousíou. În 2008, împreună cu colaboratorul său, Konstantínos Bousdékis, a înființat în Maroúsi (Atena), ,,Școala de Psaltichie” și grupul psaltic ,,En Psaltirío”.

pemptousia.ro

01 Aug

Înălțimile Athosului

01 Aug

Despre viața în Hristos

Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.

Sfânta Scriptură
Cred că dacă ne facem obiceiul de a citi Sfânta Scriptură ca pe o rugăciune, în duh de rugăciune, ca și cum ar fi fost adresată nouă, scrisă pentru noi personal, atunci întotdeauna inspirația noastră, însuflarea noastră va spori. Citirea Scripturii în acest fel ne va aduce mari foloase în rugăciune și în orice lucru pe care îl facem înaintea lui Dumnezeu. […]
Cred că trebuie să-i încurajăm pe creștini să citească cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu toți ortodocșii nu citesc Scripturile. Unii le citesc tot timpul. Prin viața liturgică pe care o avem în Biserica Ortodoxă noi suntem cel mai bine întemeiați ca să înțelegem cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât cei din afara Tradiției ortodoxe.
Tradiția ortodoxă este cheia care ne deschide nouă înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu. Așa că este o rușine să deținem această cheie în Tradiția noastră și să nu o folosim.

zaharou in

Iubirea de vrăjmași
Iubirea de vrăjmași este un mare dar al Sfântului Duh. Omul nu-și poate iubi vrăjmașii dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Prezența Duhului Sfânt în om alungă din acesta teama de moarte și lupta pentru supraviețuire. Atunci omul e în stare să-i iubească pe toți și să-i ierte pe toți, pentru că cel mai mare dușman, care este moartea, a fost alungat din el și nu-i mai este frică de nimic. De aceea, Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmași dă mărturie de prezența Duhului Sfânt și a adevărului lui Dumnezeu în persoana omului.

Liturghia
Liturghia trebuie să devină centrul vieții creștinului, atât pentru preot, cât și pentru laici. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Liturghia, ca să fie trăită cum trebuie, are nevoie de pregătire. Când ne pregătim pentru Liturghie, naștem în inima noastră înclinații duhovnicești: de smerenie, de credință arzătoare, de pocăință și de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva și noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toți ceilalți credincioși și cu sfinții, și ne va învrednici să intrăm în părtășie cu harul care este în Liturghie. […]
Atunci când preotul și oamenii vor înțelege măreția acestui dar pe care îl primesc prin Liturghie, să dea mica lor viață și să ia viața nesfârșită a lui Dumnezeu, bineînțeles că vor avea o altă atitudine față de Liturghie. Vor fi cu mare băgare de seamă și deosebit de recunoscători lui Dumnezeu, foarte mulțumindu-I că le-a dat o asemenea cinste, că i-a învrednicit să se renască prin harul înnoirii.

Iertarea
Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorința de a supraviețui; ne iubim viața noastră mai presus de orice. […] Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși față de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire.

Recunoștința
Dacă ne facem un obicei din a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu, El va deschide ochii sufletului nostru încât să vedem din ce în ce mai limpede binefacerile Lui față de noi și față de semenii noștri. […] Cu cât dăm mai multă mulțumită, cu atât
vom primi mai îmbelșugat un duh smerit și vom atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu care ne ajută să-I mulțumim și mai mult, să-I mulțumim chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o îngăduie. Și în această dinamică a mulțumirii vine momentul în care ne încearcă o mare mâhnire pentru că nu suntem în stare să-I aducem lui Dumnezeu mulțumita pe care I-o datorăm și pe care o merită. Acesta este începutul pocăinței care se naște din recunoștință și acest fel de pocăință nu are sfârșit pe pământ.

Inspirația vieții
Cred că există trei lucruri care pot inspira viața creștinului. Unul este chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că, atunci când chemăm neîncetat Numele Domnului, pătrundem în prezența Lui și prezența Lui este deosebit de sfințitoare și dătătoare de viață. Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie și aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune așezări din inima noastră, și le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu în schimb va pune viața Sa în aceste daruri și ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viață. Iar al treilea lucru este citirea permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l-a izvorât. Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune și pentru toată buna făptuire.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, 
Merinde pentru monahi, ediția a doua, 
Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2013

www.putna.ro

pemptousia.ro

01 Aug

Înțelepciunea cuvântului