17 Mar

Hristos în mijlocul nostru!

17 Mar

Eclipsă de Dumnezeu

www.doxologia.ro

Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot ascunde până ce ÎI pierde cu totul din vedere.Precum stă scris despre strămoşii oamenilor când au păcătuit: şi s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi pietre şi animale ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Şi după cum se vorbeşte de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, aşa s-ar putea vorbi şi despre o „eclipsă de Dumnezeu”… eclipsa de soare nu înseamnă că soarele şi-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noştri. Întocmai la fel, şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.

Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează. Toată natura, de la marele soare până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi în armonie despre fiinţa şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, şi mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui asa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne și l-a alungat departe de sine. „Acuma văd că eşti bou, şi nu dumnezeu !”  a strigat faraonul supărat. La care Apis i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce ne-a făcut şi pe mine, şi pe tine”. Tu spui: „îmi este greu să cred până nu văd !“

Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul sau cu duhul? Dacă vrei ca vezi cu ochiul trupesc. Cel ce este mai mare ca universul ar trebui să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poţi să îl vezi. Fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul, şi fiindcă şi Dumnezeu duh este. Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curaţi li s-a tăgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu. Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce n-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu, dar Milostivul Făcător nu a fugit de la făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti ? Şi pe tine te strigă, de la foarte mare apropiere, oare nu auzi: „Copile unde eşti?” întoarce faţa ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă.

(Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, p. 159-160)

 

17 Mar

Ai căzut? „Ridică-te și vei fi viu!”

nu_deznadajdui

Sfântul Petru ne-a lăsat o pildă vie, despre cea mai importantă condiție la care trebuie să răspundem, când dorim să ne întoarcem, după căderea în păcat, iarăși la Dumnezeu.

Aceasta este credința în dumnezeiasca milostivire, care izgonește orice deznădejde. Dumnezeu este dragoste. Oricât ar fi de greu păcatul nostru El ni-l va ierta, ajunge doar să ne căim din inimă. Chiar dacă ar fi înalte ca și munții păcatele noastre, ele vor fi înecate în oceanul milostivirii dumnezeiești. Cel care însă deznădăjduiește, acela este pierdut. Deznădejdea este biruința diavolului. Așadar, să ne păzim mai ales de deznădejde, pentru că, făcând astfel, nimeni nu poate să ne mai mântuiască.

Din Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei, Editura Sophia, București, p. 65-66//ortodox.md

 

17 Mar

Sub călăuzirea dragostei…

Eu cred că fiecare dintre noi a văzut măcar o dată în viaţă o familie în care soţii se înţeleg unul pe celălalt din priviri, din „jumătate de vorbă”. Aceştia au trăit împreună mulţi ani, se cunosc bine unul pe celălalt, au ajuns la unirea de cuget. Uneori, exprimându-şi părerea cu privire la o anumită temă, folosesc aceleaşi cuvinte (adeseori, soţii care au trăit mult timp în dragoste şi înţelegere încep să semene şi fizic).

Ei n-au de ce să se certe, n-au nimic de împărţit, nu simt nevoia să-si dovedească unul altuia ceva, fiindcă știu şi aşa ce crede jumătatea lor cu privire la o problemă sau alta – şi asta nu din cauză că s-au „topit” cu totul unul în celălalt şi au încetat să mai existe ca personalităţi distincte, ci deoarece, pur şi simplu, au ajuns în căsnicie la armonia dorită şi ştiu că în problemele principale au aceeaşi perspectivă, pe când în cele secundare, sub călăuzirea dragostei, se pot face concesii.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 51) //doxologia.ro

17 Mar

Corbul lui Ilie

120362_sfantul-ilieÎntr-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.

– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.

Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.

– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.

Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.

Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 122//ortodox.md

17 Mar

Gând pentru aproapele

16 Mar

Hristos în mijlocul nostru!

16 Mar

Sfântul și Marele Post 2015 – a IV-a săptămână

Programul liturgic pentru a patra săptămână

16 martie – 22 martie

2_(8)

Miercuri 18 martie

18.00h : Vecernie

Vineri 20 martie

17.30h : Liturghia Darurilor mai înainte sfințite

Sâmbătă 21 martie – Pomenirea morților

08.00h  : Sf.Liturghie

17.00h : Vecernie

Taina Sfintei Spovedanii

Duminică 22 martie – Duminica Sf.Ioan Scărarul

08.00h : Utrenia

09.45h : Sf.Liturghie

2_(8)

 

 

 

16 Mar

Gând pentru aproapele

Crezând că faci bine, nu îți compromite aproapele, înlesnindu-i căderea.

Cu el, cazi și tu!

16 Mar

Motorul iubirii este voinţa de a iubi.

dragosteToate puterile sufleteşti concură în actul iubirii, dar voinţa este motorul. Dacă vrei, poţi să iubeşti, dar numai să ştii pe cine iubeşti şi de ce trebuie să iubeşti, ca iubirea ta să fie deplină. Voinţa este un dar al lui Dumnezeu prin însăşi firea noastră. Suntem născuţi prin botez spre o libertate a spiritului nostru.16

Noi suntem liberi să iubim pe cine vrem. Dacă iubeşti pe drac, energia iubirii tale scade, se topeşte şi piere. Iubire fără dăruire (fără jertfă) nu se poate, dar dracul nu îţi dă nimic, ci îţi ia şi ce ai. Dracul nu vrea să poată iubi, el vrea numai să urască şi să distrugă iubirea prin ura sa. Dumnezeu îţi respectă libertatea şi vine în relaţia de iubire în întâmpinarea ta, total, în stare de jertfă, fără rezerve.

Mai mult, Dumnezeu te iubeşte şi atunci când tu Îl urăşti – că îţi dai seama, sau nu. El te păstrează în taina inimii Sale, căci iubirea este posibilă numai între persoane egale, cu libertate egală, în stare să spună: “Da, şi eu te iubesc!”. Altfel este siluire, e viol, e ură şi nu este iubire. Căutaţi să-L iubiţi pe Hristos şi pe cei ce-L iubesc pe El, şi nu pe drac. Deci, ca mirii să nu piardă iubirea trebuie să pună în funcţiune “motorul iubirii”. Motorul iubirii este voinţa de a iubi.

din Sfanta Taina a Casatoriei, Parintele Gamaliel Sima//ortodox.md

16 Mar

Puține lacrimi, multă bucurie…

16 Mar

O poveste de…dulce

În Postul Mare

Sărmana Mătușa Margareta, acum se găsește sus, în rai, împreună cu îngerii, pe norii cei aurii, aproape de Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu și de toți sfinții, pe care atâta îi tot tămâia și îi tot pomenea, făcând metanii în fiecare seară înaintea iconostasului, în mica biserică a enoriei…

Și totuși, nu îndrăznea să nădăjduiască că va merge în rai, și zicea:

– Oamenii se pierd, fiule! Se pierd și nici măcar nu pricep asta! Nu trebuie să ne împuținăm în credință și să încetăm să facem cele ce trebuie, cele ce ne învață părințeii și cele pe care le știau cei bătrâni…

Iar printre aceste „cele ce trebuie”, care îi insuflau o evlavie autentică și nevinovată, se numărau metaniile, însemnarea cu semnul crucii, lumânările ce ardeau cu flacără lunguiață, icoanele din colț cu ștergare albe, dantelate, praznicele cu priveghere de toată noaptea, utreniile de la liturghiile arhierești, urmărirea cu atenție a sfintei liturghii și ținerea cu strictețe a tuturor rânduielilor religioase, dintre care cea mai importantă era Postul cel Mare… Postea miercurile și vinerile, ținea postul Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, al Înălțării Sfintei Cruci, oricând găsea scris în calendar sau când sufletul ei simțea că era nevoie. Dar cel mai mare post era Sfântul și Marele Post al Păresimilor.

– Oamenii se pierd, fiule! Se pierd și nici măcar nu știu asta! zicea sărmana Mătușa Margareta. Iar noi, ispitele, reprezentanții celui viclean și prea-rău, în acea sihăstrie plină de pace a bunei bătrâne, se părea că, într-adevăr, urmăream tocmai să o pierdem…

giagia post in

O săptămână întreagă, după Duminica Lăsatului Sec, obișnuia să postească cu osârdie, mâncând salată, măsline, bob fiert și, din când în când, câte un pic de halva, singurele mâncăruri pe care și le îngăduia. Abia în Duminica Întâi călca puțintel postul și gătea ceva cu ulei: anghinare sau pilaf cu caracatiță… După care urma un pic de vinișor, „ca să se mai întremeze inima, fiule”, pecetluind astfel „dezlegarea la ulei și vin”.

Cât privește nucile și smochinele cu care ne trata pe noi, copiii, pentru Mătușa Margareta erau cu totul interzise… Dar nu fiindcă nu făceau parte din „cele ce trebuie”, ci pentru că nu mai avea nici măcar un dinte. Niciodată nu ne dădea nucile nesparte, din mai multe motive, nu neapărat de drag: întâi și întâi, îi păsa de buna funcționare a ușii de la intrare, pe care noi, dacă prindeam ocazia, o făceam spărgător de nuci, lăsând pe ea urmele reprezentative ale acestei activități. La fel, îi păsa de albul văruit al terasei din curte, ultimul nostru refugiu pentru spartul nucilor, pe care le loveam cu pietre.

– Bre, iudelor! Bre, iudelor! striga, pricepând ce făceam… Veniți aici, că vă sparg eu nucile!

Niciodată nu știam ce o preocupa mai mult dintre acestea trei: sănătatea dinților noștri, buna funcționare a ușii sau curățenia terasei?

Și totuși, noi, „iudele”, ne puseserăm în gând să o murdărim. Afară, în șura din capătul grădinii, ca să nu murdărească bucătăria ce strălucea de curățenie, se pusese să gătească pilaf cu caracatiță, în vreme ce pentru noi, într-o altă oală, fierbea pilaf adevărat, cu carne, pilaf pe care numai Mătușa Margareta știa să-l gătească, cu altruism, spre binele celorlalți…

Iar ispita frigea în mințile noastre, pe când ne jucam „călugărul” pe dalele albe și negre din curte… Nici măcar n-am pierdut vremea să ne înțelegem între noi, ci dintr-o privire am făptuit răul: o bucată de carne grasă a aterizat în pilaful ei de post, amestecându-se cu bucățile ce caracatiță uscată…

Cu ce emoție am așteptat după amiaza, cu ce nerăbdare am căutat să o vedem începând să mănânce, uitând de pilaful nostru gustos și uitându-ne la pilaful ei de post… Și iată, de unde nu ne așteptam, după una sau două îmbucături, furculița ei a dat peste corpul delict. L-a întors pe-o parte, la întors pe cealaltă, cu sfântă teamă… Fața ei bătrână și compătimitoare a dobândit o expresie zdobită, ne-a privit lung, pe când noi priveam în farfuriile noastre, gata să râdem, dar fără să fim în stare. Ne așteptam la dreapta noastră judecată… Dar ea spuse doar, cu durere, împingând farfuria:

– Păcatul în gâtlejul vostru!

Iar adevărul e că, așa de parcă Păcatul ar fi fost un ingredient al pilafului, ceva veni și ni se așeză chiar în gât! Ne-am poticnit, am înghițit în sec, ne-am lăsat mâncarea și, căzând cu fețele pe masă, am început să plângem cu hohote.

Atunci buna bătrână, pe care jalea și pocăința noastră o mișcaseră, biruindu-și orice supărare, orice evlavie și orice credință, a încercat să ne mângâie. Și luând carnea Ispitei, a început și ea să mănânce, înaintea ochilor noștri plânși și uimiți, zicând:

– Luați, bre! Mâncați! Și lăsați plânsul! Luați și mâncați, că Dumnezeu nu se mânie în deșert!

pemptousia.ro

16 Mar

Am căzut, părinte. Ce să fac acum?

ananias2-up2

Mărturisirea este sinceră numai atunci când este însoţită de hotărârea statornică de a nu mai repeta aceleaşi păcate, căci altfel omul se face precum spune Apostolul: „Câinele se întoarce la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie un argument pentru cei care spun: „De vreme ce voi cădea în acelaşi păcat, ce trebuinţă este să mă mai spovedesc?”. Hotărârea noastră şi încercarea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli trebuie să fie statornică. Dar fiindcă patimile noastre sunt sădite în firea noastră căzută şi căreia îi place să se întoarcă la păcat, se poate ca din slăbiciune sau din neatenţie să săvârşim aceleaşi sau chiar şi mai multe păcate.

Nu trebuie, însă, să deznădăjduim de îndreptarea noastră, ci trebuie să ne apropiem de Taina Mărturisirii cu şi mai multă smerenie şi mult mai des, astfel încât cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi cu îndrumarea duhovnicului nostru să ajungem la omorârea patimilor. Plină de mângâiere şi întărire este următoarea pildă din Pateric:

Un frate s-a mărturisit Avvei Sisoe:

- Am căzut, părinte. Ce să fac acum?

- Ridică-te, i-a răspuns sfântul stareţ cu simplitatea lui specifică.

- M-am ridicat, avva, dar iarăşi am căzut în blestematul păcat, a mărturisit cu tristeţe fratele.

- Şi ce te împiedică să te ridici din nou?

- Până când? a întrebat fratele.

- Până când moartea te va găsi sau în cădere sau în ridicare. Oare nu este scris: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca ? Numai roagă-te lui Dumnezeu ca să te afli în ultima ta clipă ridicat prin sfânta pocăinţă”.

De aceea experienţa patristică, cu înţelepciune învaţă că sfânt este cel care mereu se ridică din cădere. Dar în paralel cu nevoinţa, făcută cu mărime de suflet, să avem ca sprijin în lucrarea pocăinţei şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Din Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, p. 102-103

ortodox.md

16 Mar

„Luaţi bine seamă cum umblaţi”

Gk-EW4hckPsÎn ultima ta scrisoare, îmi vorbeşti din nou despre încercările tale; însă acuma, mulţumită lui Dumnezeu, ele au trecut. Sfinţii Părinţi au spus că nu există mântuire fără suferinţă. Acestea au două avantaje. În primul rând, ne dau râvnă către Dumnezeu şi ne învaţă să-I mulţumim din tot sufletul. În al doilea rând, ele ne slobozesc de preocupări şi griji inutile. În scrierile lor, vedem cum Sfinţii Părinţi se mâhnesc şi se descurajează ca şi noi; ei chiar au încercat stări pe care au preferat să nu le pomenească, ca să nu tulbure şi să nu deznădăjduiască pe începătorii în ale vieţii duhovniceşti ca şi noi.

Bineînţeles, Dumnezeu îngăduie suferinţa în măsura în care fiecare o poate suporta. Suferinţele ne smeresc; avem o oarecare înfumurare să dorim să sporim în viaţa duhovnicească prin propriile noastre forţe. Ori, prin suferinţă, învăţăm smerenia şi pricepem că, fără ajutorul lui Dumnezeu, străduinţele noastre nu sunt de ajuns. Trebuie să ne străduim să lucrăm virtuţile, dar izbânda ţine de har. Doar celor smeriţi Dumnezeu le dă  Lui. Iar fără întâmplări ce ne smeresc, este cu neputinţă să devenim smeriţi!

Sfinţii Părinţi au expus în amănunţime în scrierile lor ceea ce trebuie să fie o viaţă duhovnicească plină de înţelepciune; ori, doar făcând această experienţă putem începe să înţelegem scrierile lor. Dacă te pui la lucru, dacă-ţi cureţi inima de patimi, totul îţi va deveni foarte limpede şi pe înţeles. Sfinţi călugări, rugaţi pe Dumnezeu pentru păcătoşii de noi şi deschideţi minţile noastre şovăielnice învăţăturilor voastre!
Tu-mi scrii că îndeletnicirile te distrag de la rugăciune. Păstrează amintirea lui Dumnezeu în timpul activităţilor tale! Şi asta tot rugăciune se

cheamă. Este bine că aspiri la viaţă duhovnicească şi la rugăciune; este jumătate din calea mântuirii; pentru restul, Domnul te va ajuta să înaintezi. Dar nu te încredinţa negrijaniei (akediei) şi nu-ţi pierde curajul.

Imi spui că parcă nici măcar nu ai început. Este un sentiment bun, ce te duce la smerenie. Este o regulă a vieţii duhovniceşti: cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult ne vedem greşelile şi păcatele. Dumnezeu să ne ferească să ne credem drepţi! Dumnezeu să vă ajute şi să vă elibereze de chinurile veşnice!

Crede că este Dumnezeu, că e o viaţă viitoare, că nu există sfârşit şi că sufletul e nemuritor – că nu poate nici măcar să îmbătrânească! Vezi, am acum 77 de ani şi mă simt tânăr. Fiecare bătrân sau bătrânică ţi-o va spune: sufletul însufleţeşte trupul. Trupul este pământ şi se întoarce în pământ, în vreme ce sufletul este de la Dumnezeu şi se întoarce tot la El. Totuşi, trăind în lumea agitată, vă este greu să primiţi asemenea gânduri. Străduieşte-te totuşi să crezi în Sfânta Scriptură!

Nu trebuie niciodată să ne urmăm patimile; într-adevăr, cu cât le hrănim mai mult, cu atât cer mai mult de mâncare. Sunt asemenea câinelui obişnuit să lingă butucul măcelarului; îndată ce iei un băţ şi-l alungi, nu se mai apropie. Sfântul Apostol spune: „Luaţi bine seamă cum umblaţi” (Efeseni 5:15) şi „uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând la cele dinainte” (Filipeni 3:13).

În legătură cu neliniştile şi căderile tale, îţi voi spune aceasta: atâta vreme cât barca sufletului nostru navighează pe apele vieţii pământeşti, va fi supusă schimbărilor vremii. Ba este ploaie, ba este frumos; uneori apare o furtună mare şi barca noastră riscă să se lovească de o stâncă sau de mal. În această vale a plângerii nu poate fi altfel; doar în viaţa veşnică nu pot fi schimbări. Sub stăpânirea patimilor – înţeleg aici patimile sufletului, cum ar fi: judecarea, vanitatea, mânia, minciuna şi mândria demonică – ni se pare că toţi sunt vinovaţi şi răi. Or, Dumnezeu nu ne-a rugat să cerem celorlalţi dragoste şi dreptate, în schimb ne-a poruncit să-i iubim pe ceilalţi şi să fim drepţi.

Nu deznădăjdui! Şi când eşti confruntată cu greutăţi, afundă-te în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în rugăciune. Atunci vei încerca pacea şi liniştea în sufletul tău. Putem mult şi bine să ne gândim; fără ajutorul lui Dumnezeu, nu putem fi în pace cu noi înşine, nici cu ceilalţi.

Dumnezeu să vă păzească!

Sursa Raiul vazut din chilie, Cuviosul Ioan de la Valaam, ed. Sophia, București 2007//ortodox.md

16 Mar

Iată, stau la ușă și bat…

Domnului Cristian, cu drag…

E bine să ne sesizăm greșelile unii altora și să încercăm să le reparăm în duhul iubirii pe care ne-o dă filiația divină, dar nu e bine să râdem toată ziua unii de alții sau să ne punem, implacabil, la zid. Așa trebuie să ne ajutăm și să ne vindecăm reciproc și așa îmi place să cred că dorește și domnul Cristian, atunci când sancționează slujitorii altarelor care greșesc flagrant. În schimb, mă nedumerește încrâncenarea față de Biserica Ortodoxă ca instituție și față de Bunul Dumnezeu. A te declara, chiar și stilistic vorbind, un slujitor al Necuratului, arată multă înverșunare. De unde vine?

 
Sursă foto: http://www.gandul.info/

Așa cum era de așteptat, rezultatul înscrierilor la ora de Religie a declanșat apariția mai multor articole pro și contra. Lucru bun, pentru că din astfel de exprimări de opinii putem avea rezultate constructive.

Fără a avea pretenția că fac zilnic o revistă a presei, atenția mi-a fost atrasă în ultima perioadă de mai multe articole ale aceluiași autor, domnul Cristian Tudor Popescu. Evanghelia după Sfântâniță, Iisus și-a ținut mama la ușă sau Pentru spălare de bani nu te ia DNA sunt doar câteva articole, explicit împotriva noastră.

Că sunt opinii critice la adresa slujitorilor Bisericii, este de înțeles. Cu toții parcurgem traseul acestei vieți, iar drumul nu este ușor. Clerici sau laici, avem zile bune, dar și rele, avem căderi, dar și ridicări – sau invers. E bine să ne sesizăm greșelile unii altora și să încercăm să le reparăm în duhul iubirii pe care ne-o dă filiația divină, dar nu e bine să râdem toată ziua unii de alții sau să ne punem, implacabil, la zid. Așa trebuie să ne ajutăm și să ne vindecăm reciproc și așa îmi place să cred că dorește și domnul Cristian, atunci când sancționează slujitorii altarelor care greșesc flagrant.

În schimb, mă nedumerește încrâncenarea față de Biserica Ortodoxă ca instituție și față de Bunul Dumnezeu. A te declara, chiar și stilistic vorbind, un slujitor al Necuratului, arată multă înverșunare. De unde vine? Cum s-a produs această revoltă față de Creator? Pun aceste întrebări, pentru că refuz să cred că domnul Cristian a fost așa dintotdeauna. Noi, oamenii, avem uneori pe traseul vieții această rupere, trecere de la gingășie la abrutizare. În spatele oricărui păcătos stă un copil ce a fost cândva inocent, spunea un părinte. Parafrazând, întreb: unde este pruncul Cristian? Ce s-a întâmplat cu el, de este atât de pornit?

Fără a avea privilegiul unei discuții directe cu autorul articolelor și bănuind că aparține unei familii cu rădăcini în Biserica Ortodoxă, îndrăznesc să fac câteva presupuneri.

Poate că pruncul Cristian a fost, undeva pe parcursul vieții, lovit în inocența sa. De vreun coleg, de vreun preot, de vreun vecin. Cu mulți ani în urmă, în perioada comunistă, când am avut „nebunia” de a opta pentru studiul teologic în defavoarea unei cariere politice promițătoare (îmi citez fosta dirigintă), exersam polemica împreună cu un amic de la bloc ce era în rolul ateului, iar eu în cel al credinciosului. După o sumedenie de argumente pro și contra, adversarul mi-a mărturisit că, de fapt, crescuse în altarul unei biserici, dus de bunica sa. Numai că, într-o zi, când se juca pe gardul cimitirului de lângă casa bunicii, a văzut o ceartă violentă între doi oameni pe care îi întâlnea mereu în biserică. Faptul că acești oameni, care în biserică păreau evlavioși, iar în cimitir erau violenți, a produs în suflețelul lui o rană atât de mare, încât l-a blocat într-un  ateism declarat.

Poate că în căutările firești ale tinereții, nu a primit sfatul bun. O altă amintire, de această dată din perioada studenției: eram la niște prieteni din Grozăvești și pregăteam o lucrare de seminar la Vechiul Testament. Ca student la Teologie, fiind o raritate în căminele studențești ale timpului, s-a dus vestea. Un renumit ateu, student la Filosofie, m-a provocat la o polemică transformată imediat într-o dezbatere publică în toată regula, cu audiență numeroasă și cu moderator, un student evreu la Istorie. Nu finalul dezbaterii contează, ci faptul că din acel moment, de fiecare dată când ajungeam în acel cămin, colegul de la Filosofie mă bombarda cu nenumărate întrebări. În final, l-am întrebat și eu ce vrea cu adevărat, iar el mi-a spus că, de fapt, Îl caută pe Dumnezeu, dar nu își poate explica logic existența Lui. Îl căuta doar cu mintea, nu și cu inima.

Poate că activitatea ziaristică își pune amprenta prea mult pe sufletul domniei sale. Ceva de genul dirty jobs, în sensul că vezi și auzi, ca jurnalist, multe răutăți, iar acestea te pot înrăi. Cu ani în urmă, ca preot în Spitalul Maternitate din Iași, trăiam multă bucurie pentru că vedeam zilnic copii născându-se, iar patologia ginecologică nu era atât de violentă. Într-o zi însă, când am fost invitat la un serviciu religios în Spitalul de Urgențe, am plecat eu însumi aproape bolnav de câtă suferință am văzut.

La trei presupuneri, lansez trei posibile soluții:

Nu blamarea unei categorii sociale sau a unei instituții este soluția în cazul în care ai fost smintit de cineva/ ceva.Din aceeași categorie socială unde poți găsi oameni care„aidoma uriaşelor reţele comerciale, încearcă să-şi fabrice noi generaţii de clienţi, care să se adape cu apă sfinţită, să pupe moaştele şi grebla părintelui”,fac parte și părintele Stăniloae sau părintele Arsenie Papacioc sau toți martirii creștini din închisorile comuniste. Sunt preoți care greșesc, dar și preoți devotați, așa cum în orice domeniu găsești buni sau răi. Sunt toți oamenii de presă buni? Dacă sunt ziariști care nu fac cinste acestei bresle, ce facem? Desființăm presa? Introducem cenzura? Ridiculizăm în bloc și la nesfârșit jurnaliștii și Jurnalismul?

Creștinismul nu (doar) se comentează, el se trăiește.E foarte simplu. Mântuitorul Iisus Hristos recomandă o cale. Nu obligă. Ar fi atentat la libertate, de aceea nu este mântuire cu forța. Cine vrea să meargă pe această cale, e liber să o facă. Cine nu, de asemenea. Dar! Dacă spui că mergi, atunci trebuie să intri în traseu, altfel ești pe lângă drum; apoi, la fel de grav este să refuzi calea, fără a ști măcar ce presupune dar să spui că este rea. În primul caz e ca și cum eu, preot, aș vrea să port pe umeri stetoscopul medicului, dar nu calc pe la Universitatea de Medicină ca student; în al doilea, e ca și cum nici măcar nu îmi pasă de stetoscop și desființez arta vindecării.

Dacă  vreți să înțelegeți lucrurile bine, trebuie să le priviți din interior, iar asta înseamnă să vă intereseze viața creștină, așa cum este ea. Începeți prin a o căuta sincer, a vă găsi un îndrumător, un duhovnic. Sigur veți găsi omul care trebuie. Numai să vreți și să căutați. Apoi, începeți a practica. Nu este performanță fără antrenament, nu știi cât de bună este Cina dacă nu guști din ea dar, atenție!, la Cină sunt și reguli. Ca oriunde, de altfel.

Dacă însă, ca persoană, nu dați doi bani pe Biserica Ortodoxă, e în regulă. Biserica nu vă condamnă irecuperabil, ci vă așteaptă oricând, cu brațele larg deschise: Iată, stau la ușă și bat… (Apocalipsă, cap. 3. v 20). Dar, ca ziarist, respectați-o ca pe orice altă instituție legitimă a Statului. Fiți dur cu derapajele, dar la fel de apreciativ cu cele bune. Desființați astăzi în articol pe slujitorul care greșește, dar faceți mâine un laudatio slujitorului care este demn și cinstit. Altfel, este incorect ca om și neprofesionist ca ziarist, atâta timp cât vă considerați o voce media imparțială.

Schimbarea începe cu noi. Dacă mă întristez de războaie, să fiu în primul rând eu un om al păcii. Nu voi opri luptele, dar în lume va fi un om mai puțin violent. Adică eu. Nu e mult, dar tot e ceva. Poate că, afară de textele biblice invocate într-unul dintre articole, ar fi bine să reflectați și la alte cuvinte spuse de Mântuitorul: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat(Matei capitolul 6, versetul 22). Nu ajută nimănui să Aveți ceva cu BOR. În primul rând dumneavoastră. Vă hrăniți o ură care nu vă aduce niciun beneficiu.

P.S. Probabil că aceste rânduri nu vor fi citite de domnul Cristian. Dacă, totuși, se va întâmpla asta, îl invit să mă contacteze pentru a-l pune în legătură cu Cristina și Cătălin, dragii mei fini din București, pentru a asculta o poveste despre cunoaștere și acceptare. Iar dacă va ajunge prin Iași, îl invit să luăm un prînz la cantina din parohia unde slujesc, cantină prin care oferim hrană celor mai necăjiți și unde, de regulă, îmi invit prietenii. Aici vom sta la masă și vom vorbi tot despre cunoaștere și acceptare.//doxologia.ro

14 Mar

Hristos în mijlocul nostru!

image

14 Mar

Duminica Sfintei Cruci

krestopoklon02Biserica Ortodoxă se va afla, la 15 martie 2015, în Duminica Sfintei Cruci. Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. Caracteristica slujbei este reprezentată de ritualul scoaterii solemne şi cinstirii Sfintei Cruci. Acest ritual are loc la finalul Utreniei care se oficiază sâmbătă seara sau duminică dimineaţa. El înlocuieşte şi aminteşte ceremonia liturgică a expunerii sau înălţării solemne şi a cinstirii generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor.

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

Să te lepezi de tine ca de altul

Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind, întîi – să se lepede de sine, apoi, în al doilea rînd – să îşi ia crucea şi al treilea – să Îmi urmeze Mie. Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de tine.

Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul? Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută, nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!” Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”. Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

„Şi să-şi ia crucea lui”… Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se bucure de această moarte”.

„Şi să-mi urmezi Mie!” Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-I urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

(Sfîntul Ioan Gură de Aur)

Unde să căutăm mîngîiere în necazuri?

Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucît nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvîntare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutînd mîngîiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întîmple cu creştinii, fiindcă ei sînt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.

(…) Niciodată nu vor afla mîngîiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mîngîiere în necazuri? Despre aceasta Sfîntul Proroc David spune: „Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu”. Fericiţi cei ce află mîngîiere adîncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţîşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament – însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adîncă şi mai înaltă mîngîiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei.

(Sf. Luca al Crimeei, La porţile Postului Mare. Predici la Triod)

Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea

Crucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţă asupra morţii spirituale, biruinţă a iubirii. Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrîna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru celălalt dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, poftă de stăpînire, mîndrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătîndu-i însă că sînt gata la toate sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămîne împreună cu el. Celălalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el această Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur şi simplu. Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luăm noi înşine ajutîndu-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că această Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celălalt, dar această suferinţă pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.

(Pr. Dumitru Stăniloae în Mică Dogmatică vorbită)

„Cad nenorociri mari asupra ta?”

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea? Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă din mîna lui Dumnezeu, oricît de amar ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe. Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mîinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci cînd a mers ca să-şi jertfească fiul. Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov. Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cîrteala şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii. Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile de mucenici creştini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decît atît, trebuie să ştim că umblînd după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemanărea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă. După cum spune Apostolul: „Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

 (Sf. Nicolae Velimirovici)

ortodox.md

14 Mar

Crucea de viață dătătoare

athos_stavros inPentru noi, monahii, sensul Crucii ESTE centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.

Cum putem reuși să îmbrățișăm crucea și să o ridicăm fără nici o împiedicare ? Numai ridicându-ne crucea, vom putea întrezări în spatele ei simbolurile Învierii. Numai cei care mor, aceia vor și trăi. Cel care va dori să-și salveze viața, acela o vapierde, iar cel care și-o va pierde «pentru Mine și pentru Evanghelie», adică cel care își ia crucea, acela va avea PARTEde Înviere. De aceea, în seara aceasta să ascultăm cu evlavie frumoasele imnuri bisericești scrise de Sfinții Părinți și să ne închinăm semnului, pe care diavolul îl promovase ca blestem, dar pe care Domnul Hristos l-a transformat în binecuvântare, ca să distrugă mai întâi puterea celui viclean și apoi ca să ne dea nouă o armă nebiruită. Privind la crucea Mântuitorului, nu trebuie să încetăm s-o ridicăm pe umerii sufletului nostru, pentru că în spatele ei se ascunde secretul fericirii noastre.

Cinstind crucea, Îl cinstim de fapt pe Cel ce S-a răstignit pe ea, pe Hristos, Cel Care a restaurat chipul denaturat și deformat al omului, ce fusese pătat din cauza căderii. Acesta, ca Cel ce ESTEbinefăcătorul omenirii, ne arătă neîncetat calea de întoarcere către Dumnezeu. După ce a vindecat toate bolile și slăbiciunile noastre, Hristos a nimicit moartea și pe cel care a provocat moartea, adică pe diavol, reașezându-ne astfel în poziția privilegiată de fii ai lui Dumnezeu. Mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supusă stricăciunii este tocmai cinstita cruce, pe care Biserica o sărbătorește astăzi. Pe drept cuvânt, Sfinții Părinți numesc crucea ca fiind «viața noastră», căci, prin intermediul ei, redobândim libertatea și personalitatea pierdute prin păcat. Indiferent de ce păcate și patimi suntem robiți, dacă invocăm sincer puterea și harul crucii, vom reuși să redobândim personalitatea pierdută și să depășim toate necazurile. Pentru a reveni de la starea împotriva firii la starea după fire, omul trebuie să urce pe scara numită cruce. Iar dacă va voi să urce și mai sus, să se înalțe către cer, acolo unde este patria sa adevărată, din nou va trebui să parcurgă drumul ascedent al crucii.

Să vedem ce înseamnă de fapt crucea. În primul rând, crucea este obiectul pe care fiecare din noi îl purtăm la gât. Importanța crucii nu constă însă în aceasta, ci în puterea pe care crucea o are. Este vorba, desigur, despre puterea prin care Dumnezeu Cuvântul le-a unit pe toate la un loc și a restabilit echilibrul firii umane, care fusese pierdut din cauza păcatului. Cu alte cuvinte, Hristos a nimicit nu numai puterea morții, ci și a diavolului și a oferit oamenilor posibilitatea de a redobândi ceea ce pierduseră, de a ajunge «mai presus de orice putere și de orice nume», de a sta de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, împlinind astfel în persoana Sa toate făgăduințele: «vreau ca acolo unde voi fi Eu să fie și ei». Așadar această super-valoare dobândește omul prin intermediul cinstitei cruci. Acest lucru nu înseamnă, însă, că trebuie să invocăm în mod abstract harul crucii, ci trebuie să ne străduim să ne ridicăm crucea și să o purtăm pe umerii noștri. Iată ce zice Domnul: «vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer. Apoi vino de-mi urmează Mie».

Iată sensul crucii. Rătăcirea celor două firi raționale – îngerească și umană – care s-au îndepărtat de Dumnezeu prin cădere și autodistrugere, constă în faptul că s-au reîntors la starea de egoism, al cărei apogeu este atins prin iubirea de sine. Iubirea de sine este tocmai cauza distrugerii. Această stare bolnăvicioasă se vindecă cu ajutorul iubirii de durere (filoponía), care, de altfel, stă și la baza jertfei de pe cruce, jertfă pe care Domnul Și-a asumat-o nu pentru Sine, ci pentru a ne vindeca pe noi. Așadar, pentru noi, crucea trebuie să însemne iubire de durere, care constă în a ne lepăda de tot ce e al nostru, pentru a ne dedica și a ne încredința pe noi înșine voii dumnezeiești. Această nevoință, această agonie este crucea noastră. Ați văzut ce a făcut Domnul Hristos? Îl îndemna Pilat să se apere pe Sine, iar El nu spunea nimic. Oare de ce nu i-a răspuns? Dacă îi răspundea, ar fi însemnat că vrea să Se îndreptățească pe Sine. Iar acest lucru este exclus în cazul lui Hristos. Cu o altă ocazie, pentru a ne deschide mintea ca să pătrundem sensul tainei, S-a rugat astfel Tatălui Său: «Părinte, scapă-mă de acest ceas», iar imediat adaugă: «dar pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de față».

Fiecare din noi trebuie să înțeleagă că viața noastră pe pământ nu are alt sens, că nu trebuie să avem altă preocupare, decât cum să fim mereu pregătiți să ne ridicăm crucea. Nici un cuvânt, nici un sens prin care ni se descoperă voia divină nu trebuie să ne scape. Trebuie să fim întotdeauna pregătiți să răspundem voii divine, chiar și cu prețul jertfei de sine. Acesta ESTE sensul destinației noastre. Căci nu trăim în această lume ca să mutăm lucrurile dintr-un loc într-altul, sau ca să prelucrăm materia. Aceasta ne învață Sfinții Părinți și drepții Vechiului Testament. Dintre aceștia, un loc APARTE îl ocupă proorocul David, care ne descrie în psalmii săi întregul sens al antropologiei și al hristologiei. Iată ce spune într-unul dintre aceștia: «pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre», el, care era rege, și știm că în vechime regii erau mult mai autarhici și mai plini de putere. Însă pe el nu-l interesa puterea pe care o avea în mâinile sale, ci mărturisea că scopul principal al vieții sale a fost să-și ridice neîncetat crucea și să facă voia Domnului. Referitor la timpul rugăciunii a spus că «de șapte ori pe zi Te-am lăudat, Doamne», el, care, în același timp, era și rege, și comandant de oști, și conducător și judecător. Însă nici una dintre aceste funcții, nici una dintre multele sale femei, nici unul dintre copiii săi, nici una din multele sale sarcini nu l-au împiedicat să se roage «de șapte ori pe zi», ci avea mereu mintea îndreptată către Dumnezeu.

Vedeți cum s-a nevoit acest om iubitor de Dumnezeu pentru a-și îndeplini scopul? Cine vrea să se închine și să cinstească cum se cuvine sfânta cruce, trebuie să se lepede de celelalte scopuri ale vieții sale, care sunt străine de voia dumnezeiască. Se poate ca mâinile și picioarele să se miște spre îndeplinirea misiunii noastre pe acest pământ, însă mintea trebuie să ne fie mereu la Dumnezeu. Desigur, ca oameni, suntem nevoiți să ne ocupăm și cu cele materiale. Trebuie însă să fim cu luare aminte, ca nu cumva mintea noastră se fie subjugată de acestea, ci să fie neîncetat îndreptată spre Dumnezeu. Trebuie să ne dăm toată silința să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul, din toată inima, din toată tăria și din tot cugetul nostru și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cel care își ridică crucea în acest duh al iubirii, cu siguranță că va fi părtaș și Învierii, așa cum spune și sfântul apostol Pavel că, dacă vom muri împreună cu Hristos, vom și trăi împreună cu El… dacă însă ne vom lepăda de El, și El se va lepăda de noi. Așadar dilema în fața căreia suntem puși ESTE cu totul înfricoșătoare: fie Îl vom mărturisi pe Hristos, fie Îl vom nega – nu există cale de mijloc. Cu alte cuvinte, fie alegem să ne ridicăm neîncetat crucea, răstignindu-ne împreună cu Domnul nostru, ca să și înviem dimpreună cu El, fie alegem tabăra celor care Îl neagă și atunci, în mod obligatoriu, și El se va lepăda de noi. Să nu fie una ca aceasta!

Așadar, având mijoacele încinse și candelele aprinse, un singur lucru trebuie să avem în vedere: să ne ridicăm neîncetat crucea, astfel încât în orice moment Domnul, Cel care ne cheamă mereu la El, Și-ar ridica privirea să vadă unde ne aflăm, să ne găsească în urma Sa, ținând crucea strâns pe umerii noștri. De aceea, se cuvine să avem totdeauna drept veșmânt iubirea de durere, pentru a nu ne îndepărta de păzirea și împlinirea voii dumnezeiești. Și astfel vom deveni adevărați închinători ai cinstitei cruci. Căci astfel de închinători vrea Dumnezeu.

În lumea aceasta, mai ales noi, monahii, suntem ca oile în mijlocul lupilor. De aceea nu trebuie să ne sperie ispitele, care vin din starea de păcătoșinie în care ne aflăm, sau capcanele întinse de cel viclean, prin care încearcă să ne împiedice să ne închinăm lemnului crucii. Păcatul, acest obstacol imens, încearcă în fel și chip să ne oprească de la a-L cinsti pe Domnul Hristos. Însă noi, având mereu gândul la Dumnezeu, trebuie să strigăm astfel: «mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești». Așadar acesta este sensul vieții noastre – de a descoperi și păzi voia lui Hristos. Și, chiar dacă ne aflăm în pericol, nu trebuie să ne lepădăm de El, ci trebuie să-L mărturisim, chiar și cu prețul vieții noastre.

Acesta este drumul pe care l-au urmat martirii, mărturisitorii, cuvioșii, drepții de la început și până în zilele acestea mai de pe urmă. Suntem, așadar, moștenitorii acestui tezaur duhovnicesc, avându-i mijlocitori pe toți drepții și sfinții care alcătuiesc Biserica triumfătoare și care se roagă neîncetat pentru noi și ne așteaptă alături de ei. Nimeni să nu deznădăjduiască, nimeni să nu rămână în urmă. Să înaintăm toți împreună spre atingerea scopului nostru comun, cu harul crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Gheronda Iosif Vatopedinul, Αθωνικά μηνύματα (Mesaje athonite), Ψυχωφελή Βατοπαιδινά, editura Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, Sfântul Munte 1999.//pemptousia.ro

13 Mar

Hristos în mijlocul nostru!

11038248_858903597503669_3204045161669968819_n

13 Mar

Diavolul risipeşte turma prin ispitire

Lupul răpeşte şi risipeşte oile când atrage pe unele către beţie, pe altele le inflamează cu lăcomie, pe alţii în înalţă în mândrie.

(In. 10, 12) Iar cel plătit şi cel care nu ESTEpăstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte.

Există un alt lup care neîncetat, în fiecare zi, risipeşte minţile și nu trupurile. Acesta este duhul cel rău care rătăceşte atacând ţarcurile credincioşilor, căutând moartea sufletelor. Despre acest lup s-a spus: Lupul răpeşte şi risipeşte oile. Lupul vine şi năimitul fuge. Duhul cel rău sfâşie minţile credincioşilor prin ispită, şi cel care ţineloc de păstor nu îşi asumă responsabilitatea. Sufletele pier şi năimitul se bucură de avantaje pământeşti.

Lupul răpeşte şi risipeşte oile când atrage pe unele către beţie, pe altele le inflamează cu lăcomie, pe alţii în înalţă în mândrie, pe alţii îi distruge prin mânie, pe alţii îi aţâţă prin invidie, pe alţii îi împiedică prin înşelare.

Când diavolul ucide credincioşii prin ispite, el ESTE ca un lup care risipeşte oile.

Nicio râvnă nu se aprinde în năimit împotriva acestor ispite, nicio iubire nu îl incită. El caută numai avantajele exterioare şi neîncetat permite vătămarea sufletească a oilor sale.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de omilii la Evanghelii 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)//doxologia.ro

13 Mar

Părintele duhovnicesc

Părintele nostru duhovnicesc Îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos

Dacă ne lepădăm de duhovnic, să plângem ca şi Petru. Dacă vedem că este răstignit, să murim cu el – dacă ne stă în putinţă. 

Sfântul Simeon Noul Teolog face o analogie între atitudinea apostolilor faţă de Hristos şi atitudinea noastră faţă de părintele nostru duhovnicesc, exprimându-şi convingerea că numai urmând pe părintele nostru duhovnicesc întocmai precum L-au urmat apostolii pe Hristos, vom dobândi vindecarea deplină a sufletelor noastre. Să nu-l părăsim atunci când oamenii îl defăimează şi-l dispreţuiesc; aşa cum Sfântul Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea unuia din cei care veniseră să-l prindă pe Iisus, „să scoatem şi noi sabia şi să tăiem nu numai urechea, ci şi mâna şi limba celui care încearcă să vorbească împotriva părintelui nostru duhovnicesc, sau doar numai să-l atingă”. Dacă ne lepădăm de el, să plângem ca şi Petru. Dacă vedem că este răstignit, să murim cu el – dacă ne stă în putinţă; iar dacă nu, să nu pactizăm cu cei care-l trădează şi-i fac rău: „Dacă este eliberat din închisoare, să ne ducem din nou la el şi să-l cinstim ca pe un martir. Dacă moare din cauza persecuţiilor, să cerem cu îndrăzneală să ni se dea trupul lui şi să-l îngrijim mai mult decât atunci când era în viaţă, ungându-l cu miresme şi înmormântându-l cu cinste” – ştiind că părintele nostru duhovnicesc, psihoterapeutul, îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 111)//doxologia.ro

13 Mar

Să nu fii în păcat!

18_smerenia_-_saracia_cu_duhul“În lume ispite veţi avea, dar nădăjduiţi în Mine!” Şi iarăşi: “Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mântuitorul. Sigur că Dumnezeu ne-a copleşit cu iubirea Lui. Nu se poate să nu ai ispite! Dacă nu sunt ispite, nu este nici încununare! Şi nu se poate să fie pom uscat, fără frunze de pom uscat!

Sunt şi ispite. Pentru că acesta este rostul de a-l  mai ţine pe dracul în lume: nu i-a mai rămas decât vârful cozii ca să ispitească pe oameni, cum spun Sfinţii Părinţi. Dar nu ca să-i doboare! De ce anume? Ca să-l precizeze pe om, unde este, cum este! Dumnezeu sloboade ispitele cu un foarte mare rost. Sunt foarte necesare! Diavolul lucrează indirect la mântuirea noastră!

Cine poate să zică că nu este păcătos? Dar să trăim şi noi în nădejde şi să facem ceva ca să scăpăm cu orice chip din mocirla în care ne aflăm! Vezi că nu poţi să iubeşti desăvârşit? Eşti în luptă o viaţă! La nivelul vieţii e desăvârşirea. Dar să fii pe treapta scării care nu stă în noroi! Să nu fii în păcat! Şi aşa eşti salvat! Iar mai departe te caţeri tu, căci eşti pe scară. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult să iubim pe vrăjmaşii noştri. Îi place şi completează El neputinţele noastre.

Din Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. II, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 45//ortodox.md

13 Mar

Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă

Calul iscusit cu cât fuge mai mult, cu atât se încălzeşte şi aleargă mai repede; prin fugă, eu înţeleg cântarea de psalmi, iar prin cal, mintea cea vitează.

11060963_954040801294437_2916260166397399474_n 

ESTE nevoie de mult curaj pentru a tămădui o minte împătimită. Sfinţii Părinţi scot în evidenţă importanţa curajului în viaţa duhovnicească: „Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Un atlet curajos nu renunţă şi nu-şi pierde cumpătul chiar dacă a fost biruit de demoni, ci nădăjduieşte în Dumnezeu: „Calul iscusit cu cât fuge mai mult, cu atât se încălzeşte şi aleargă mai repede; prin fugă, eu înţeleg cântarea de psalmi, iar prin cal, mintea cea vitează”.

Curajul duhovnicesc îmbărbătează inima, ajutând-o să învie mintea omorâtă de patimi; pentru a învia, ea trebuie să păzească toate poruncile Mântuitorului. Dacă neascultarea poruncilor duce la moartea minţii, ascultarea lor atrage după sine readucerea ei la viaţă. Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenţia asupra activităţilor minţii omului îndreptate către învierea din moartea pricinuită de patimi. Aceste activităţi sunt: „Meditarea la dragostea cea către Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţiei cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, pomenirea lui Dumnezeu care este de faţă, după cuvântul celui ce zice: «Pururea pun pe Domnul înaintea mea» (Psalmul 15, 8), amintirea de sfintele şi inteligibilele puteri (scil. îngerii), amintirea de momentul ieşirii sufletului, al prezentării înaintea judecăţii, al pedepsirii, al pronunţării sentinţei”. În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Talasie Libianul ne aduce aproape imaginea unei căruţe cu patru roţi, „care suie mintea la ceruri” – cele patru roţi fiind „liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea” . Mintea se luminează atunci când omul făptuieşte virtuţile, făcându-se „în chipul luminii”.

În duhul învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, discipolul său, Cuviosul Nichita Stithatul, observă: „Calea grabnică spre înălţarea în virtute a începătorilor ESTE tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi surzenia urechilor”. Această liniştire a simţurilor prin închiderea intrărilor „din afară spre sine” ajută mintea „să se cunoască pe sine şi mişcările sale” şi să stea „ca un împărat în mijlocul gândurilor, şi judecând şi deosebind pe cele bune de cele rele”, acceptându-le pe cele bune şi aşezându-le „în jitniţele înţelegerii… cu care apoi hrănindu-se, se împuterniceşte şi se umple de lumină”, iar pe cele rele lepădându-le „în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor”.

Acest text merită o atenţie deosebită. Slobozită din robia simţurilor prin tăcere şi prin suprimarea stimulilor exteriori, mintea poate echilibra sufletul, neîngăduind gândurilor demonice să intre în adâncul acestuia, în aşa-numita zonă a subconştientului. Astfel, toate imaginile conceptuale şi toate mişcările lăuntrice ale omului a cărui minte împărățeşte asupra gândurilor vor fi cu adevărat echilibrate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul îi îndeamnă pe atleţii duhovniceşti: „înfrânează iuţimea sufletului cu dragostea; veştejeşte partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea raţională a lui cu rugăciunea. Şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată”. Unul din punctele-cheie ale învăţăturilor patristice, adresate începătorilor întru lăuntrica lucrare duhovnicească a tămăduirii minţii, este acela de a-şi păstra mintea neîntinată – lucrare ce trebuie continuată tot timpul vieţii. Sfântul Ioan Scărarul descrie detaliat acest proces: „Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul… Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (scil. în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care UNA după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată”. Această lucrare trebuie împreunată cu străduinţa de a asculta şi de a ne supune chemării şi poruncilor dumnezeieşti, în măsura în care înţelegem să le urmăm.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 158-161)//doxologia.ro

13 Mar

Părintele Serafim Rose – Zece cuvinte memorabile

  1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu

f-serafim_rose003„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că PărinteleSerafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de urmă. „Este mai târziu decât credeţi” – aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat ‘ „

  1. „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest PASAJ al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’

  1. „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”

  1. „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

„Părintele Serafim credea că fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor PERSONALE şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice.”

  1. Antihrist trebuie înţeles ca fenomen duhovnicesc”

„De ce vor dori toţi cei din lumea întreaga să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea să semene a creştinism, de vreme ce antihrist înseamnă cel ce este în loc de Hristos, sau seamănă cu Hristos.”

  1. „Evoluţionismul este filozofia lui antihrist”

„Evoluţia este unul din cele mai primejdioase concepte cu care se confruntă creştinul ortodox de astăzi, fiind poate adevărata cheie a asaltului asupra Bisericii, a însăşi filozofiei (căci există aşa ceva!) viitorului antihrist.”

  1. „Să fim pregătiţi să dăm socoteală de credinţa noastră înaintea celor fără credinţă”

„Dintr-un cuvânt rostit în faţa seminariştilor şi fraţilor de la Jordanville: „Văd aici viitori păstori, călugări, creştini ortodocşi râvnitori şi închinători. Cine sunteţi voi? Care este identitatea voastră? Voi ar trebui să fiţi cei care îsi dau seama ce este creştinismul ortodox şi ce înseamnă să fii creştin ortodox. Nimeni nu vă va sili să ajungeţi la această înţelegere – trebuie să o faceţi voi singuri. Este bine să ne gândim la aceasta din când în când. Sunteţi oare pregătiţi să faceţi ceea ce spune Sf. Petru, adică să daţi socoteală de credinţa voastră înaintea celor fără credinţă?” “

  1. „Astăzi în Rusia, mâine în America”

„Părintele Serafim avea mereu în vedere prorocia Stareţului Ignatie de Harbin (Manciuria), un părinte văzător cu duhul, care încă din anii `30 spunea: „Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”.

Părintele Serafim Rose: „Nu vreau să vă sperii, însă este mai bine să conştientizăm faptul că ceea ce suferă ei acum, sau ceva asemănător, va veni probabil şi aici, şi cât de curând. Noi trăim vremurile din urmă, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece în Rusia şi în alte ţări asemenea ei reprezintă experienţa normală a vremurilor noastre. Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim – nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi.”

  1. „Calea cea mai bună este de a ne înmuia inimile, de a le face mai suple”

„În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim Rose le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se fi convertit, în scrierile înţelepţilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „calea cerului”. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale” şi auzise chemarea: De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filozof păgân din China, pe nume Lao Ţî”, le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mânăstirea noastră. Stejarii care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pământ, iar ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi în stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slăbiciunea, fiind aşa de nesigur pe sine, încât trebuie sa te convertească că să fie sigur că el însuşi crede”.

  1. „O mică doză regulată de lumesc poate acţiona asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la imunitate fată de atracţiile lumeşti”

„Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am şi făcut. Altădată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunoştea foarte bine aceste opere şi chiar mi-a dat indicaţii ce lecţii se pot învăţa din ele, ca să le împărtăşesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunţit despre cum a reacţionat Theofil (sau alţii), daca au prins esenţialul.

Îmi amintesc şi cum îl încuraja Părintele Serafim pe MICHAEL Anderson să citeasca Platon şi alţi filozofi, discutând totul cu el în amănunt, pe măsură ce Michael îşi croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina. Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de ortodoxie şi de patristică.”

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005//ortodox.md

12 Mar

Teribilă este ispita care vine de la diavol

calugar_0Literatura duhovnicească este foarte limpede în ceea ce priveşte ispitirea venită de la cel rău. Ispititorul, diavolul, „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. De aceea noi ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, adică să nu ne lase în ispită.

În acest sens, din Pateric, vom reda o întâmplare din care reiese limpede cât de dibaci este diavolul atunci când îl ispiteşte pe om: Un frate oarecare din Tebaida ne spunea nouă: „Eu, fraţilor, am fost feciorul unui jertfitor idolesc. Deci, când eram copil îl vedeam pe tatăl meu de multe ori seara şi dimineaţa mergând în capişte, închinându-se şi tămâind idolii. Odată am mers şi eu după tatăl meu, în taină, neştiindu-mă el, ca să-l văd ce face după ce merge în capişte şi cum se închină. Iar dacă am mers şi-am intrat în capişte, l-am văzut pe Satana şezând ca un împărat pe un scaun împărătesc şi toţi ostaşii lui stând înaintea sa.

Şi a venit unul dintre draci şi i s-a închinat, iar el l-a întrebat zicând: „De unde vii şi ce-ai făcut?” Răspuns-a dracul: ”Iată, în cutare PARTE am fost şi-am ridicat sfadă, război mare, şi multă vărsare de sânge am făcut între oameni, şi-am venit să-ţi spun”. Zis-a lui satana: „În câte zile ai făcut aceasta?” Răspuns-a dracul: „În treizeci de zile”. Mâniindu-se Satana, a poruncit să fie bătut, zicând: „Numai atâta treabă mi-ai făcut în atâtea zile?” Apoi, a venit altul, închinându-i-se. Iar el l-a întrebat şi pe acela zicând: „De unde ai venit?” Răspuns-a: „Am fost pe mare şi-am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulţime de oameni şi s-au înecat toţi şi-am venit să-ţi spun”. Apoi l-a întrebat zicând: „În câte zile ai făcut aceasta?” Răspuns-a dracul: „În douăzeci de zile”. Şi a poruncit de l-au bătut şi pe el zicând: „Pentru ce numai aşa puţină treabă ai făcut în atâtea zile?”

 Iată, şi al treilea a venit, şi i s-a închinat. Atunci l-a întrebat şi pe el: „De unde ai venit?” Iar acela a răspuns zicând: „În această cetate s-a făcut o nuntă. Şi am pornit sfadă şi război mare între nuntaşi, între mire şi mireasă şi multă vărsare de sânge am făcut şi-am venit să-ţi spun”. Şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „În câte zile ai făcut aceasta?” Şi-a zis: „În cinci zile”. Şi-a poruncit să-l bată şi pe acela, zicând: „Pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă şi lucru mi-ai făcut?” După aceasta, a venit un alt drac şi i s-a închinat şi l-a întrebat pe acela zicând: „Dar tu, de unde ai venit?”. Răspuns-a acela zicând: „Eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie. Iar în această noapte l-am împins şi l-am aruncat în păcat trupesc”. Satana, auzind aceasta, s-a sculat şi l-a sărutat şi luând cununa care era pe capul lui a pus-o pe capul aceluia şi l-a pus pe scaun lângă el zicând: „Cu adevărat, bun lucru şi plăcută slujbă m-ai făcut. Vrednic eşti de cinstea mea, că ai făcut o biruinţă ca aceasta”.

Acestea eu văzându-le cu ochii mei şi cu urechile mele auzindu-le, am cunoscut că teribilă ESTEispita care vine de la diavolul, şi aşa, lăsând lumea, am venit în pustie, povăţuindu-mă Domnul Dumnezeu la calea mântuirii”.

Andrei Andreicuț, Morala împărăției întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003-extras//ortodox.md

11 Mar

Gingășia naturii lui Dumnezeu

11 Mar

Ce este înșelarea?

Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul ESTEDomnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr – şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni.

 

Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, Editura Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr – şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. 142, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20) de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este „trupul şi sângele”, care „nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (l Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este „Învierea şi Viaţa” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare” (Începutul Cuvântului al 3-lea).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999 [ediţie digitală, Apologeticum, 2005]; pag. 3)//doxologia.ro

 

11 Mar

Hristos în mijlocul nostru!

11 Mar

Rostul săvârșirii dumnezeieștii Liturghii

pentru tine s-a junghiat Mielul

«Pentru tine s-a junghiat Mielul lui Dumnezeu, iar tu te lepezi?»

Rostul săvârșirii dumnezeieștii Liturghii ESTE dumnezeiasca Împărtășanie. Liturghia este precum un copac preafrumos, iar rodul, dulcele rod al acestui copac, este dumnezeiasca Liturghie.

Toate în dumnezeiasca Liturghie se săvârșesc pentru ca preotul să iasă ținând Sfântul Potir și să spună: ”Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Dacă însă nu ne apropiem ca să ne împărtășim, atunci ce sens au toate cele preafrumoase care au avut loc ca să se pregătească dumnezeiasca Masă și atâtea rugăciuni ale preotului, pe care le-a rostit pentru dumnezeiasca Împărtășanie?

Repet cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se adresează celor care nu se împărtășesc și le spune: ”Pentru tine s-a junghiat Mielul lui Dumnezeu, iar tu te lepezi?”.

Dar am spus, iubiții mei frați, că, pentru a gusta din dumnezeiasca Împărtășanie, ca aceasta să rodească în noi și să fie cu adevărat comuniune cu Dumnezeu, trebuie să încercăm să ne curățim sufletul de patimile păcătoase. Căci, dacă sufletul nostru este necurat, repet, Dumnezeu nu se poate uni cu noi, pentru că El nu se poate uni cu ceva necurat.

Așa încât, acestea două, iubiții mei, alcătuiesc creștinismul ortodox bine întemeiat: în primul rând, lupta de a ne curăța sufletul de patimile murdare, iar în al doilea rând, împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii.

Spun aceasta, pentru că în Biserica noastră au apărut încă din vechime două erezii în ce privește dumnezeiasca Împărtășanie. Una este cea a lui Varlaam, care insista asupra participării la Preacuratele Taine, fără însă a socoti necesară curăția sufletească. Iar pe de altă PARTE, erau ereticii masalieni (sau evhiți), care insistau pe nevoință și rugăciune, fără însă a da însemnătate dumnezeieștii Împărtășanii. Aceste două extreme sunt eretice. Dar Sfântul nostru Grigorie Palama, în învățătura sa, îngemăna cele două lucrări și propovăduia viața de nevoință și rugăciune dimpreună cu dumnezeiască Împărtășanie. Înainte de dumnezeiasca Împărtășanie trebuie să postim. Cât însă să postim, acest lucru nu se stabilește prin canoane, ci depinde de sănătatea fiecăruia, de rezistența sa sufletească și trupească, de cât de des se împărtășește și de alți factori. […]

Dumnezeiasca Împărtășanie, iubiții mei, trebuie să o primim cu evlavie și rânduială. Și, desigur, așa trebuie să se întâmple, de vreme ce este vorba de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, la care privesc cu dorire și frică până și îngerii din cer. Așadar, fără vorbărie, strigăte și îmbulzeală să ne apropiem de dumnezeiasca Împărtășanie. Fiecare să stea liniștit și să se roage întru sine până când îi vine rândul.

Iudeii, când mâncau mielul pascal care preînchipuie dumnezeiasca Împărtășanie, stăteau în picioare și țineau în mână toiagul. La fel se cuvine să fim și noi când ne împărtășim. Toiagul din Vechiul Testament preînchipuie Crucea. Când, așadar, vă vine rândul vostru să vă împărtășiți, să vă faceți mai întâi semnul Crucii, să luați sfântul acoperământ și să îl puneți sub bărbie, ca să fie acoperită distanța dintre gura voastră și Sfântul Potir. Aceasta, ca nu cumva să se întâmple să cadă din linguriță vreo picătură din dumnezeiescul Sânge – păzește-ne, Hristoase, în acel ceas! –, așa încât această picătură să cadă pe acoperământ, iar nu pe jos.

Pentru că, iubiți creștini, a cădea dumnezeiasca Împărtășanie pe jos ESTE un mare păcat. Făcându-vă, așadar, sfânta Cruce, când vă vine rândul la dumnezeiasca Împărtășanie, luați sfântul Acoperământ și vi-l puneți sub bărbie și deschideți bine gura, ca să vă împărtășiți. După ce v-ați împărtășit, vă ștergeți la gură, vă faceți din nou semnul Crucii și faceți loc următorului. Vă rog, creștinii mei, să îi învățați și pe copilași să se împărtășească în același chip, să se împărtășească singuri. Nu este deloc bine să alerge un om mare, ca să ajute să se împărtășească un copil de școală primară. Să îi lăsăm pe copii să se împărtășească singuri.

Am observat că, atunci când îi lăsăm pe copii să se împărtășească singuri, se împărtășesc foarte bine, chiar mai bine decât cei mari. Știu însă că, pentru a reuși acest lucru, copilul are nevoie de sfat bun din partea mamei sale.//pemptousia.ro

11 Mar

Sfântul și Marele Post 2015 – A III-a săptămână

Programul liturgic pentru a treia săptămână
9 martie – 15 martie
 m12_mica
Miercuri 11 martie
18.00h : Vecernie
Vineri 13 martie
18.00h : Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
Taina Sfintei Spovedanii
Sâmbătă 14 martie – Pomenirea morților
08.00h  : Sf.Liturghie
17.00h : Vecernie
Taina Sfintei Spovedanii
Duminică 15 martie – Duminica Sfintei Cruci
08.00h : Utrenia
09.30h – Sf.Liturghie
m12_mica