01 Aug

Noua Metodă Psaltică din 1814

Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la reforma muzicală a celor trei dascăli, Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, Școala de Muzică Psaltică organizează Congresul Aniversar Internațional de Muzicologie, având ca temă: ,,1814-2014. 200 de ani de la introducerea Noii Sistime”. Congresul va avea loc la Atena pe 17 și 18 octombrie 2014.

Pemptousia a stat de vorbă cu Konstantínos Fotópoulos, director al Școlii de Muzică Psaltică și consultant științific cu privire la Noua Metodă, în cadrul congresului.

Pemptousia: Ce reprezintă Noua Metodă? Este vorba despre o reformă muzicală sau o dezvoltare a semiografiei psaltice ?

Konstantínos Fotópoulos: În 1814, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, a fost constituită o comisie muzicală din care făceau parte trei dascăli de seamă ai muzicii psaltice din acea vreme: Hristant de Madit (care mai târziu va fi numit episcop la Dirahium), Grigorie (devenit mai târziu Protopsalt al Bisericii celei Mari al Patriarhiei Ecumenice) și Hurmuz (devenit mai apoi Hartofilax al Patriarhiei Ecumenice). Scopul acestei comisii era, pe de-o parte, simplificarea notației psaltice existente în uz la acea vreme, iar pe de altă parte, elaborarea unui sistem nou al notației psaltice, unic și bine structurat.

Ar fi fost logic ca contribuția cea mai importantă să fie considerată dezvoltarea notației muzicale. Până la introducerea Noii Metode, notația psaltică era stenografică și, din această cauză era extrem de complicată. Pentru ca cineva să fi învățat muzică psaltică, era nevoie să studieze chiar și 25 de ani și erau foarte puțini aceia care aveau răbdare să studieze atâția ani. Noua Metodă sau Sistimă propunea un nou sistem de notare, analitic, care era foarte ușor de învățat. Odată cu implementarea acestui nou sistem muzical s-a dat un nou imbold artei psaltice. Mulți au început să învețe și să predea acest nou sistem muzical, la rândul lor, celor mai tineri, deschizându-se, în același timp noi perspective în domeniul compozițiilor psaltice.

methodos IN

Pemptousia: Este adevărat că acest nou sistem muzical a fost contestat, iar introducerea lui a provocat vii reacții de nemulțumire?

Konstantínos Fotópoulos: Așa cum se întâmplă la fiecare schimbare, în general, la fel și în acest caz au existat reacții, dar, de semnalat ar fi doar cea a lui Constantin Protopsaltul  (+1862). Spre deosebire de perioada trecută, atunci când, încercările de introducere a unui nou sistem muzical psaltic (e de semnalat inițiativa lui Gheórghis Lésvios) au fost respinse de către majoritatea psalților, de data aceasta împotrivirile au fost izolate. Propunerea celor trei dascăli a fost primită imediat de către marea majoritate a ieropsalților. La scurt timp de la instituirea ei, noua notație s-a răspândit peste tot și, mai ales, s-a impus la un asemenea nivel, încât vechea notație a fost uitată la scurt timp. Mai mult chiar, câțiva dintre adversarii de atunci ai noii notații – cum a fost de exemplu Apóstolos Kónstas – au fost nevoiți să-și transcrie propriile compoziții folosindu-se de noua notație. Acest lucru se datora faptului că noua notație muzicală nu era complet necunoscută, ci era o dezvoltare firească simiografiei psaltice vechi. Odată cu Noua Sistimă, nu s-a schimbat muzica, în esența ei. Conform mărturiilor existente, existau biserici unde, la o strană se cânta de pe cărți scrise în noua metodă, iar la cealaltă se foloseau cărți scrise în vechea sistimă. Ascultând cele două coruri nimeni nu sesiza vreo diferență de interpretare.

Pemptousia: Credeți că motivele impunerii Noii Metode au fost de ordin ideologic și că nu s-ar fi impus această schimbare?

Konstantínos Fotópoulos: De bună seamă, au existat și motive ideologice care au jucat un rol important în introducerea Noii Sistime, dar nu cred că acesta a fost motivul principal pentru care noua notație s-a impus.

La începutul secolului al XIX-lea, atunci când se constituia noul stat grec, strămoșii noștri încep să își caute rădăcinile, și își îndreaptă atenția spre civilizația greacă antică, fără, însă, să treacă cu vederea și tradiția vie a lor. În paralel, începe să se impună un nou mod european de gândire, în timp ce societatea începe și ea să se schimbe având ca model Europa.

Cele de mai sus i-au influențat și pe cei trei dascăli, iar acest lucru și-a pus amprenta și asupra celebrei lucrări a lui Hrisant de Madit, ,,Marele teoreticon de muzică”. Acolo putem să distingem terminologii, definiții, precum și elemente de istoria muzicii inspirate și împrumutate din literatura greacă veche. Pe de altă parte, însă, modul în care sunt sistematizate scările muzicale, precum și stabilirea exactă a valorilor timpilor muzicali arată un mod de gândire european. Desigur, cei trei dascăli erau devotați tradiției orale și scrise din epoca lor. Au păstrat multe semne grafice în Noua Sistimă, împrumutate din cea veche, și, până la un nivel, au evitat introducerea de noi semne. În manualele lor de teorie psaltică ei au încercat să descrie tradiția orală și nu să o redefinească. În sfârșit, o mare parte a compozițiilor vechi a fost transcrisă în noua notație muzicală pentru a nu se pierde aceste capodopere ale artei noastre psaltice, odată cu trecerea timpului.

Nevoile au fost, așadar, reale, și au provenit din marile schimbări care au survenit în modul de viață al grecilor. De altfel, arta psaltică nu a fost niciodată o artă statică. Schimbări în ceea ce privește notația, compozițiile, teoria, dar și la alte niveluri au fost observate în fiecare secol. Putem spune, totuși, că, la începutul secolului al XIX-lea, condițiile socio-culturale de la acea vreme au determinat schimbări radicale și în domeniul muzicii psaltice.

www.pemptousia.ro

31 Jul

Fotografia zilei

31 Jul

Micul Prinț…o alternativă de vacanță

 

23 Jul

Fotografia zilei…

23 Jul

Ifosul şi ethosul muzicii psaltice athonite

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés

Discutând cândva cu un Bătrân care vieţuieşte de foarte mulţi ani la Sfântul Munte (are de două ori mai mulţi ani în Sfântul Munte decât mine), acesta mi-a spus, la un moment dat: ,,Fericitul părinte E. cânta întotdeauna Slava acesta după Iacov”. Şi, fiindcă noi toţi, cei care ne îndeletnicim cu muzica psaltică, ştim cât este de greu să cânte cineva compoziţiile lui Iacov Protopsaltul (care a scris cele mai multe compoziţii muzicale între anii 1760-1800), surprins, am întrebat dacă părintele acesta ştia muzică. Gheronda a rămas puţin descumpănit, ca şi cum nu se aştepta să îl întreb aşa ceva, şi după cea stat câteva secunde pe gânduri, mi-a răspuns: ,,Ştia muzică psaltică athonită!”. Adică, a vrut să spună că părintele E. ştia cântările acelea pe care obişnuiau să le cânte părinţii la Sfântul Munte. Şi, a continuat, vrând să lămurească mai bine ceea ce a vrut să spună, dar şi să dea un răspuns mai detaliat la întrebarea mea (adică, de unde a învăţat părintele E. să cânte Iacov?): ,,Aşa se învăţa în vechime. Învăţau unul de la altul”.

Acest scurt dialog prezintă succint modul în care s-a învăţat şi s-a cultivat muzica bizantină la Sfântul Munte, în urmă cu o jumătate de veac, dar şi mai demult. Este vorba de perioada când monahii nu aveau legături aşa strânse cu lumea din afară. Unii ieşeau foarte rar din Sfântul Munte, iar alţii nu ieşiseră niciodată. Cei mai mulţi dintre ei veneau la Sfântul Munte la vârste foarte mici, astfel că nu apucau să înveţe deloc muzică, iar alţii nu terminaseră nici măcar şcoala primară, ce să mai vorbim de gimnaziu. Nu veneau foarte mulţi închinători la Sfântul Munte pe atunci, iar contactul monahilor cu profesorii de muzică din lume era foarte rar. În orice caz, condiţiile dificile de acces în Sfântul Munte la vremea aceea nu permiteau relaţiile strânse ori influenţa reciprocă a celor două lumi muzicale diferite.

Sosit în 1993 la Sfântul Munte pentru a deveni monah, şi, neavând experienţe deosebite în urma călătoriilor pe care le făcusem până atunci acolo, abia dacă am apucat câţiva bătrâni (la schiturile din preajma mănăstirii mele) care să se potrivească descrierii de mai sus. Aveau voci pline, ,,coapte”, puternice precum tunetul dar dulci şi melodioase, în acelaşi timp. Cunoştinţele lor muzicale erau limitate. Însă, ceea ce ştiau şi obişnuiau să cânte, cântau, probabil, mai bine decât toţi. Ceea ce vedeau pentru prima dată, le era greu şi să înceapă. Posibilităţile de a corecta ceea ce cântau ei greşit erau absolut nule. Aşa după cum auziseră şi învăţaseră o anumită cântare, aşa aveau s-o cânte până la sfârşitul vieţii lor. Era, însă, frumuseţea de a cânta toţi acelaşi lucru, adunaţi în katholikonul mănăstirii. Toţi aşteptau să se cânte vreo cântare mai cunoscută, cu acea nuanţă caracteristică a vocii lor, care dădea un îndemn la rugăciune. Imediat ce începeau să cânte, privirile psalţilor mai tineri se intersectau între ele, însoţite de zâmbete sfioase.

Predare sistematică a muzicii psaltice nu cred să fi existat. Poate doar câteva lecţii introductive, iar în continuare, lecţiile însemnau însăşi prezenţa şi cântatul la strană. Repetarea continuă a aceloraşi piese muzicale ajuta pe cei care vroiau să înveţe, să reţină, pentru ca, mai apoi, să reproducă ei înşişi ceea ce auziseră şi învăţaseră. Învăţau ceea ce puteau din cărţi, memorau fraze muzicale întregi, şi, dacă uitau vreodată sfârşitul, îl „potriveau” la mărturie. Toţi aveau dreptul de a participa la cântare, chiar şi cei care nu aveau voce sau cei care nu ştiau să cânte decât practic (fără să cunoască notaţia muzicală). Vedeţi, la mănăstire slujbele sunt atât de multe şi de lungi, că este imposibil să cânte numai psalţii buni, pentru că şi aceştia obosesc la un moment dat. Astfel, la Sfântul Munte, o mare parte a cântărilor sunt interpretate de cei din strana stângă, care, de cele mai multe ori, nu ştiu să cânte ,,pe note”, ci cântă ,,practic”. De asemenea, un număr însemnat de cântări revine egumenilor şi ,,bătrânilor”, de aceea, aceste cântări se mai numesc şi ,,ale bătrânilor” (gr. γεροντικά).

Vedem, aşadar, că o mare parte a cântărilor de la slujbe sunt interpretate de cei care nu cunosc notaţia muzicală, şi, care, fără să ştie foarte bine teorie muzicală, îşi aduc şi ei contribuţia lor la tradiţia muzicală atonită.

ifosul IN 2 iakobos mesa 2

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés

Pe când eram de puţin timp venit la mănăstire, am discutat odată cu un frate care era de mai mulţi ani la Athos, iar acesta a început să-mi spună o întâmplare cu un părinte mai în vârstă, un monah foarte simplu, care, la un moment dat a fost internat în spital. Acest frate îmi spunea, aşadar, că, în toată perioada în care acest gheronda a fost internat, au venit să-l viziteze foarte mulţi oameni iar acesta le dădea diferite sfaturi duhovniceşti. Eu mi-am exprimat îndoiala că acest părinte ar fi putut să le spună cine ştie ce. Era, într-adevăr, un om foarte bun, dar, în acelaşi timp era un simplu monah, fără prea multe cunoştinţe. Ce ar fi putut el să le spună acelora? Atunci, fratele mi-a răspuns foarte înţelept că orice monah care a petrecut un număr însemnat de ani la Sfântul Munte, oricât de simplu şi lipsit de cunoştinţe ar fi, ceva tot are să spună.

Viaţa de zi cu zi la mănăstire este o continuă lecţie duhovnicească, şi este imposibil ca cineva care trăieşte acolo, să nu înveţe, vrând-nevrând, câteva lucruri de bază, şi să le transmită, la rândul lui, şi celorlalţi. Am impresia că la fel se întâmplă şi cu muzica psaltică.

Marea majoritate a monahilor care vin la Sfântul Munte, chiar dacă nu studiază constant pentru a învăţa muzică psaltică, fie din practică, fie din nevoie – fiindcă toţi monahii trebuie să participe la cântarea la strană – ceva, ceva tot învaţă. Cei mai mulţi dintre ei, vor putea, la un moment dat, să ,,ia strana”, aşa cum se spune la Sfântul Munte (să cânte, adică, fie în strana dreaptă, fie în cea stângă) dar şi să cânte, cât se poate de des, din memorie, unele cântări. Psalţii care cântă practic cântă foarte des în mănăstiri, mai ales în zilele de rând. Aş îndrăzni chiar să spun – şi nu ar fi deloc exagerat acest lucru – că ifosul aghioritic a fost influenţat foarte mult, mai ales în cazul cântărilor ,,pe scurt” (syntoma), de către aceştia.

Nu ar fi fost drept să nu amintim aici în ce măsură viaţa duhovnicească a influenţat formarea ifosului aghioritic. Şi muzica, ca oricare altă artă pe care monahii o practică la Sfântul Munte, este o artă aflată în slujba rugăciunii. Nu este un scop în sine. Este doar un mijloc de exprimare în cadrul cultului. Şi, chiar dacă acest lucru îl susţin şi psalţii din lume, aghioriţii nu doar declară asta, ci chiar pun în practică. Un psalt de la Sfântul Munte nu va ştii niciodată când va cânta, şi nici dacă va cânta. Aşteaptă să primească poruncă de la ,,tipicar” pentru a veni la strană. Însă, atunci când vreun psalt invitat vine la strană, din respect, îi lasă locul său aceluia, iar el se retrage.

De cele mai multe ori, posibilitatea alegerii unui repertoriu mai diversificat este limitată, fie deoarece gheronda nu permite acest lucru, fie deoarece cei mai mulţi fraţi nu pot învăţa repede cântări noi, ceea ce, din nou, îl „obligă” pe gheronda să impună psalmodierea anumitor cântări, cunoscute de către toţi. Dacă fraţii nu ascultă şi cântă ceea ce doresc, şi se întâmplă să greşească în cursul interpretării cântării, gheronda va fi nevoit să ,,pedepsească” cu canonul rânduit pe cel care nu a ţinut cont de porunca lui.

Strana dreaptă nu aparţine cuiva anume. Tipicul de la Sfântul munte prevede schimbarea permanentă a celor care cântă la strană în timpul anului. Chiar şi cel mai bun dintre psalţii mănăstirii este nevoit să îi primească la strană şi pe cei mai puţin înzestraţi muzical – care, de cele mai multe ori nu îl ajută prea mult la cântare – pentru ca şi aceştia să deprindă, pas cu pas, în timp, meşteşugul muzicii psaltice.

În afară de toate acestea, există, însă, şi „ochiul neadormit” al bătrânilor, care sunt gata mereu să taie elanul oricui crede că ştie ceva, folosind „pedepse” potrivite în astfel de cazuri – cum ar fi îndepărtarea de la cântare – până când consideră că novicele „şi-a venit în fire”.

Din toate acestea vedem că psaltul aghiorit, dincolo de osteneala sa pentru a dobândi cunoştinţe muzicale şi pentru a sluji cât mai bine strana, se trudeşte şi pentru dobândirea celor duhovniceşti, pentru a putea să depăşească toate celelalte obstacole, pentru a folosi muzica spre slăvirea Lui Dumnezeu, şi nu pentru a se mândri. Cred că nu există psalt aghiorit care să nu fi spus măcar o dată – mai ales în perioada când era novice – că ar fi fost mai bine să nu fi ştiut muzică.

Însă, aşa cum spun şi bătrânii, acestea sunt ispite de început pe care le-au avut toţi. Mărturisesc că şi eu, la început, am întâmpinat mari greutăţi dar gheronda m-a încurajat spunându-mi că vede că monahii care psalmodiază află mai mult har în faţa Lui Dumnezeu.

Astfel, odată cu trecerea anilor, conştientizăm care este, într-adevăr locul nostru în biserică şi depăşim toate aceste greutăţi, care, însă, ne ajută foarte mult în viaţa noastră duhovnicească, în special de a dobândi mai multă smerenie. Toate acestea, însă, influenţează foarte mult şi interpretarea muzicală a cântărilor psaltice la strană. De aceea am spus mai devreme că şi factorii duhovniceşti au un rol foarte important în formarea ifosului psaltic aghioritic.

Multe generaţii de psalţi au vieţuit în aceste împrejurări. Desigur, în Sfântul Munte au existat şi mai există încă astfel de bătrâni. Chiar şi cei mai cunoscuţi psalţi aghioriţi au crescut şi au învăţat muzică psaltică întâmpinând aceleaşi greutăţi, ca cele descrise mai sus. Toţi aceştia, prin participarea lor zi de zi la slujbele bisericeşti, dar şi prin râvna lor nemăsurată pentru muzica psaltică (adevărul este că râvna pentru muzica psaltică este incomparabilă cu orice altceva ) şi, sub influenţa unor factori care ţin de specificul local, şi cum a evoluat el de-a lungul anilor, dar, în special, după părerea mea, sub influenţa factorilor duhovniceşti din acest loc au creat acest renumit ifos muzical psaltic aghioritic.

Însă, nu ar fi fost corect să nu ne referim şi la muzica psaltică de astăzi de la Sfântul Munte. Ifosul aghioritic, pe care lumea l-a iubit, este acesta care s-a format în condiţiile pe care le-am descris mai sus. Mărturisesc că nu am foarte mulţi ani la Sfântul Munte şi, din păcate, nu am apucat să cunosc foarte mulţi psalţi mari ai ultimelor decenii. Însă, venind din lume, şi având o pregătire muzicală temeinică, am avut posibilitatea să înţeleg mai uşor muzica psaltică aşa cum se cânta ea la Atos.

Adevărul este că ceea ce văd astăzi este ceva diferit faţă de ceea ce am descris mai sus. Condiţiile de astăzi sunt diferite, şi este de aşteptat să avem rezultate – în ceea ce priveşte muzica psaltică – diferite faţă de ifosul aghioritic „clasic” cu care ne-am obişnuit atâţia ani. Acest lucru este firesc, pentru că nici condiţiile nu mai sunt aceleaşi. Însă, acesta este alt subiect, care trebuie tratat într-un alt articol. Pentru moment să rămânem cu sentimentul duhovnicesc pe care muzica de la Sfântul Munte ne-a oferit-o şi pentru care este iubită şi apreciată în întreaga lume.

Să trâmbiţăm…, Slava Laudelor la sărbătoarea Sf. Nicolae, glas 5, de Petru Filanthidul

Cântă părinţii din obştea Daniileilor:

pemptousia.ro

23 Jul

Ilie, profetul anti-sistem

                      Sfântul Ilie, basorelief egiptean, sec. VI, Dumbarton Oaks Collection, USA

Profetul Ilie, „temeiul prorocilor, al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos” (troparul Sfântului Proroc Ilie) după cum menţionează imnografia Bisericii Ortodoxe, a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea în secolul al IX-lea î.H. Secolul al IX-lea găseşte regatul lui Israel sub conducerea împăratului Omri, care a reuşit să redea regatului pe care-l conducea stabilitate, bunăstare materială şi dezvoltare, apărându-l de popoarele din jur. Pe tărâm religios, însă, a săvârşit fapte rele înaintea Domnului (3 Regi 16, 25). Aceeaşi politică cu a lui Omri a dus şi fiul şi succesorul său la tron, Ahab, care s-a căsătorit cu principesa Izabela, fiica regelui Sidonului, prin această căsătorie deschizând calea cultului lui Baal, pentru cinstirea căruia a ridicat un jertfelnic, săvârşind „fapte rele înaintea Domnului” (3 Regi 16, 30-34).

În acest context al îndepărtării de la dreapta credinţă se prefigurează figura proeminentă a Proorocului Ilie, care se trăgea din Tesva, înfăţişat drept conducător al „războiului religios” ce izbucnise între curtea regală şi profeţii singurului şi adevăratului Dumnezeu. În Cărţile Regilor, în care este descrisă activitatea profetică a lui Ilie, misiunea lui este vădită, mai ales convingerea că se află în slujba lui Dumnezeu, pe care-L slujeşte şi-L apără până la sfârşit.

Prin activitatea profetică şi de vestire a cuvântului lui Dumnezeu a lui Ilie şi, mai apoi, a lui Elisei, ucenicul şi urmaşul acestuia, este pusă în evidenţă apariţia mişcării profetice de opoziţie şi rezistenţă din secolul al IX-lea. Aceşti profeţi şi cetele lor de ucenici au apărut drept entităţi independente, fără susţinere şi recunoaştere din partea statului, în opoziţie cu falşii profeţi ai curţii regale, migrând din loc în loc.

Proorocul Ilie şi apoi Elisei, dar şi Miheia, sunt purtătorii răspunsului lui Dumnezeu şi a rezistenţei oamenilor Lui faţă de adorarea orgiastică a lui Baal şi ai Astartei.

Pe când Ahab ieşise împreună cu Obadia, mai marele curţii, să-l caute pe Ilie, acesta din urmă l-a provocat pe regele Ahab la „întrecere”: Ilie urma să „lupte” împotriva preoţilor lui Baal. În Cartea a Treia a Regilor este descris momentul întâlnirii dintre Obadia şi Ilie: Obadia era un om temător de Dumnezeu (3 Regi 18, 3), şi îndată ce s-a închinat înaintea omului lui Dumnezeu, adică în faţa lui Ilie, l-a întrebat: „Cu ce am greşit eu de dai pe robul tău pe mâna lui Ahab, ca să mă omoare?”, manifestându-şi astfel frica pe care o avea din pricină că fusese trimis să-l caute pe Ilie, omul pe care împăratul îl socotea vinovat pentru nenorocirile lui Israil.

Obadia, care este pomenit în Cartea a treia a Regilor (18, 4), nu trebuie nicidecum confundat cu profetul Avdie sau Ovdie, autorul cărţii profetice omonime, fiind acela care i-a luat pe cei o sută de prooroci şi i-a ascuns în peşteri, câte cincizeci, pentru a-i mântui de furia reginei Izabela, care-i omora pe proorocii lui Dumnezeu (3 Regi 18, 4).

Regele Ahab considera că Ilie este cel ce aduce „nenorociri peste Israel” (3 Regi 18, 17), dar Ilie îi răspunde că cel ce aduce nenorociri peste popor este însuşi Ahab, care l-a părăsit pe Dumnezeu pentru a-l urma pe Baal. Ilie îl provoacă pe rege să adune pe preoţii lui Baal, pe care-i numeşte „proorocii ruşinii” şi să aducă jertfe, chemându-i pe dumnezeii lor să arunce foc pentru a aprinde rugul. De îndată ce încercarea preoţilor lui Baal a eşuat, Ilie ridică un nou jertfelnic, folosind douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, udând cu apă lemnele şi carnea adusă spre jertfă. Rugându-L pe Dumnezeu să aprindă rugul, aceasta s-a şi întâmplat. Atunci Ilie i-a prins pe proorocii şi preoţii lui Baal şi i-a junghiat la pârâul Chişon (3 Regi 18, 20-40). Ca un alt Moise, a ridicat un jertfelnic şi s-a rugat lui Dumnezeu, precum altădată Moise a spart tablele legii atunci când a văzut că poporul se închina viţelului din aur şi a urcat din nou pe muntele Sinai, pentru a lua din nou legea.

Această luptă, desfăşurată pe muntele Carmel, a fost, în realitate, lupta dintre Dumnezeu şi Baal, proclamare a atotputerniciei şi stăpânirii Sale absolute şi dovadă „a neputinţei demonilor care înşelă poporul şi a atotputerniciei lui Dumnezeu” (Teodoret din Cyr, P.G. 80, 729). Junghierea proorocilor mincinoşi de către Proorocul Ilie a fost spre folosul poporului, căci preoţii lui Baal obişnuiau să sacrifice copii mici pentru cinstirea dumnezeului lor, iar înfrângerea lor înaintea singurului adevăratului Dumnezeu a avut drept urmare plătirea cu aceeaşi monedă a faptelor lor dezgustătoare, de aceea poporul nu s-a mâniat împotriva Proorocului Ilie, ci a primit în tăcere toate câte a făcut Ilie împotriva acelora. După „biruinţa” sa, Ilie se roagă lui Dumnezeu şi pune capăt secetei (3 Regi 18, 45-46) pe care o proorocise ca pedeapsă pentru apostazia lui Ahab (3 Regi 17, 1-6). Proorocia referitoare la secetă şi la sfârşitul ei a fost semnul uriaşei deosebiri şi opoziţii dintre Iahve şi Baal, zeul fenician al ploii.

După înfrângerea preoţilor şi a proorocilor lui Baal de pe muntele Carmel, împăratul Ahab a fugit mâhnit, cu carul său de luptă, către oraşul Izreel. „Mâna Domnului a fost peste Ilie, care, încingându-şi mijlocul, a alergat” mai repede decât carul lui Ahab şi s-a găsit înaintea acestuia, în Izreel (3 Regi 18, 45-46). Acest element plin de putere, „mâna Domnului”, nu este altceva decât Duhul lui Dumnezeu, fenomenul dinamic care-i face pe proorocii secolelor al X-lea şi al IX-lea să fie cuprinşi de inspiraţia divină şi să grăiască cuvântul lui Dumnezeu, o caracteristică esenţială a profeţiei israelite în epoca preclasică, adică în secolele al X-lea şi al IX-lea înainte de Hristos. În cărţile istorice ale Vechiului Testament, Duhul lui Dumnezeu este acela care-i călăuzeşte pe conducătorii harismatici ai lui Israel, precum Iisus din Naví, descoperind proorocilor din secolele al X-lea şi al IX-lea cuvântul lui Dumnezeu.

După uciderea preoţilor şi proorocilor lui Baal, Ilie fuge înfricoşat la Beer-Şeba, temându-se de mânia şi turbarea reginei Izabela. După patruzeci de zile ajunge la muntele Horeb (3 Regi 19, 1-8). Theodoret din Cyr, vrând să explice lipsa de curaj a lui Ilie, scrie că frica aceasta se explică, pe de-o parte, prin aceea că proorocul Ilie era în primul rând om, iar, pe de altă parte, prin aceea că a fugit de mândria care l-ar fi putut cuprinde din pricina minunii extraordinare săvârşite. Din aceste pricini a fost cuprins de frică, ca să-şi reamintească de slăbiciunea firii omeneşti (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 732-733).

Pe muntele Horeb a avut loc evenimentul theofaniei, al întâlnirii şi al împăcării proorocului cu Dumnezeu. Ajungând pe munte şi rămânând într-o peşteră, proorocul, înfricoşat şi dezamăgit, cere să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci i se înfăţişează un înger care-i vesteşte că în ziua următoare i se va arăta Dumnezeu. Se stârneşte o furtună năprasnică, dar Dumnezeu nu era acolo, se porneşte un cutremur înfricoşător, dar nici în el nu era Dumnezeu. Mai apoi vine un foc mare, dar nici în foc nu era Dumnezeu. La sfârşit, Ilie Îl vede pe Dumnezeu într-o adiere de vânt lin (3 Regi 19, 9-19).

Arătarea lui Dumnezeu într-o „adiere de vânt lin”, în opoziţie cu vântul năprasnic, cu focul şi cutremurul, urmăreşte să-i demonstreze lui Ilie faptul că credinţa nu poate fi impusă cu metode dure, ci cu blândeţe. După Teodoret din Cyr, Dumnezeu preţuieşte îndelunga răbdare şi iubirea de oameni (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 733).

În versetele 18 şi 24 din capitolul 17 al Cărţii a treia a Regilor, Ilie este menţionat ca „om al lui Dumnezeu”. Acest termen profetic, „om al lui Dumnezeu”, e întâlnit mai ales în cărţile Regilor, în istoriile despre Ilie şi Elisei, punând în evidenţă relaţia specială pe care o aveau aceştia cu Dumnezeu, precum şi harisma facerii de minuni. Această caracterizare, de „om al lui Dumnezeu”, îl aduce în opoziţie cu regele, nu numai din pricina devierilor de la dreapta credinţă ale curţii regale, ci şi din cauza anumitor chestiuni de ordin social, condamnându-l pe rege pentru nedreptatea pe care-o săvârşise omorându-l pe Nabot Izreeliteanul şi luându-i via pe care acela refuzase să i-o vândă (3 Regi 20, 1-16).

Întâlnindu-l pe rege pe drum, Ilie l-a înfruntat cu cuvinte teribile, spunându-i: „Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire? Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!” (3 Regi 21, 19).

După ce-l unge pe Elisei proroc şi urmaş al său, după porunca Domnului (3 Regi 19, 16), soseşte vremea ca Ilie să se despartă de lume. Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Ilie să guste moartea, ci l-a ridicat la ceruri. Ajungând la capătul misunii sale, Ilie îi dă de ştire lui Elisei că cererea aceluia va fi împlinită, luând binecuvântarea şi harul lui Ilie, după ridicarea sa la ceruri (4 Regi 2, 1-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Cel care l-a luat pe Proorocul Ilie la ceruri în car de foc este chiar Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care-i şi spune lui Ilie că va fi ridicat la ceruri. Ilie nu a putut să aducă păcătoşilor mântuirea, pentru acesta se va pogorî pe pământ Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, să împlinească chemarea păcătoşilor (Sfântul Ioan Gură de Aur P.G. 56, 586).

În evenimentul mutării proorocului la ceruri de către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, imnografia Bisericii noastre găseşte prilejul să vestească cu glas mare: „Cel ce pe Ilie Tesviteanul, în căruţă de foc, de pe pământ, Milostive, l-ai mutat la cer, Cuvinte, cu mijlocirile acestuia, mântuieşte-ne pe noi, cei credincioşi, care pe Tine Te slăvim!” (Stihiră la Vecernia Sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie). Theodoros Rókas

pemptousia.ro

21 Jul

Girona – Miniature

21 Jul

20 iulie 2014, Hramul de vară în imagini

20 iulie 2014 – Hramul de vară

Prăznuirea Proorocului de Foc, Sfântul Ilie!

Duminică binecuvântată de oaspeți duhovnicești,

cuvioși părinți de la Sihăstria Putnei

https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/201420IulieHramulDeVaraProoroculIlie

20 Jul

Se naşte un prooroc

articol15 in 1

Aşadar, în cele din urmă, după patruzeci de ani de pribegie prin pustie au ajuns în pământul făgăduit de Dumnezeu. Atât i-a costat pe israeliţi puţina lor credinţă.

Acum se bucură! Prăznuiesc! Însă pe Binefăcătorul lor L‑au uitat. S‑au îmbătat cu bunătăţile pe care le‑au găsit. Cu bogăţia! Cu frumuseţea! Cum să‑şi mai amintească de Dumnezeu? Cum să‑şi mai amintească de mană şi de prepeliţele cu care i‑a hrănit în pustie?

articol15 in 3aPrimii care L‑au uitat au fost căpeteniile. Tocmai aceia care trebuia să dea exemplu bun. S‑au lepădat de credinţa părinţilor lor, a lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. S‑au întors către idoli şi au umplut cetăţile lor cu statui ale lui Baal, zeul furtunii, şi ale Astartei. Iar Moise nu mai este în viaţă, ca să‑i întoarcă la calea adevăratului Dumnezeu.

articol15 in 3bSituaţia s‑a înrăutăţit pe vremea împăratului Ahaav din pricina Izabelei, femeia sa, care era închinătoare la idoli.

În acea vreme s‑a născut Ilie.

Tatăl lui avea să povestească cum a văzut că, în ceasul în care pruncul a deschis ochii în această lume, trei bărbaţi îmbrăcaţi în alb l‑au luat în mâinile lor şi l‑au înfăşat. L‑au îmbrăcat cu foc, fără să se ardă, şi i‑au pus numele Ilie, care înseamnă „dumnezeiesc”.

Mama pruncului îi priveşte uluită. Plin de uimire îi priveşte şi tatăl său. Nu înţeleg ce vrea Dumnezeu să le arate prin acest semn. Însă orice ar vrea să le spună, se roagă să fie spre binele lor şi al tuturor israeliţilor. Şi îl cresc pe copil în frica Domnului.

Anii trec. Ilie acum este deja bărbat în toată firea. Se mâhneşte când îi vede pe cei din jurul său închinându‑se la idoli. Ilie socoteşte că vinovat pentru aceasta este împăratul Ahaav, aşa că se înfăţişează înaintea lui.

– Împărate, îi spune, trebuie să ştii că din cauza necredinţei tale şi a poporului tău, vreme de trei ani încheiaţi nu vom vedea ploaie. Pământul se va usca şi nu va mai da roade. Oamenii şi animalele vor suferi de foame. Şi numai prin cuvântul meu care arată voia adevăratului Dumnezeu va lua sfârşit acest rău.

articol15 in 2

Împăratul se mânie la auzul acestor cuvinte ale lui Ilie şi porunceşte să‑l scoată îndată afară din palat. Să‑l scoată şi din cetate. Şi deoarece Ilie se teme ca nu cumva să‑l ucidă oamenii împăratului, merge şi se ascunde într‑o peşteră, deasupra pârâului Cherit, aproape de râul Iordan.

A mers mult până să ajungă. A obosit. Şi numai cât s‑a rezemat cu spatele de stâncă, că l-a şi cuprins somnul. L‑au trezit croncăniturile unui corb. Deschide ochii şi ce să vadă? În faţa lui se găsea o bucată de carne pe care o lăsase pasărea. A mâncat‑o şi L‑a slavoslovit pe Dumnezeu. Nu avea să petreacă ziua flămând.

După‑amiază, cu puţin înainte de apusul soarelui, corbul vine din nou. De această dată îi aduce pâine. La fel se întâmplă şi în zilele următoare. Cât timp a vieţuit Ilie în această peşteră, în nici o seară nu l‑a lăsat Dumnezeu să se culce flămând. Pentru apă coboară la pârâu, se spală şi bea ca să‑şi potolească setea.

Dar apa se împuţinează din ce în ce mai mult din cauza secetei. Şi în timpul celui de‑al treilea an pârâul seacă. Ilie este silit să părăsească peştera. Din porunca lui Dumnezeu merge în Sidon, patria împărătesei Izabela.

Împăratul află că Ilie se găseşte în ţinutul Sidonului şi‑i pune pe oamenii săi să‑l caute şi să‑l omoare, pentru că din cauza lui oamenii suferă. Pământul nu mai dă roade, iar animalele mor. Toţi se ridică împotriva împăratului, iar împăratul îl socoteşte pe Ilie vinovat de acest rău.

Ilie aude că este căutat pretutindeni şi se înfăţişează singur la palat. Nu ia în seamă primej­dia. Şi îi spune împăratului că, şi dacă îl va omorî, situaţia tot nu se va schimba. Dimpotrivă, va fi şi mai rău. Aşadar, împăratul este obligat să ajungă la o înţelegere cu Ilie, de vreme ce numai prin cuvântul său este cu putinţă să se întoarcă toate spre bine.

Ilie vorbeşte cu siguranţă, deoarece crede că Dumnezeu nu‑l va refuza, orice I‑ar cere. Va trimite mult dorita ploaie să sature pământul de apă şi astfel pământul să scoată verdeaţă. Pomii şi ogoarele vor rodi, iar oamenii şi animalele vor avea cu ce să se hrănească. Dar toate acestea cu condiţia ca proorocii împăratului să ceară de la dumnezeul lor, Baal, să plouă. Şi Baal să aprindă focul pentru jertfă.

Împăratul îl ascultă, dar înlăuntrul lui fierbe de mânie. Îi vine să‑l apuce pe Ilie şi să‑l arunce cât acolo afară din palat. Iar oamenii lui ştiu cum să‑l aranjeze după aceea.

Dar se gândeşte la popor. Foamea l‑a sălbăticit. Şi este sigur că mânia lui se va dezlănţui asupra sa, asupra împăratului. Aşadar, se stăpâneşte şi‑i cheamă pe prooroci la muntele Carmel, aşa cum s‑a înţeles cu Ilie. Le cere să‑i jertfească lui Baal înaintea poporului ca să plouă. Proorocii se supun. Aşează pe jert­felnic animalul înjunghiat. Dedesubt pun lemnele. Dar de unde să se aprindă focul? Se roagă, strigă, dar dumnezeul lor este surd. Nu îi aude. Se lovesc cu săbiile ca să‑i fie milă de ei, se rănesc, însă nimic. Lui Baal nu îi pasă. Nu este mişcat de durerea lor.

Ilie râde pe înfundate. Într‑adevăr, care dumnezeu să‑i audă? Cui să‑i fie milă de ei? Unui dumnezeu care nu există?

Împăratul se înfurie când îi vede pe prooroci strigând, sărind în jurul jertfelnicului şi lovindu‑se fără folos.

– Ajunge! strigă.

Este rândul lui Ilie să jertfească.

articol15 in 4Ilie ia douăsprezece pietre după numărul seminţiilor lui Israel şi zideşte jertfelnicul. Pune deasupra animalul înjunghiat şi lemnele dedesubt. După aceea îşi ridică mâinile. Se adânceşte în rugăciune, care este ca focul pe buzele sale. Devine ca o lumânare aprinsă. Şi Îi cere lui Dumnezeu să aprindă focul, să‑i primească jertfa şi să pună capăt secetei.

Ilie nu apucă să‑şi termine rugăciunea şi iată, un fulger brăzdează cerul. Într‑o clipă lemnele se aprind, cu toate că le udase din belşug. Focul arde lemnele, jertfa, chiar şi pietrele jertfelnicului şi preface totul în cenuşă. De îndată ce s‑a săvârşit jertfa, a început să plouă. A fost inundat tot locul. Împăratul dă pinteni calului şi pleacă. Pleacă şi Ilie ca să evite laudele lumii. Pentru că nu el a adus ploaia, ci Dumnezeu. Pe Acesta oamenii sunt îndatoraţi să‑L slavoslovească.

Împărăteasa aude veştile şi nu‑şi ascunde mânia. Se plimbă prin palat încoace şi‑ncolo, nu are linişte.

– E un vrăjitor! E un vrăjitor! zice mereu despre Ilie. Şi cu strigătele ei se străduieşte să‑l convingă pe împărat şi pe popor că Ilie a reuşit să aprindă focul prin vrăjitorie. Cu vrăjile lui i‑a împiedicat şi pe proorocii lui Baal să aprindă focul.

Atât de mare este mânia ei împotriva lui Ilie, încât îşi trimite oamenii să‑l omoare. Şi Ilie, ca să scape cu viaţă, pleacă din cetate şi se ascunde în pustie.

Merge ce merge, până ajunge într‑un loc unde câţiva copăcei dăruiesc prin umbra pe care o fac puţină odihnă drumeţilor osteniţi. Se aşează. Îşi simte picioarele grele. Grea îi este şi inima. Vrea să plângă. Pentru ce trebuie tot timpul să se ascundă? De ce costă atât de mult credinţa în adevăratul Dumnezeu? Închide ochii. Simte că această întrebare îl copleşeşte. Când îi deschide, vede un înger stând lângă el.

– Ţi‑am adus puţină pâine şi apă, îi spune îngerul şi se face nevăzut.

– Pâine şi apă! Aşadar Dumnezeu nu l‑a uitat. Totdeauna îi poartă de grijă. Uită oboseala şi mâhnirea care îl apăsa şi îşi reia drumul prin pustie. Îşi aude paşii pe pământul uscat. 

pemptousia.ro

19 Jul

Ilie, profetul de foc – 20 iulie

În zonele rurale ale țării, sărbătoarea profetului Ilie este asociată cu așteptarea ploii. În arșița verii, o ploaie bună poate schimba atmosfera și contribuie la o recoltă bună, deoarece ploaia ajută considerabil pomii, plantele și animalele obosite de căldură. Această percepție reflectă istorisirea Vechiului Testament care se referă la episodul aventuros, dramatic și extrem de interesant al profetului Ilie.

profitis ilias in

Profetul de foc a avut atât de multă îndrăzneală la Dumnezeu, încât rugăciunea sa, aceea de a nu ploua pe pământ trei ani și șase luni, a fost ascultată. Și, iarăși rugându-se, cerul a dat ploaie și pământul a odrăslit roada sa, așa cum se menționează în Epistola lui Iacov (5, 17-18). Cu toate că Sfântul Ilie și-a desfășurat activitatea cu aproximativ 850 de ani înainte de venirea lui Hristos, acesta s-a bucurat de o faimă mare, ocupând un loc important în conștiința poporului. Este semnificativ faptul că, atunci când Hristos i-a întrebat pe ucenici ce spun oamenii despre El, aceia I-au răspuns că Îl consideră: „Unii Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci” (Matei 16, 14).

Activitatea Sfântului Ilie răspunde într-un fel dreptății lui Dumnezeu, pentru că proorocul își asumă pedepsirea cu moartea a acelora care au apostaziat și L-au părăsit pe Dumnezeul cel Adevărat. Într-un mod asemănător gândeau, înainte de Cincizecime, și ucenicii Iacov și Ioan, reacționând la refuzul samaritenilor de a-L primi pe Hristos, propunându-I Acestuia: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”. Domnul, pentru a pune sfârșit acestei practici, le răspunde pe un ton dojenitor: „Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55).

profitis ilias by fikos

d) Potrivit mesajului din Vechiul Testament, în Profetul Ilie s-a arătat slava dumnezeiască: „Ieși și stai pe munte înaintea Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năpasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.” (III Regi 19, 11-12). În Filocalie se precizează că harul și mila lui Dumnezeu se arată oamenilor în diferite chipuri. Unora ca duh al fricii de Dumnezeu, care copleșește inima împietrită și nesimțitoare, sau ca un „cutremur”, tresărire interioară și exaltare, iar altora ca duh al „păcii”, aură delicată de lumină, așa cum s-a arătat și profetului Ilie.

e) Profetul Ilie se cinstește cu totul deosebit în spațiul grecesc. Fótis Kóntoglou, referindu-se la una din ilustrațiile sale, scrie: „Oriunde te duci, vei vedea biserici izolate pe vârfuri de munți… Sfântul Nicolae ocrotește marea, iar profetul Ilie munții. În bisericile izolate închinate Sfântului Ilie, acesta este reprezentat în icoane, de acei maeștri din vechime, ca un cioban îmbrăcat în cojoc de lână, cu părul și barba încurcată și răsucită ca un tufan sălbatic, cu nasul înconvoiat ca un vultur și cu ochii de foc”.

f) „Stă așezat pe o piatră, în fața unei peșteri, ca o pasăre de pradă în cuibul ei. Are capul sprijinit în palmă și privește în urmă, ca și cum ascultă glasul lui Dumnezeu, Care îi vorbește prin acele stânci neîndurătoare. Deasupra lui zboară un corb cu o bucată de carne, care se repede jos să i-o dea”.

g) În fiecare an, pe 20 iulie, creștinii din sat, împreună cu preotul, vin spre seară la biserică, se închină profetului Ilie, aprind candele, tămâiază, psalmodiază, citesc stihirile acatistului, iar Sfântul ascultă cu capul sprijinit în palmă… În ziua următoare, imediat după terminarea Liturghiei, oamenii pleacă, Sfântul Ilie rămânând iarăși singur, tăcut, îmbrăcat în piele de oaie, ca un vultur în adăpost. De mii de ani stă așa, și va mai sta și alți ani de acum înainte „până va veni ziua Domnului cea mare și se va arăta pe pământ”.(Monahul Moise Aghioritul)

pemptousia.ro

17 Jul

Τον Κύριον υμνείτε

Pe Domnul lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii!

17 Jul

Proorocul Ilie

„Nu în cutremur, ci în vânt subțire ai văzut venirea lui Dumnezeu, 

Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite,

și în căruță cu patru cai fiind purtat,

pe cer ai umblat cu străină vedere,

minunat făcându-te, de Dumnezeu insuflate”. 

(Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. Prooroc Ilie)

17 Jul

Profetul Ilie

17 Jul

Terirem al Sf.Ioan Cucuzel

Această cratimă (Terirem) pe glasul al optulea este o compoziție impozantă. Ea se găsește în manuscrisul Codex 710 ΜΠΤ, purtând indicația „pentru cor”. Lunga introducere urmează glasul al patrulea, glasul întâi și glasul al șaptelea, cu coborâri frecvente către antifonicul aghia. Dezvoltarea unei frazeologii melodice foarte bogate este pregătită metodic prin introducerea repetată a nou motive melodice, într-o procedură mai puțin grăbită decât la alte cratime ale Sfântului Ioan Cucuzel, care nu poartă mențiunea „pentru cor”.

Atunci, însă, când melosul este pe deplin dezvoltat, după tehnica obișnuită a Sfântului Ioan Cucuzel – în glasul al patrulea papadic sau în glasul întâi tetrafonic, de exemplu – apelul la glasul inițial este frecvent, cu fraze întregi dedicate interpretării corale. Bogăția acestor motive melodice atinge maximul spre sfârșit, într-o progresie la secundă ascendentă, în măsură de patru timpi, până la heptafonia glasului 8, lucrarea încheindu-se prin reîntoarcerea la motivul inițial.

(Lykourgos Angelopoulos, în broșura CD-ului Ioannis Cucuzel, The Byzantine Maïstor, 1995)

 Cratima IN 3
sursa:pemptousia.ro
15 Jul

Duminica Icoanelor Împărătești!

Icoanele împărătești au sosit acasă. Au sosit în sfârșit acasă, la Girona, în biserica Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul și a Sf. Ierarh Grigorie Palama.

A fost un drum lung, sinuos, a fost un drum cu ispite? Am putea să zicem și să credem ca da. Căci așteptarea a fost îndelungată. De aproape 4 ani căutam iconarul potrivit sau, mai bine zis, rânduit de Domnul. Căci dacă am fost tentați sa alegem noi un iconar sau altul, se pare că voia Domnului și a sfinților ocrotitori de la Girona a fost alta. Și așteptarea nu a fost în deșert.

La începutul Postului Mare dădeam în lucru cele 18 icoane – 6 icoane împărătești și 12 icoane cu Sfintii Apostoli. Și am ales ca această lucrare, deloc ușoara, deloc simplă, deloc fără sacrificii, să fie îndeplinită și desăvârșită de doi frați gemeni. Am ales iconari pe frații Cezar-Gabriel și Romeo-Mihail Udrea. Pentru noi la acea vreme cunoscuți doar prin câteva icoane realizate de dânșii, icoane descoperite într-o conjunctură, credem noi, tot cu voia Domnului.

Sâmbătă 12 iulie soseau în biserică primele icoane, cele 6 icoane împărătești împreună cu iconarii Udrea. Bucuria nu poate fi exprimată ușor în cuvinte când fiecare icoană apărea descoperită pentru ochii noștri și era așezată în locașul ei, la catapeteasmă. Chiar dacă pe tot parcursul lucrului la aceste minunate icoane, tinerii iconari ne-au trimis fotografii, altfel este când poți privi cu ochiul liber pictura icoanei.

Iar duminică 13 iulie, o duminică pe care am putea să o numim “Duminica Icoanelor Împărătești”, dimpreună cu credincioșii care s-au nevoit să parcurgă drumul către biserică și Sf. Liturghie, ne-am bucurat și alinat duhovnicește sufletele cu chipurile zugrăvite în icoane. După o îndelungă așteptare, duminică dimineață la Utrenie, în dulceața cântărilor bizantine de la strană, lumina caldă a lumânărilor descoperea pe rând, chipurile bizantine ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfinților Ilie Tesviteanul și Grigorie Palama, ale Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Sf. Ier. Nectarie de la Eghina.

Cum am putea să exprimăm în cuvinte emoția și evlavia manifestate la văzul acestor chipuri zugrăvite de acesști atât de tineri frați iconari cu atâta smerenie și nevoință, cu atâta grijă și detaliu, cu atâta stăruință în a desăvârși cat mai bine lucrarea pentru slava lui Dumnezeu? Cum oare să dăm mărturie că aceste lucruri care pentru unii pot părea doar o simplă dorință de împodobire a bisericii cu încă ceva, cum oare să dăm mărturie că aceste icoane în care elementele pământului: apa și oul, aurul și mineralele culorilor dau naștere la chipurile sfinților?

Ce e frumos și lui Dumnezeu Îi place! Și știm aceasta pentru că Dumnezeu, după ce le-a creat pe toate, de fiecare dată a exclamat întru Sine și a adeverit prin cuvântul puterii Sale și al Adevărului că “toate sunt bune foarte”.    

Și nu puțină ne-a fost uimirea când am descoperit încă un dar pe care Dumnezeu a rânduit să-l așeze în inimile iconarilor, și anume darul cântării tradiționale bizantine.

Ce e frumos și lui Dumnezeu Îi place! Muzica tradițională, rânduiala bisericii moștenită de la Sfinții Părinți, icoana bizantină, toate acestea împodobesc și desăvârșesc lucrarea pentru Domnul. Nu în van avem toată această tradiție, nu în van Ortodoxia este acest giuvaer fără de preț al lumii întregi, nu în van Sfinții Părinți au rânduit toate în biserică atât de frumos și atât de bine pentru înduhovnicirea omului însetat de Dumnezeu și mântuire.

Cum să nu te bucuri când găsești tineri care atât de frumos, atât de temeinic îmbină darurile primite de la Dumnezeu, atât de minunat așează lucrarea talanților dăruiți de Dumnezeu și lasă o urmă lumii acesteia pe calea către mântuire.

Dumnezeu este Maestrul prin excelență sși nimeni nu Îl poate egala. Poate fi numită creația lui Dumnezeu artă? Desigur! O Artă a artelor! Poate fi numit Dumnezeu Artist? Desigur! Un Artist desăvârșit! Iar artă se cheamă ceea ce se face din iubire, vocație, jertfă! Și Dumnezeu a creat lumea și pe om din iubire!

Chiar dacă încă mai sunt de finalizat cele 12 icoane ale Sfinților Apostoli, la partea de sus a catapetesmei, încă o dată duminica zilei de 13 iulie o putem numi Duminica Icoanelor Împărătești. Duminica în care încă o dată a fost prăznuit Sf. Arhanghel Gavriil și al cărui nume îl poartă unul din frații iconari, icoanele împărătești s-au descoperit tuturor spre închinare și evlavie. Nimic nu este la voia întâmplării, a hazardului sau a destinului cum cred unii. Totul este rânduit de Domnul. Totul este la voia Sa și la milostivirea Sa nemărginită.

Noi, nevrednicii, aducem multumire și slavă lui Dumnezeu pentru toate câte rânduiește să fie îndeplinite la parohia din Girona! Noi, cei puțini în rugăciune, ne închinăm Sf. Pr. Ilie Tesviteanul și Sf. Ier. Grigorie Palama pentru darurile cu care acoperă sufletele tuturor credincioșilor parohiei noastre!

Aducem multumire tuturor credincioșilor care s-au nevoit și au sacrificat cele materiale pentru a-și aduce prinosul și ajutorul la înfăptuirea acestor minunate icoane!

Și nu în ultimul rând rugăm pe Bunul Dumnezeu să înmulțească harul peste mâinile și inimile iconarilor Cezar-Gabriel și Romeo-Mihail Udrea!

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ paceîntre oameni bunăvoire! Girona, 13 iulie 2014 preoteasa Camelia Solomon

albumele complete: https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei12IulieSosireaIcoanelorImparatesti https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei13IulieDuminicaIcoanelorImparatestiI https://picasaweb.google.com/109035281403456976593/2014ViataParohiei13IulieDuminicaIcoanelorImparatestiII        

08 Jul

Fotografia zilei

08 Jul

Viaţa Sfinților Mucenici Epictet și Astion


    Pe timpul lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, petrecând viaţă monahicească în rânduiala de preot. Acela din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos şi făcea multe minuni, căci pentru curăţia vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi dădea lumină celor orbi, pe leproşi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi ridica sănătoşi şi gonea diavolii din oameni. Deci spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui.

    Şezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuinţele omeneşti, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă lepăda de la faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare şi fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci şi noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos şi suntem luminaţi prin Sfântul Botez”.

    Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănogită şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulţumit cu toţii lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voieşti, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos”. Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace.

    Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni de mulţi oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină”. Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

    Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă la ochi şi, căutând tămăduire de la mulţi doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini şi se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul şi cu toată credinţa, şi-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Şi îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii şi a strigat, zicând: „Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!” Şi de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puţine ce s-au zis până acum, spre arătarea sfinţeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.

    Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani şi petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Şi mergând el – după a lui Dumnezeu purtare de grijă – la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde eşti, fiule, şi cine sunt părinţii tăi?” Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetăţii; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut şi ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump”.

    Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar şi mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. Deci ascultă-mă pe mine şi leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deşartă şi vremelnică, ca împreună cu toţi sfinţii să câştigi, în veacul ce are să fie, veşnicele bunătăţi cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi-I slujesc Lui, acelea sunt veşnice, precum şi Dumnezeu Insuşi este veşnic.

    Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îţi voi spune în ce chip se câştigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărţile noastre creştineşti: Te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci şi tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cele cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca şi cu nişte platoşe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar şi pe diavolul împreună cu toţi îngerii lui, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un zeu, şi pe acela îl vei birui.

    Încă şi aceasta să mai ştii, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflându-se sub primejdii şi pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

    Acela a zis şi te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Şi dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, şi ne-a dat minte şi înţelegere, şi ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; şi noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu El, ca să fim fii, fraţi şi prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăţi, suntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

    Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci aceea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

    Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; ai cărei ochi sunt credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârşite din milă şi din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate şi, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

    Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pământul pe care Eu ţi-l voi arăta, în pământul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se vor da ţie moştenirile Raiului, se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia ca un adevărat frate, şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu”.

    Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, şi crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

    Iar a doua zi, foarte de dimineaţă, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareţ, întocmai ca o albină înţeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; şi intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!” Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe”. Deci, şezând, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: „Fiule, sămânţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinţei?”

    Astion a zis: „O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sunt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte şi de gheena cea veşnică părinţilor mei. Deci de vei voi să primeşti sfatul meu, fa-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârşi asupra mea toate după rânduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor şi să nu se vatăme conştiinţa mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea”.

    Nişte cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareţ, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor şi să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dânsul sfânta credinţă. Iar după ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareţ l-a botezat şi, nu după multe zile, au ieşit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puţin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Şi ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părţile sciţilor şi, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lângă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

    Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinţii nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plângere şi tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! In ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!”

    Asemenea şi maica sa, rupându-şi hainele de pe sine şi bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelându-te, şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârşit! Toate durerile şi ostenelile mele ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!” Astfel se tânguiau părinţii în toate zilele cu nemângâiere.

    Petrecând robii lui Hristos, Epictet şi Astion, lângă cetatea Almiridei, şi ducând viaţă monahicească întru nevoinţe pustniceşti, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună şi sfinţenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-şi pe neputincioşii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punându-l lângă picioarele sfântului stareţ, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu ştiu, însă cred că dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu, căci chipul tău te arată că eşti ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui”.

    Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti”. Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, şi scuipând de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuţi de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?” Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!” Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu şi în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.

    Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci şi prin Sfântul Astion, căci, ieşind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!” Altădată, trimis fiind Astion de către stareţ la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pământ ca un mort, iar părinţii lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea şi prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, şi prin acelaşi Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fa-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!”

    Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinţii lui la chilia sfinţilor, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor şi nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!” Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i şi învăţân-du-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.

    Iar diavolul, văzând că a fost ruşinat nu numai de stareţ, dar şi de tânărul Astion, şi că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omeneşti, se rupea de zavistie şi se înarma asupra lor cu toate meşteşugirile sale, dar nimic nu sporea. Însă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea stareţului şi văzându-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată – prin îngăduinţa lui Dumnezeu – a năvălit asupra lui cu nişte gânduri spurcate şi a tulburat sufletul tânărului. Şi întorcându-se Astion în chilia sa, se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gândurile acelea şi vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea şi se ruga cu lacrimi, îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmaşul nevăzut îl rănea pe el ca şi cu nişte săgeţi.

    Iar stareţul văzând pe ucenic tulburat şi mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mântuirea lor şi arată pe faţă o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum şi mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am ruşinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbaţi şi n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate şi iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat”.

    Iar sfântul stareţ, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieşit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?” Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Şi sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul şi zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”.

    Astfel vieţuind acolo acei cuvioşi părinţi şi întorcând multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei ţări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei şi slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinţi sunt fermecători şi înşeală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cântau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creştini». Acesta ne este numele, neamul şi patria şi nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu”.

    Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Şi venind sfinţii înaintea lui, el a căutat spre dânşii şi s-a spăimântat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiţi la vedere. Sfântul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi având vârsta de treizeci şi cinci de ani.

    Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-şi gura, a zis: „Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sunteţi şi din ce ţară aţi venit aici”. Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini!” Boierul a zis: „Ştiu că sunteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră”. Sfinţii au răspuns: „Suntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca şi Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii!”

    Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuţi, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvârşească în noi!” Iar boierul, văzându-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mânie şi le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mâinile mele!” Sfinţii au grăit: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”

    Atunci boierul, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!” Astfel fiind sfinţii munciţi, se sfârşea al şaptelea ceas din zi. Şi a poruncit boierul să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat când pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa şi a le cugeta ziua şi noaptea.

    Şi după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creştin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru”. Apoi, alergând la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dânşii sfânta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinţii, după, întâia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Şi neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creştini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”

    Iar boierul cetăţii se mira, văzându-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creştineşti!” Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânşii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Şi au petrecut sfinţii treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.

    Când sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui, deci întorcându-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos”.

    Iar părinţii, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa”. Asemenea grăia şi maica sa: „Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa şi îl voi urma. Şi de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda; şi cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos”. Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averile lor la cei mai credincioşi prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvârşit nevoinţa pătimirii în acest chip:

    După cele treizeci de zile în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, boierul scoţându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteţi altceva decât nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre”. Sfinţii au răspuns: „Noi suntem creştini, nu diavoli, şi cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. O, dacă ai voi şi tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

    Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu faţa către răsărit, şi-au ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!”

    Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atâţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sunt subţiri şi greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr şi văzând moartea mea, să te temi şi să fii vrăjmaşului de batjocură. Deci nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, şi să primeşti mai întâi cununa pătimirii; şi cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întâmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru”.

    Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!” Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!” Apoi, plecându-şi capul sub sabie, s-a sfârşit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca aşa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgâni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă negrăită umplea locul acela.

    Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui şi cu alţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeaşi noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineaţa şi mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul şi a început a-i tăia şi a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol.

    După sfârşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se şi mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveţi să cunoască şi mântuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu”. Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: „L-am văzut şi l-am cunoscut pe el bine. Deci veniţi mai întâi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul”. Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul şi s-au odihnit.

    După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă”. Apoi, Vigilantie le-a spus despre viaţa veşnică, despre şălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împărătesc împreună cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

    Iar părinţii lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; şi mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânşii, i-a dus mai întâi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânşii. Deci, vorbind mult cu dânşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos şi atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor şi plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

    Şi trecând vremea cea din miezul nopţii şi începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Şi au văzut pe sfinţii mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste şi sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos şi maica mea, Marchelino!” Asemenea şi Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică”. După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate”. Incă au vorbit cu dânşii din destul şi alte cuvinte mângâietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

    Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, nu este cu putinţă a spune. Deci şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă.

    Intr-acea vreme, în acea ţară a sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând şi întărind pe credincioşi. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânşii şi despre sfinţii mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos, şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

    După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecând multe zile în postire şi în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Şi vânzându-şi averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană, şi au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârşitul lor.

    Aşa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământeşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

doxologia.ro

08 Jul

Portret de iconar – Frații Cezar și Romeo Udrea

Frații Cezar și Romeo Udrea, iconari iubitori de Dumnezeu și bizantin, sunt cei care desăvârșesc în nevoință și smerenie, icoanele pentru catapeteasma bisericii noastre parohiale de la Girona. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu îi vom avea oaspeți la finalul celei de-a doua săptămână din luna iulie.

Vă prezentăm mai jos căteva “crâmpeie” din această lucrare minunată pentru Biserica lui Hristos!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

07 Jul

Girona – Petita Florència

02 Jul

Înțelepciunea cuvântului

01 Jul

Desăvârșirea

01 Jul

Prodigiosul pianist, Evgeny Kissin

Beethoven – Piano Concerto No. 5 Op. 73 in E-flat major

29 Jun

Fotografia dimineții…

29 Jun

Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie

Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie pătimirile sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Enagalismos-Petrou-kai-Pavlou-1

Sfântul Apostol Petru, ucenicul înflăcărat al lui Iisus Hristos, mărturisind din suflet Dumnezeirea Sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a fost  găsit vrednic de către Mântuitorul de a auzi răspunsul: „Fericit eşti Simone. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru (Petrus) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,16-18). Această „piatră” (petra) este cea despre care ai spus „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe aceasta, pe mărturisirea ta, voi zidi Biserica mea. Aşadar, „tu eşti Petru”: de la cuvântul piatră vine numele Petru şi nu piatră vine de la Petru, la fel cum creştin vine de la numele lui Hristos şi nu Hristos de la creştin. Vrei să ştii despre ce fel de piatră vorbea Mântuitorul când l-a numit pe Petru astfel? Ascultă pe Apostolul Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi”, spune Apostolul lui Hristos, „că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Cor 10, 1-4). Iată ce fel de piatră este Petru.

Domnul nostru Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii Sale pământeşti, în vremea împlinirii misiunii sale în neamul omenesc, a ales dintre ucenicii Săi pe cei doisprezece Apostoli pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceştia, Apostolul Petru, prin felul său de-a fi plin de entuziasm, a fost ales să ocupe primul loc şi să devină într-un fel cel care reprezintă Biserica. De atunci, lui i s-a spus, în mod special, după mărturisirea sa: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). De atunci n-a mai fost omul, ci mai degrabă întreaga Biserică Una şi Universală, care a primit cheile şi acest drept de a „lega şi a dezlega”. Faptul că aici este vorba, de fapt, despre Biserică şi nu exclusiv despre o singură persoană, se poate vedea dintr-un loc anume din Scripturi. Fiţi, deci, atenţi atunci când Domnul le spune tuturor Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt”, şi îndată după aceea, „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23); sau „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).

Biserica este, deci, cea care leagă şi dezleagă, întemeiată fiind pe piatra cea din capul unghiului, Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Biserica leagă şi dezleagă. Să ne temem, deci, de „legare” şi „dezlegare”: de dezlegare, pentru a nu mai cădea din nou în cele de dinainte, iar de legare, pentru a nu rămâne pentru totdeauna în această stare. De atunci, „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat (Pilde 5, 22); şi în afara sfintei Biserici, nicăieri altundeva nu putem fi dezlegaţi.

După Învierea Sa, Domnul a încredinţat Apostolului Petru păstorirea turmei Sale duhovniceşti nu pentru că, printre ucenici, singur Petru ar fi meritat să păstorească turma lui Hristos. Hristos Se adresează în primul rând lui Petru, fiindcă Petru era întâiul dintre Apostoli şi ca atare, reprezentantul Bisericii. În plus, întorcându-Se, în această situaţie precisă, numai către Petru, ca spre conducătorul Apostolilor, prin aceasta Hristos a confirmat unitatea Bisericii. „Simone, fiul lui Iona” — îi spune Domnul lui Petru — „Mă iubeşti tu? ” — iar Apostolul răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. La fel răspunde când e întrebat a doua oară. Întrebat a treia oară şi văzând că nu e crezut, s-a întristat. Cum era posibil să nu-l creadă Acela care-i cunoştea inima? Prin urmare, Petru răspunde: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iar Iisus îi răspunde de fiecare dată: „Paşte oile Mele” (Io. 21, 15-27).

Pe lângă aceasta, întreita chemare a Mântuitorului adresată lui Petru şi întreita mărturisire a acestuia în faţa Mântuitorului au avut un scop favorabil pentru Apostol. Acesta, căruia îi fuseseră încredinţate „cheile Împărăţiei” şi dreptul de „a lega şi a dezlega”, legat de sine însuşi întru teamă şi laşitate (Mt. 26, 69-75), a fost eliberat de trei ori de Domnul, prin întreita întrebare şi întreitul răspuns, cel plin de adâncă dragoste.

Şi, într-adevăr, păstorirea turmei lui Hristos a fost dobândită de către toţi Apostolii şi urmaşii lor. Iată de ce Apostolul Pavel sfătuieşte pe prezbiterii Bisericii: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28); iar Apostolul Petru, pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 2-4).

peter-paul1 up

Este vrednic de remarcat faptul că Mântuitorul, spunând lui Petru: „Paște oile Mele”, nu a spus „Paște oile tale”, ci, mai degrabă, “hrăneşte, slugă bună, oile Domnului”. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (1 Cor. 1, 13). „Paște oile Mele”. Prin urmare, aceşti furi lacomi, asupritori sălbatici, învăţători mincinoşi şi slugi plătite cărora nu le pasă de turmă (Mt 7,15; Fapte 20,29; 2 Petru 2,1; Ioan 10,12), au furat o turmă străină şi, risipind-o, ca şi cum ar fi fost propriul lor câştig, cugetă că pasc propria turmă. Aceia nu sunt buni păstori, aşa cum sunt păstorii Domnului. „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Io. 10, 11), care i-au fost încredinţate de către Însuşi Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Şi Apostolul Petru, răspunzând chemării Sale, şi-a pus sufletul pentru adevărata turmă a lui Hristos, pecetluindu-şi apostolatul prin moartea sa mucenicească şi este şi astăzi cinstit în lumea întreagă.

Apostolul Pavel, care mai înainte se numea Saul, a fost făcut din lup lacom, miel blând. La început duşman al Bisericii, a acţionat apoi ca Apostol al lui Hristos. Deşi la început a prigonit-o, a devenit mai apoi propovăduitor al cuvântului Evangheliei. Primind de la marii preoţi [ai Sinedriului] autoritatea de a pune în lanţuri pe creştinii de pretutindeni, pentru a-i executa, şi fiind deja pe drum, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9,1), însetat de sânge, acesta a uitat, însă, cuvântul psalmistului care zice: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps 2, 4). Atunci când Saul, prigonind şi hărţuind într-o asemenea măsură „Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15, 9), a ajuns în apropierea Damascului, iar Domnul Cerurilor l-a chemat, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Eu sunt aici, Eu sunt pretutindeni: iată capul Meu, iată trupul Meu. Nu e nimic surprinzător în asta, căci noi înşine suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 4-5). Saul, însă, „tremurând şi înspăimântat fiind”, a strigat: „Cine eşti, Doamne?” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”.

Şi dintr-odată în Saul se produce o schimbare: „Doamne, ce voieşti să fac?”, strigă el. Şi Vocea îi răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). Acolo, Domnul îl trimite pe Anania: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă”, către un om „cu numele Saul” şi botează-l „fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 11, 15, 18). Acest vas trebuie să se umple de harul Meu. Anania, însă, a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău” (Fapte 9, 13-14).

Dar Domnul îi porunceşte lui Anania cu nerăbdare: Caută-l şi adu-l, „fiindcă acesta Îmi este vas ales”, „căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (Fapte 9, 11, 15-16).

De fapt, Domnul îi va arăta lui Pavel suferințele pe care le va avea de îndurat pentru numele Său. Îi va arăta cele viitoare; nu se va opri la lanțuri, închisoare și naufragii; El Însuși îi va purta suferințele, Îl va călăuzi către ziua aceasta.

petru-si-pavel,-sec-IV,-NY-Metropolitan-Museum-IN

În această zi prăznuim patimile acestor doi Apostoli. Chiar dacă ei au suferit mucenicia în zile (și locuri) diferite, sunt uniți prin spiritul și apropierea suferințelor lor. Petru a plecat primul iar Pavel l-a urmat curând după aceea. Mai înainte s-a numit Saul, iar apoi Pavel, schimbând mândria în smerenie. Adevăratul său nume va arăta acest lucru, căci Paulus însemnând „mic, puțin, mai puțin”. Ce va deveni Apostolul Pavel după aceea? Întrebați-l și vă va răspunde: „Căci eu sunt, spune Sfântul Apostol Petru, cel mai mic dintre apostoli… dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 9-10).

Și astfel, fraților, prăznuind acum amintirea sfinților Apostoli Petru și Pavel, amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în suferințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Tesaloniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică care este pregătită tuturor sfinților. Calea vieții noastre de dinainte a fost mai rea, mai spinoasă, mai grea, dar avem împrejurul nostru atâta nor de mărturii (Evr. 12, 1), care au fost împlinite înaintea noastră şi care ne-au făcut drumul mult mai simplu şi mai uşor de străbătut. În primul rând, această cale a fost deschisă de „începătorul şi plinitorul credinţei”, de Însuşi Domnul Iisus Hristos (Evr. 12, 2).

Curajoşii Săi Apostoli, apoi mucenicii, copii, femei, fecioare, şi o mare mulţime de martori nu au făcut decât să-L urmeze pe Hristos, Cel care a lucrat în ei şi a fost alături de ei pe această cale, Cel care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

pemptousia.ro

28 Jun

El Greco – Sfinții Apostoli Petru și Pavel

ΟΙ ΠΡΩΤΟΚΟΡΥΦΑΙΟΙ ΑΠΟΣΤΟΛΟΙ ΠΕΤΡΟΣ ΚΑΙ ΠΑΥΛΟΣ

28 Jun

Fotografia serii…

27 Jun

“Voia Ta fie sărbătoare”

Dintr-o carte franţuzească…

Dintr-o carte franţuzească</p>
<p>O învăţătoare făcea o dictare. Textul dictat era Tatăl nostru. După ce a terminat dictarea, toţi copiii merg la catedra învăţătoarei ca să-i verifice şi să le pună calificativul. În timp ce o fetiţă îşi aştepta caietul, învăţătoarea a luat un pix în mână şi era gata să taie greşelile. </p>
<p>Însă mâna i-a rămas suspendată în aer şi la sfârşit a scris “foarte bine”. Despre ce era vorba? Despre aceasta: în locul unde este “facă-se voia Ta”, fetiţa a scris “voia Ta fie sărbătoare” (fête în loc de faite). Şi, la sfârşit, învăţătoarea a spus: “Este cea mai frumoasă interpretare a acestui verset din Tatăl nostru. Voinţa Ta să fie sărbătoare!”

O învăţătoare făcea o dictare. Textul dictat era Tatăl nostru. După ce a terminat dictarea, toţi copiii merg la catedra învăţătoarei ca să-i verifice şi să le pună calificativul. În timp ce o fetiţă îşi aştepta caietul, învăţătoarea a luat un pix în mână şi era gata să taie greşelile.

Însă mâna i-a rămas suspendată în aer şi la sfârşit a scris “foarte bine”. Despre ce era vorba? Despre aceasta: în locul unde este “facă-se voia Ta”, fetiţa a scris “voia Ta fie sărbătoare” (fête în loc de faite). Şi, la sfârşit, învăţătoarea a spus: “Este cea mai frumoasă interpretare a acestui verset din Tatăl nostru. Voinţa Ta să fie sărbătoare!”

sursa: parohia sf. nectarie – coslada
27 Jun

Scurtă istorie a transplanturilor

Minunea Sfintilor Cosma si Damian, manuscris francez, sec. XIII
Minunea Sfintilor Cosma si Damian, manuscris francez, sec. XIII

Este veche ideea transplanturilor – adică a înlocuirii unor țesuturi patologice sau a unor organe, cu altele sănătoase care provin fie de la același organism (auto-transplanturi), fie de la o rudă sau un donator compatibil (homo-transplanturi), fie de la altă specie animală înrudită (hetero-transplanturi), fie chiar și înlocuirea organului bolnav cu un organ în totalitate mecanic – și o regăsim sub diferite forme de-a lungul timpului. Astfel, avem expresii mitologice ale acestei idei, care uneori apar în istorii și legende ale trecutului; alteori transplantul a luat caracter științifico-fantastic, iar în ultima vreme visul s-a transformat deja în act clinic consacrat. Evoluția transplantului a urmat un parcurs lung.

Mitul lui Dedal și al lui Icar reprezintă un exemplu clasic din mitologia greacă antică, cu aluzii la implantarea de organe artificiale – în cazul acesta, a unor aripi de ceară – care conferă omului însușiri mai presus de cele fiziologice. Dar și Himera pe care o menționează Homer în Iliada întruchipează ideea creării unei ființe cu însușiri supranaturale care avea cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe.

Referințe asemănătoare, chiar mai apropiate de realitatea medicală decât întâlnim în mitologie există în anumite texte antice indiene și chineze. Un exemplu clasic prezentat în bibliografie este textul sanscrit indic Suschrouta Shamita (700 î.Hr.), care descrie transplanturi de țesuturi și piele ce amintesc de chirurgia plastică a nasului și urechilor. De asemenea, și într-un text chinez de la anul 300 î.Hr. se menționează că chirurgul Pien Chiao a schimbat între ele inimile a doi oameni, a lui Lu cu a lui Chiao.

În ce privește tradiția creștină, deși lipirea urechii lui Malhus în grădina Ghetismaní de către Domnul, la arestarea Sa, este menționată adesea ca exemplu de transplant, ea nu constituie, desigur, un caz reprezentativ în acest sens. Prima minune care trimite la transplanturi este aceea atribuită Sfinților Doctori fără de Arginți Cosma și Damian, cunoscută sub diferite versiuni. Potrivit vechilor sinaxare, Sfinții au pus piciorul unui mort, al maurului Mauritanie, în locul piciorului bolnav al unui om alb.

Prima referire demnă de luat în seamă care privește realitatea transplanturilor datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea și este atribuită vestitului chirurg specialist în chirurgie plastică, Casparo Tagliacozzi, care s-a remarcat în rinoplastie printr-o grefă de la partea superioară a brațului. 100 de ani mai târziu, în 1771, un chirurg scoțian, John Hunter, care a reușit să realizeze transplanturi de dinți și țesuturi, a folosit pentru prima oară termenul de ”grefă”.

În secolul al XIX-lea, încercările de transplanturi se realizează mai ales la Viena și Budapesta, însă nu se finalizează cu succese și au caracter experimental. Țesuturile transplantate sunt tendoane, piele, cornee, glandă suprarenală, glanda tiroidă, ovare și segmente ale tractului gastro-intestinal și urinar.

La începutul secolului al XX-lea, tot la Viena, Emerich Ullmann realizează cu succes transplantul rinichiului unui câine, mutându-l din locul lui în zona gâtului. Când însă același chirurg încearcă să efectueze transplantul unui rinichi de la un câine la un alt câine, grefa este respinsă de organism și animalul nu supraviețuiește. Emerich Ullmann a transplantat cu succes rinichiul unui câine la gâtul unei pisici, consacrându-și astfel numele ca părinte al heterotransplanturilor.

Transplanturile au cunoscut un remarcabil progres după ce medicul francez Αlexis Carrel, în 1902, laLyon, a abordat sistematic subiectul și a soluționat problema trombozelor necontrolate și a circulației insuficiente a organelor transplantate prin descoperirea anastomozei finale a micilor vase. În 1905, în colaborare cu Charles Guthrie, la Chicago în SUA, a reușit să realizeze auto-transplantul unui rinichi de câine, însă acesta a murit de insuficiență renală.

A urmat o perioadă de stagnare până când, în 1923, Carlos Williamson a susținut că succesul transplanturilor nu se bazează doar pe tehnica chirurgicală, ci și pe factorii imunobiologici care definesc acceptarea sau respingerea respectivului organ de către primitor. 30 de ani mai târziu, opinia aceasta a fost adeverită și prelucrată de Εmile Holman, Μac Farlane Burnet și Ρeter Medawar, fără însă ca în paralel să fie abordată cu succes problema respingerii grefelor de către organismul primitorului.

În ce privește transplanturile umane, prima încercare a avut loc în 1908 și a fost realizată de către Jaboulay, profesorul lui ΑΙexis Carrel, însă nu a avut succes. În continuare, în 1933, chirurgul rus Yuri Voronoy a încercat, și el fără un rezultat deosebit, să transplanteze un rinichi de la donator-cadavru la un bolnav, care suferise o acută insuficiență renală datorită otrăvirii cu zinc.

Cea mai importantă dată în istoria transplanturilor este anul 1954 când J. Murray, laureat al Premiului Nobel, a realizat primul transplant reușit de rinichi, la Peter Bent Bringham Hospital din Boston, între gemeni monozigoți, evitând astfel și problema respingerii grefei de către organismul primitorului. Al doilea an de mare importanță în istoria transplanturilor este 1967, atunci când Christian Barnard a realizat la Cape Town primul transplant de inimă la un bolnav în vârstă de 57 de ani, care suferea de cardiopatie ischemică și care a supraviețuit 18 zile. În același an, Th. Starzl a realizat primul transplant reușit de ficat la Denver Colorando la un bolnav tânăr care suferea de hepatom și care a supraviețuit 13 luni. Cu puțin timp înainte, Κelly și Lillehei au reușit să realizeze un transplant de pancreas. 15 ani mai târziu, Reitz a efectuat primul transplant reușit de inimă și de plămâni în același timp.

În Grecia, primul transplant reușit de rinichi de la donator-cadavru a fost realizat în 1968 de către profesorul K. Toúntas, la Tesalonic, iar primul transplant reușit de rinichi de la donator viu a fost realizat în 1970 de profesorul Lazarídis, tot la Tesalonic. Domeniul transplanturilor de inimă a fost inaugurat în 1990 de G. Tólis la Spitalul Chygeía din Atena și de H. Lólas, la Spitalul Evanghelismós. În ambele cazuri, bolnavii nu au trăit mult, ci au murit datorită complicațiilor postoperatorii. În același an a avut loc în Grecia și primul transplant de ficat, pe care l-a realizat profesorul Papadimitríou la Spitalul Aretaíeio.

Problema respingerii organelor transplantate de către organismul primitor a fost depășită prin două descoperiri importante în domeniul imunosupresiei – cea din 1960, când s-a introdus în terapiaclinică azatioprina și mai ales cea din 1980, atuncicând s-a utilizat pentru prima oară ciclosporina-A. Ciclosporina este cea care pe de o parte a mărit radical procentele de reușită a transplanturilor de rinichi, iar pe de altă parte, a deschis calea și pentru transplanturile altor organe compacte, precum ficatul, inima, pancreasul, plămânii, intestinul etc.

Acesta este motivul pentru care, deși în deceniul ’70 au avut loc puține transplanturi, începând din 1981 avem o creștere radicală și a numărului, dar și a succesului transplanturilor, cu o diminuare paralelă a infecțiilor și fără vreo modificare esențială a tehnicii chirurgicale. Astfel, doar în SUA, din 1983 până în 1988, numărul transplanturilor de inimă a crescut de opt ori.

Nevoia de transplanturi corespunde însă unei creșteri extrem de rapide a folosirii automobilelor și, din nefericire, a accidentelor de mașină, a cărei consecință imediată este și creșterea numărului de accidentați care ajung la secțiile de terapie intensivă cu vătămări cranio-cerebrale nevindecabile. Progresul paralel al tehnologiei a condus la definirea fenomenului strict iatrogen al morții cerebrale, care constituie o scorneală a științei, dar în același timp și o binecuvântare. Scorneală, pentru că până acum moartea era definită prin încetarea funcției cardio-respiratorii, și binecuvântare, pentru că face o diferențiere între încetarea funcției cerebrale și a celei cardiace, care au loc aproape simultan, având ca rezultat posibilitatea de a fi transplantate organele unui mort și dă astfel posibilitatea supraviețuirea unui bolnav aflat și el în pragul morții. Conceptul de moarte cerebrală a deschis calea transplanturilor de la donatori cadavru, adică ale transplanturilor care valorifică organele indivizilor deja morți.

Acești indivizi sunt menținuți parțial în viață prin susținere artificială. Asta înseamnă că, deși creierul a murit și funcția cerebrală a încetat, putem să menținem pentru scurt timp celelalte funcții ale trupului (cardiacă, respiratorie, hepatică, renală etc.) prin mijloace artificiale. Astfel, este posibil transplantul de organe de la indivizi morți la oameni care prezintă o insuficiență totală a unei funcții vitale (cardiacă, hepatică, pulmonară, renală etc.).

Ca să se realizeze toate acestea, a fost nevoie să se redefinească din punct de vedere medical faptul morții biologice a omului și să fie concepute anumite examene medicale pentru diagnosticarea morții cerebrale, așa încât să nu existe nici cea mai mică îndoială în privința morții. Acest lucru a avut loc în 1968 când au fost consacrate criteriile și procedura de diagnosticare a morții cerebrale de către o comisie competentă a Universității Harvard (Ad Hoc Commitee of the Harvard Medical School). Criteriile acestea au suferit ușoare modificări și adaptări odată cu progresul și evoluția tehnologiei. Astfel, deținem astăzi criteriile Stanford și criteriile Minnesota (1971) în definirea morții cerebrale.

Din anul 1968, atunci când au fost definite criteriile morții cerebrale, transplanturile au fost consacrate ca tehnică chirurgicală terapeutică și deja numărul lor total a depășit valoarea de 600 000 la nivel internațional.

Sursa: Nicolae, Mitropolit al Mesogheei și Lavreoticii, ”Mădulare fiecare în parte – Transplanturile în lumina teologiei și vieții ortodoxe, Centrul de etică și deontologie biomedicală, Atena 2005, pp. 17-22.

pemptousia.ro

27 Jun

Girona de vară

26 Jun

Ziua Drapelului Naţional

26 iunie este Ziua Drapelului Naţional al României, prilej cu care în toată ţara sunt organizate ceremonii militar-religioase.

 

Urmaş al vechilor steaguri de luptă din Moldova şi Ţara Românească, tricolorul a apărut în secolul al XIX-lea şi a devenit simbol al identităţii şi unităţii naţionale. Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de patriotism, îi însoţeşte pe români de aproape două secole. Ziua de 26 iunie a fost proclamată Zi a Drapelului Național al României în mai 1998.

Anul trecut, ceremonialul militar a fost restrâns şi s-a desfăşurat sub semnul doliului, după ce 18 români au murit într-un tragic accident produs în Muntenegru.

Istoria Tricolorului, un simbol mai vechi decât Marea Unire, începe în 1848. În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I: albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului al XIX-lea. Poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).

Tricolorul românesc e simbol de libertate la 1848 şi de unitate la 1859. Îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877. Spre el vor privi cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918.

Astăzi, îl vedem zi de zi pe instituţiile publice, dar tricolorul nu este doar un decor oficial. Steagul capătă suflet când e purtat de un sportiv victorios sau când onorează un militar căzut la datorie. Drapelul ne umple de bucurie şi ne sprijină în suferinţă, fiind un simbol care se transformă în sentiment atunci când se întâlneşte cu momente cheie din vieţile noastre şi din destinul ţării.

Înfăţişarea drapelului are rădăcini adânci în trecutul nostru. „Este o întruchipare a culorilor Principatelor Române, este un simbol al unităţii naţionale din timpul domniei lui Mihai Viteazul, când ştim că a avut loc prima Unire politică a Ţărilor Române, şi nu în ultimul rând, este o prezentare a celor mai frecvente culori care apar pe toate ţesăturile populare din toate regiunile României”, explică muzeograful Şerban Constantinescu, de la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Tricolorul a apărut din dorinţa de unitate a moldovenilor şi a muntenilor. La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru. Primul decret pentru a prezenta tricolorul ca steag naţional datează de la 14 iunie 1848. Steagul revoluţionarilor de atunci avea aceleaşi culori ca astăzi, dar aşezate orizontal.

În 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite. „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”, declama domnitorul.

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară. În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii. „Toate ţările devenite socialiste sau comuniste după al doilea Război Mondial şi-au schimbat stemele, introducând elemente sovietice. E clar că ele nu aveau nici o legătură nici cu tradiţia stemelor, nici cu heraldica”, arată Cornel Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.

Românii vor decupa stema cu elemente sovietice de pe steag în Decembrie 1989. Îşi recuperau astfel drapelul, după mai bine de 40 de ani în care nu le mai aparţinuse.

Pentru sportivi si pentru exploratori, drapelul nu are răceala însemnului oficial. El este, înainte de toate, semnul victoriei şi al mândriei de a fi român. „Drapelele naţionale au o origine în steagurile, drapelele de luptă. În cazul războaielor, porneşti la atac cu steagul şi o faci de sute şi sute de ani. Sportul este un fel de competiţie, de război dacă vreţi, paşnic, între două ţări”, analizează antropologul Vintilă Mihăilescu.

De câţiva ani, drapelul are şi o zi a lui – 26 iunie. Dar ne însoţeşte mai ales de Ziua Naţională, când ne ajută să ne amintim cine suntem.