19 juny

Rusaliile în parohie, 19 iunie 2016

13450091_1129043597156333_7088828578725273870_n

13480422_1128913720502654_60765334_n

13487738_1128913703835989_228289609_n

13474246_1128913683835991_2059410622_n

13473762_1128913267169366_2089880574_n

 

13479241_1128913173836042_482706865_n

13479252_1128913280502698_138096642_n

13479345_1128913320502694_1000814359_n

13479351_1128913193836040_487565080_n

13479918_1128913227169370_2099342087_n

13480408_1128913243836035_951285015_n

18 juny

Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere

13466495_1032863680124789_5361959382825336880_n

“Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să-i cumperi un hamburger? Să-i dai zece lei? Uneori şi asta. Dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale? Iar mie mi se pare că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, căreia îi murise fiul în vârstă de opt ani, povesteşte această întâmplare. Zice: „Eram odată împreună cu Sf. Siluan şi priveam de lângă chilia noastră din Sfântul Munte o corăbiroară nimerită în furtună. Oamenii panicaţi aveau de ales între a rămâne în corabie, aşteptând terminarea furtunii sau a veni cu luntrea până la mal. Amândouă variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din călugări a suspinat şi a zis: „Ah, cum mă doare sufletul meu pentru ei!“ Sf. Siluan i-a răspuns: „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi“. Şi-ntr-adevăr, oamenii aceia au ajuns toţi la mal. Aşa şi eu, îşi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred că boala în care vă aflaţi vă va lăsa, pentru că sufletul meu mă doare pentru dumneavoastră”.

Câţi din cei care se duc duminica la biserică se pot lăuda că poartă în piepturile lor această durere făcătoare de minuni? Iar eu cred, împreună cu Hristos, că acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l râvnim, pentru care trebuie să ne luptăm.

Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică. În ce constă folosul, dacă oricum oamenii aceia nu ştiu nimic? Chiar dacă nu am schimba pe nimeni cu această durere a noastră, tot vom aduce mult folos. Măcar şi prin faptul că, cel puţin în acele clipe, noi vom scuti lumea de răul nostru personal. Şi acesta este un mare bine pe care noi îl putem face lumii“. (Savatie Baștovoi)

18 juny

Rugăciune către Dumnezeu-Duhul Sfânt

Împărate ceresc, preabunule Mângâietorule, Duhule al adevărului, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci purcezi şi întru Fiul pururea Te odihneşti; nepărtinitorule Izvor al darurilor celor dumnezeieşti, pe care le împărţi precum voieşti; prin care şi noi nemernicii ne-am sfinţit şi ne-am uns în ziua botezului nostru. Caută spre rugăciunea robilor Tăi, vino la noi şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face locaş Prea Sfintei Treimi. Aşa, o Preabunule, nu Te scârbi de necurăţia noastră nici de rănile păcatelor; ci le tămăduieşte pe ele cu ungerea Ta cea atot-vindecatoare. Luminează mintea noastră, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume; înviază ştiinţa noastră, ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine, a face şi ce se cuvine a lepăda; îndepărtează şi înnoieşte inima ca să nu izvorască mai mult ziua şi noaptea gânduri rele şi pofte necuvioase. Îmblânzeşte trupul şi stinge cu insuflarea Ta cea dătătoare de rouă văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel prea-scump al lui Dumnezeu. Iar duhul lenevirii, al mâhnirii, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, goneşte-l de la noi; şi ne dă nouă duhul dragostei şi al răbdării, duhul blândeţii şi al dreptăţii, ca îndreptând inimile cele slăbite şi genunchii, fără de lenevire să călătorim pe calea sfintelor porunci; şi aşa, ferindu-ne de tot păcatul şi împlinind toată dreptatea, să ne învrednicim a primi sfârşit creştinesc şi neruşinat şi a intra în Ierusalimul cel ceresc; iar acolo a ne închina Ţie, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, cântând în vecii vecilor: Treime Sfântă, slavă Ţie!

1506510_873658392694856_2155518124020587783_n

18 juny

Vino Lumină adevărată

Vino Lumină adevărată – Rugăciune către Preasfântul Duh a Sfântului Simeon Noul Teolog

pogorarea-sf-duh

Vino, lumină adevărată, vino, viață veșnică, vino, taină nerostită, comoară fără de nume, chip dincolo de orice înțelegere, bucurie fără de sfârșit, vino, lumină neînserată, așteptare neînșelătoare a celor ce vor aduce mântuirea! Vino, ridicare a celor căzuți, vino, înviere a celor morți, vino, Atotputernice, Care pe toate le-ai făcut și pe toate le prefaci numai cu voia Ta! Vino, Cel Ce nu poți fi văzut, nici atins, Cel pururea nemișcat, dar Care Te miști pentru a Te pogorî la noi, cei ce viețuim în iad! Vino, nume mult dorit și îndelung slăvit, vino, bucurie veșnică, vino, cunună neveștejită! Vino, Tu, pe Care atât Te-a dorit și Te dorește mult chinuitul meu suflet, Tu, Care m-ai despărțit de toate cele ale lumii și Care m-ai învrednicit să Te doresc pururea! Vino, suflarea și viața mea, vino, mângâiere a sărmanului meu suflet, vino, bucuria, slava și nesfârșita mea dulceață!

13413882_1123886944338665_1927783147_n

18 juny

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile)

pogorarea-sfantului-duh

“Când Cel Preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toți la o unire; și cu toți, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preasfânt.”(Condac la Rusalii)

13413559_1125681457492547_3488522349923018071_n

18 juny

Moșii de vară și dorul de cei dragi

mosii_de_vara

Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară, menite să ne ostoiască dorul de cei dragi plecați în veșnicie. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon așezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc. Folosirea vaselor confecționate din argilă, se pare că are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păși „dincolo”, trupurile lor se vor face „oale și ulcele”. Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat.

Intotdeauna moartea a provocat mâhnire și multă durere. Oricât ne-am strădui s-o evităm, rămâne o realitate cu care ne întâlnim adesea, până când noi înşine ne vom afla în ghearele ei. Când cineva drag trece „dincolo”, conducându-l către locașul de vremelnică așteptare a Dreptului Judecător, adeseori ne întrebăm: de ce moarte? Cum ar fi arătat existența fără ea? Ce facem cu dorul de cei lăsaţi acolo, departe de casă? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăşi, ne împovărează cu o așa sarcină?

În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.

Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se ostoiește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înăbușă de o dulce „revedere”.

Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe repausați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt, căci El strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate, inaugurând veșnicia. Cincizecimea deschide vistieria vieţii noi, eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii şi de a ne ajuta la însuşirea lor în mod real şi activ. Prin Duhul Sfânt Hristos ne rămâne mereu alături. Aşadar, pomenindu-i, credem cu tărie că Domnul Se va afla și lângă dânşii până la sfârșitul veacului. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt este Cel Care-L unește pe Hristos cu oamenii şi pe oameni cu Hristos. Tot Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.

Doar astfel înțelegem acribia străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaţilor, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon aşezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.

Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umpleau ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțeau megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea, din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creştea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșeşte vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se ataşa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.

De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păşi „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba pogribaniei. Ce profund adevăr!

Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a fiinţei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în acelaşi chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.

Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-şi pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

Arhim.Mihail Daniliuc

doxologia.ro

18 juny

Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă.

299800_307871155891059_1648385825_n

Psalmul 43

1. Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, părinţii noştri ne-au spus nouă
2. Lucrul pe care l-ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult.
3. Mâna Ta popoare a nimicit, iar pe părinţi i-ai sădit; bătut-ai popoare, iar pe ei i-ai înmulţit.
4. Că nu cu sabia lor au moştenit pământul şi braţul lor nu i-a izbăvit pe ei,
5. Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale, că bine ai voit întru ei.
6. Tu eşti Însuţi Împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mântuirea lui Iacob;
7. Cu Tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră.
8. Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui.
9. Că ne-ai izbăvit pe noi de cei ce ne necăjesc pe noi şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat.
10. Cu Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi numele Tău îl vom lăuda în veac.
11. Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi şi nu vei ieşi cu oştirile noastre;
12. Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de la duşmanii noştri şi cei ce ne urăsc pe noi ne-au jefuit.
13. Datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare şi întru neamuri ne-ai risipit;
14. Vândut-ai pe poporul Tău fără de preţ şi nu l-ai preţuit când l-ai vândut.
15. Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru;
16. Pusu-ne-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare.
17. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit,
18. De către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către faţa vrăjmaşului şi prigonitorului.
19. Acestea toate au venit peste noi şi nu Te-am uitat şi n-am călcat legământul Tău
20. Şi nu s-a dat înapoi inima noastră; iar paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta,
21. Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.
22. De am fi uitat numele Dumnezeului nostru şi am fi întins mâinile noastre spre dumnezeu străin,
23. Oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii.
24. Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
25. Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit.
26. Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru?
27. Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru.
28. Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău.

08 juny

Înălțarea Domnului

13343145_1121915274535832_151112643703936535_n

13339486_1121915341202492_7391249776152296549_n

Joi, 9 iunie 2016 – Înălţarea Domnului

Ev. Luca 24, 36-53

În vremea aceea, după ce s-a sculat din morţi Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi a grăit către ei: pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau în sine că văd un duh. Dar El le-a grăit: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că un duh nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.

Deci încă necrezând ei de bucurie şi de mirare, El le-a zis: aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au pus înainte o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând a mâncat în faţa lor. Apoi a zis către ei: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.

Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi iarăşi le-a spus: aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi; iar în numele Lui să se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Iar voi sunteţi martorii acestora. Şi iată Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; însă voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de Sus.

Apoi i-a dus afară în Betania şi, ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi, pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de dânşii şi s-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!

07 juny

Pocăința

1011449_595068333903658_907926386_n

In orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui „Am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel neas­tâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mus­trat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de po­runcile lui Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul Cerului. Astfel, acela a lăsat pe israeliţi liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israeliţii (Ezdra 1, 1). Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat (Ezdra 8, 88-92). Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!

Să citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte pu­ternice. Ce poruncă dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliţi. S-au dus ceilalţi, au pregătit cere­monia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin tare şi tămâie ca să-i întărâte şi aşteptau pe împărat să vină ca să în­ceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe împărat, pentru că acela încă nu apăruse. „Împărate”, îi spune, „te aşteptăm. Toate sunt gata, elefan­ţii, iudeii şi cei chemaţi aşteaptă”. „Cine v-a spus să faceţi un astfel de lucru?” le spune. Strigăte, amenin­ţări… Şi aceasta nu s-a făcut o dată, ci de trei ori (III Macabei 5, 1-35). Oare a fost un lucru mic ca împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 391-392)

01 juny

Cuvântul care zidește

Sfântul Siluan Athonitul: Cum știi dacă viețuiești după voia lui Dumnezeu?

10474186_572165772901174_2357813517373337434_nIată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ție ți se pare că viețuiești după voia Lui. Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic. Și dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuși și lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu-l dobândește, rămâne la fel de liniștit, ca și cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Și orice i s-ar întâmpla, el spune: „Așa I-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gândește: „înseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”. Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup. […]

Nimeni pe pământ nu poate scăpa de întristări și, deși întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni, ele par de neîndurat și îi întristează, și aceasta pentru că nu vor să-și smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuși îi călăuzește prin harul Său, și ei îndură totul cu bărbăție pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc și împreună cu Care vor fi preamăriți în veci. […] Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și cel în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: De ce nu este și în mine un asemenea har? Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăiești după voia ta. Privește pe cel ce-și iubește voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit: asta nu e așa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine însuși în chip desăvârșit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubește pe Domnul, și toate ale lui sunt dragi și plăcute. Așa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Dacă am spune și noi așa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul și scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre și atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu și cât de minunată ar fi viața pe întregul pământ. Dar, deși cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înțeleg și nu vor să le primească. Dar cine trăiește după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer și pe pământ. […]

Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfințit prin Duhul Sfânt și i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraților, să ne smerim și prin pocăință vom dobândi o inimă plină de milă, și atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului și minții prin harul Duhului Sfânt.

Cine se pocăiește cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame și golătate, frig și căldură, boală și sărăcie, dispreț și prigoană, nedreptate și defăimare, fiindcă sufletul se avântă spre Domnul și nu se mai grijește de cele pământești rugându-se lui Dumnezeu cu minte curată. Dar cel alipit de averi și de bani, acesta nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adâncul sufletului său șade grija: ce să facă cu acești bani? Și dacă nu se pocăiește sincer și nu se va întrista pentru că L-a supărat pe Dumnezeu, va și muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. Când ți se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt. Dacă prin patimile Lui, Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuși Trupul și Sângele Lui, e limpede că El ne va da și toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu și atunci vom vedea purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu și Domnul ne va da și ceea ce nu așteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învățat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniștit. După ce casa noastră a luat foc, oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ți-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dacă dă Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare”. Într-o zi mergeam la ogorul nostru și eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu, dar el mi-a răspuns: „Ei și? Fiul meu, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele”. Mi s-a întâmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi și dau mai puțin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie”. Și Domnul n-a înșelat nădejdea lui. […]

Dacă gândești rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine și acesta îți insuflă gânduri rele împotriva oamenilor. Și dacă cineva nu se pocăiește și moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălășluiește duhul rău care-i stăpânește sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierți, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierți fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămâne încă întru tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; și dacă tu gândești despre el că Domnul îl iubește, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; și dacă crezi că Domnul iubește mult făptura Sa și ți-e milă de întreaga zidire și iubești pe vrăjmașii tăi și dacă, în același timp, te socotești mai rău decât toți, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt. Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toți oamenii ziua și noaptea, și în inima lui îi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu și mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui și care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua și noaptea, mai mult decât pentru sine însuși, ca toți să se pocăiască și să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac“ (Luca 23, 34). Ștefan, întâiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Și noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmași. Dacă nu ți-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău; și câtă vreme ești încă în viață, silește-te prin pocăință să te slobozești de el.

29 maig

Aproapelui din noi

13307504_1119343854792974_8959058599038755911_n

“Câți dintre noi avem puterea să păstrăm acel dram de conștiință, frica de Dumnezeu, acel dram de bună rânduială în a ne opri să facem la nesfârșit răul aproapelui?

Să’l înșelăm, să’l mințim, să’l trădăm, să’l lovim tăcut, să’l rănim, să’l îngenuchem?
Câți dintre noi avem puterea să renunțăm la patima răului împotriva aproapelui?
Câți dintre noi, cei care îndrăznim să ne spunem și să ne înfățișăm cu atâta orgoliu credincioși drept slăvitori, încetăm să lovim la nesfârșit și atât de egoist inima aproapelui, amăgindu’ne că nu greșim cu nimic, că totul este un incognito al răului fățarnic din noi, găsind scuza că nimeni nu ne vede, că nimeni nu ne află pașii și gândurile?

Câți dintre noi lovind la nesfârșit inima aproapelui, uităm că suntem continuu văzuți de Domnul și Mântuitorul nostru, acceptați cu răul din noi în veșnica Sa iubire de oameni, și așteptați la pocăință în marea Sa milostivire?
Eu, tu, el, ea, voi, ei, ele, noi…avem încă timp să punem început bun în toate și să lepădăm patima rănirii inimii aproapelui…”

24 maig

Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.

13227126_1112345798826113_993211698951321999_n

”Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot,
scurtă de tot
viaţa ne este.

Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prinț, râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul…

Zilele trec, zilele vin… Ce va rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.
Eu mă grăbesc,
tu te grăbeşti,
el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.
Bucuraţi-vă de-un cântec,
de-un amurg cu flori de tei,
bucuraţi-vă o viaţă
de lumina dragostei…” (Dumitru Matcovschi)

23 maig

Gând pentru aproapele…oriunde ar fi

“Viaţa întreagă e o Liturghie când ai sentimentul existenţei lui Dumnezeu.”

13151835_931741920276889_1865345607558966520_n

23 maig

Dăruind vei dobândi

13239265_935608443223570_742894265202369588_n

22 maig

Iată un om – Singurul Om! Este Domnul

11251554_897780733615955_2021407118_n

Iată un om  Singurul Om! Este Domnul ‒ mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

22 maig

Hristos ne vindecă de toate pentru veșnicie

Duminica în care suntem este duminica noastră a tuturor – a celor slăbănogi, calea cărora mereu este slăbănogită de păcat și necrediță, de căderi și îndoilei . Căci cine dintre noi ar putea spune că este un ucenic adevrat al lui Hristos, care toate încercările acestei vieți le primește cu vitejie, credință și statornicie? După cum ne spune și Apostolul Pavel: „Mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.  De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.”

13217118_1170262499672721_5719465523607776756_o

Astfel este o duminică în care am putea să ne bucurăm, că ne conștientizăm slăbiciunile și slăbănogirile noastre, căci Hristos a venit să-i mântuiească anume pe cei  slăbănogiți. Cei care asemenea nouă, deși de multe ori neputincioși în luptă, totuși cu speranță încearcă să meargă pe cărarea strâmtă şi îngustă.

Sfânta Evanghelie de astazi ne relatează despre vindecarea unui slăbănog care zăcea de 38 de ani la pat și aștepta de la alții o mângâiere, o încurajare, puțină hrană sau chiar un pahar de apă.

Ne este foarte greu să înțelegem că și în acest caz este o lucrare binefăcătoare a proniei divine către acest om. Pentru ce, timp de mulți ani bunul Domnezeu i-a încercat acestui om răbdarea și speranța pentru vindecare? Doar prin mila lui Dumnezeu ar fi posibil ca acest sărman să se fi cufundat în scăldătoare mult mai devreme, fără a suferi 38 ani, cu speranța de a primi ceea ce i-a dăruit Hristos –  vindecarea sa. Astfel adesea suntem nedumeriți oare ce răsplată poate primi această persoană, dar și mulți asemenea, de la Dumnezeu pentru îndelunga lor așteptare și răbdare?

Noi mereu ne dorim ca orice durere, boală sau suferință să ne părăsească cât mai repede, ca toate problemele vieții să se soluționeze ușor și rapid, și sincer credem că dacă se vor schimba circumstanțele vieții noastre, vom fi cu adevărat fericiți. Dar boala noastră principală care ne împiedică pe fiecare dintre noi să devenim cu adevărat fericiți este mult mai adâncă decât suferința trupului sau neplăcerile și încercările vieții. Aceasta boală este legată de ruperea relației noastră cu Dumnezeu, a comunicării cu El ca cu o Persoană vie, iar în consecință, suferim de singurătate, izolare interioară, fiind în comunicare continuie cu gândurile păcătoase, cărora se alătură mândria umană și egoismul.

Foarte rar cine își mai pune întrebarea cum am putem scăpa de bolile interne, pentru că suntem obișnuiți să trăim mai mult cu cele vizibile și de suprăfață, decât cu laturile interne și invizibile ale vieții, astfel și viața noastră internă, spirituală, rămâne pentru noi ascunsă. Dar Biserica, prin apostolii săi, ne învață contrariul.

Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnic, ne spune Apostolul Pavel (2 Cor. 4:17,18).

Astfel și slăbănogul nostru, ca și mulți alții aflați în suferință, vindecați de Mântuitorul Hristos în Evanghelie, a primit mult mai mult decât vindecarea infirmității sale trupești, și mult mai important decât ridicarea tuturor poverilor vieții sale pământești, căci a reușit să descopere ceea ce a pierdut odată Adam, acea lumină și comuniune cu Dumnezeu, pe care i-a descoperit-o Însăși Hristos. A fost o cale lungă și grea, plină de durere și suferință, dar care s-a sfârșit când și -a întors privirea dinspre oameni către Dumnezeu…

Scăldatoarea Vitezdei ca şi boala au reprezentat doar mijloce de încercare a credinţei. Desigur că în acești ani de așteptate au fost mulţi cărora le-a reuşit să intre primii în scăldătoare, ca să plece mai apoi fericiți, dar care au trecut indiferenţi și orbi pe lângă Hristos, care îi aştepta cu răbdare și smerenie, cu iubire și iertare, care dorea să le ofere mult mai mult decât toate așteptările lor. Dar au fost și mulți alţii care au reuşit să-și învingă boala prin răbdare, cârtirea prin umilinţă, necredința prin credinţă, ura prin iubire, și care au primit un dar fără de preț: pe Domnul Însuşi.

Așa Doamne, numără-ne și pe noi în rândul acestora, căci slăbănogiți după cum suntem, nu ne dorim altceva decât să te avem pe Tine. Să fim ai Tăi. În aceste clipe ale vieții și-n Împărăţia Ta. Amin.

Episcopul Ioan (Moşneguţu)

22 maig

Gândul zilei

“Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.”

Sf. Siluan Athonitul

13241408_1110579635669396_1119060577288693027_n

21 maig

Sfinții Împărați Constantin și Elena, 21 mai

1913695_1701387840101626_3591701305100224628_n

13231164_1110061225721237_1788994493_n

13233136_1110388832355143_4269784454323232431_n

20 maig

Congresul Mitropoliei Ortodoxe Române,Roma 19-20 mai 2016

Prima zi a Congresului Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale

La Roma au debutat, astăzi, lucrările Congresului Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Alături de membrii Sinodului Mitropolitan, evenimentul reunește clerici, monahi și mireni din cele aproape 700 de parohii și mănăstiri ale Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale, Episcopiei Italiei și Episcopiei Spaniei și Portugaliei.

Întâlnirea este organizată cu scopul de a-i ajuta pe clericii și mirenii Mitropoliei să fie cât mai ancorați în realitatea societății de astăzi. °Congresul Mitropoliei a fost constituit ca un organism consultativ, ce are la bază ideea ca toți preoții și credincioșii din parohii să se întâlnească și să discute problemele care îi preocupă. Scopul acestor împărtășiri are rolul de a-i face pe clerici să câștige o înțelegere mai adâncă a problematicii, iar mirenii să fie cât mai impicați în acest demers, deoarece ei sunt cei cu care împreună slujim spre mântuirea noastră a tuturor° a precizat Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei.

Anul acesta, în paralel cu Congresul Mitropolitan, a fost organizat și Congresul NEPSIS. Peste 500 de tineri din cele zece țări ale Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale sunt așteptați în capitala Italiei în acest sfârșit de săptămână.

Motivul organizării celor două evenimente împreună este acela de-ai face și pe tineri și pe preoți și pe mireni să înțeleagă că noua generație este viitorul Bisericii. Ne dorim ca prin aceste întâlniri, pe de o parte, să ajutăm la creșterea conștiinței tinerilor că sunt parte din Biserică, iar pe de altă parte, să-i facem pe adulți să înțeleagă mai mult importanța transmiterii credinței generațiilor viitoare. Dacă ținem cont de faptul că în Occident adolescenții trăiesc într-o societate unde nu au ore de religie la școală și biserică la tot pasul. Astfel Congresul poate constitui o experiență care poate servi tuturor.

Ziua s-a încheiat cu o serie de grupuri de discuție dedicate aspectelor legate de provocările pastoral-misionare în educația tinerilor, media ca mediu de misiune și diferite probleme legate de bioetică. Pe aceste teme au susținut prelegeri Înaltpreasfințitul Părinte Kallistos, Pr. Vasile Mihoc, și câțiva preoți și laici cu experiență din cuprinsul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

Evenimentul va continua și pe parcursul zilei de mâine, când va avea loc întâlnirea cu autoritățile laice italiene și române, alte două conferințe susținute de către Înaltpreasfințitul Părinte Kallistos și Pr. Patriciu Vlaicu și, spre finalul zilei va avea loc deschiderea lucrărilor Congresului NEPSIS, în prezența ierarhilor.

ALX_0906 ALX_0997 ALX_0999 ALX_1107 ALX_1218 ALX_1236 ALX_1260 ALX_1265 ALX_1288 ALX_1488
DSC_0443 DSC_0533

13237727_1109924602401566_1514256783652855145_n 13246040_1109771635750196_184317446_n 13249325_1109771682416858_936261974_n

Cea de-a doua zi a Congresului Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale

La Roma au continuat astăzi, 20 mai, lucrările Congresului Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale. A doua zi a întâlnirii a început cu o slujba de Te Deum, oficiată de Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei. După aceasta, Excelența Sa Episcopul Brian Farell, secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor de la Vatican, Excelența Sa Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasador al României la Vatican, Excelența Sa Dana Emanuela Constantinescu, ambasador al României în Italia și Doamna Giovanna Maria Iurato, din cadrul Ministerului de Interne, responsabilă pentru Cultelor necatolice din Italia, au prezentat mesaje oficile.

În cea de-a doua parte a zilei, au susținut conferințe Înaltpreasfințitul Părinte Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia (Patriarhia Constantinopolului), cu tema ”După chipul și asemănarea Lui Dumnezeu: Persona umană din perspectiva creștin-ortodoxă” și Pr. Patriciu Vlaicu (Belgia), cu tema ”Calea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”.

Ziua s-a încheiat cu deschiderea lucrărilor Congresului Asociației NEPSIS a tinerilor Mitropoliei. Acesta a fost așezat ca o continuare a Congresului Mitropolitan. Întâlnirea tinerilor, unii cu alții, dar și cu cei mai în vârstă, ajută la o formare cât mai sănătoasă a viitorilor credincioși ai Bisericii.

Mâine, după Sfânta Liturghie, ce se va sluji la Sediul Episcopiei de la Roma, tinerii vor avea posibilitatea să audieze două conferințe susținute de către Înaltpreasfințitul Părinte Kallistos și Pr. Vasile Mihoc, după care se vor organiza grupuri de discuții legate de problemele care-i privesc pe tineri. Lucrările Congresului NEPSIS se vor încheia duminică, cu câteva activități sportive și artistice.

19 maig

Zidi­torul Lui şi iubirea Lui

“Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.
Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita. ” Sf.Siluan Athonitul

13241163_1107907369269956_2599661215948098167_n

17 maig

Cu gândul la veșnicie

Un factor important care ne ajută să purtăm responsabilitatea pentru apropiaţii noştri este gândul că legătura căsătoriei este veşnică şi de nedesfăcut. Că ne-am ales jumătatea o dată pentru toată viaţa ne aminteşte mereu verigheta, fiindcă inelul, cu forma sa de cerc, este simbolul veşniciei căsătoriei. În vremea cununiei, soţul şi soţia înconjoară de trei ori analogul tot în chipul unui cerc, fără început şi fără sfârşit.

12733396_576330645858675_7846128006897925041_n

Desigur că în această lume a „relaţiilor de unică folosinţă” gândul la veşnicie li se pare multora învechit, dar numai o asemenea perspectivă asupra familiei şi căsniciei poate ajuta familia să supravieţuiască într-o lume plină de păcat şi de tentaţii, permiţându-le soţilor să construiască o relaţie autentică. Soţii hotărâţi să rămână credincioşi unul altuia şi să fie răspunzători unul pentru altul se vor putea înfrâna nu doar de la adulter, ci şi de la privirile şi discuţiile impudice, de la flirturi. Omul care se căsătoreşte nu trebuie să-şi lase loc de cale-întoarsă, „portiţe de evadare”.

Atunci când oamenii ştiu că legătura căsătoriei este o legătură veşnică, se străduiesc să-şi depăşească slăbiciunile, să se smerească, să caute compromisul, nu să năzuiască din răsputeri să-l remodeleze pe celălalt.

Apropo, în perioadele dificile ale vieţii de familie, atunci când este mare tentaţia de a începe să ne plângem de soarta amară şi a ne căina „tinereţea pierdută”, este foarte util să ne amintim că ne-am ales singuri jumătatea, aşadar acum trebuie să ne supărăm numai pe noi înşine şi să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerea făcută.

Bine a zis Puşkin: „Fericit cel ce-şi stăpâneşte vorba şi gândul ştie să şi-l ţină-n frâu!”. Şi familistul este pur şi simplu dator să înveţe să-şi stăpânească vorbele şi gândurile, ca să nu-l poarte unde nu trebuie, căci de pe urma gândurilor noastre păcătoase, a vorbelor grosolane, tăioase, necugetate, suferim nu numai noi înşine, ci suferă şi cei care ne sunt dragi.

Din Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare,București, 2013, p. 97-98

17 maig

Despre iubirea aproapelui

12744742_1090110901039634_6492857890039138688_n

“Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, “Ca toti sa fie una”, a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, “dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una” (In. 17, 21 ).

Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.

Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu – si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.

Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.

Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; “fereste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13).

Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu – cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.

Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume – si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea simturilor, ci Dumnezeu.”

17 maig

Porunca cea mare a iubirii

Mantuitorul Iisus Hristos, invatatorului de lege care a intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, i-a raspuns: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprinde toata legea si proorocii” (Matei 22,37-40).

1914546_1698151307091946_4460509754072685573_n

Aceasta este porunca cea mare a iubirii. In Evanghelia dupa Luca o exprima insusi invatatorul de lege: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Luca 10,27).

Crestinismul este supranumit religia iubirii. Crestinul trebuie sa ajunga sa-L iubeasca din toata fiinta sa pe Dumnezeu si pe aproapele ca pe sine insusi, chiar vrajmas de i-ar fi. “Iubiti pe vrajmasii vostri, zice Domnul Hristos, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5,44).

Masura iubirii la care trebuie sa ajunga crestinii, si la care sfintii au ajuns, ne este aratata de catre multi parinti. “Daca nu se roaga pentru vrajmasi, spune Sfantul Siluan Athonitul, sufletul nu poate avea pace. Sufletul pe care harul lui Dumnezeu l-a invatat sa se roage, iubeste cu mila intreaga zidire, si indeosebi omul”.

Modelul absolut de iubire este Mantuitorul. “Nu existate pamant om atat de bland si plin de iubire ca Domnul nostru Hristos. In El e bucuria si veselia noastra. Sa-L iubim, iar El ne va duce in imparatia Lui, unde vom vedea slava Lui.”

Daca in Vechiul Testament trebuia sa-l iubesti pe semen ca pe tine, in Noul Testament masura e mult mai inalta. Masura o da Hristos: masura este jertfa. Hristos ne-a iubit mai mult decat pe Sine, dandu-Se pentru noi la moarte de cruce.

Lucrul acesta il afla batranul Nicodim, cel preocupat de mantuirea sufletului sau, de la insusi Domnul Hristos: “Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,14-l6).

Iubirea suprema a lui Dumnezeu s~a aratat prin cruce. Hristos S-a daruit, din iubire, pentru salvarea noastra, pentru restaurarea noastra. La masura iubirii Sale trebuie sa tindem si noi pentru a nu tamadui de egoismul in care zacem. Inainte de patimi Domnul Hristos le spunea Ucenicilor: “Aceasta este porunca Mea sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Cu alte cuvinte sa fim jertfelnici in iubire, sa fim altruisti, sa nu adunam totul pentru noi.

De egoismul nostru, de tendinta de a aduna si a consuma totul, ne tamaduim, dupa spusa Sfantului Maxim Marturisitorul, prin dragoste: “Izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mantuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de aceasta. Prin aceasta, lepadand pofta de placere si frica de durere ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi insine, inaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind in locul iubirii celei rele de insine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom inceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi insine cautand pururi sa ne sustinem sufletul prin Dumnezeu.”

Iubirea cea buna, agape este greu de definit. Iubirea fata de trup si fata de lume, daca se poate numi iubire, este prezenta la tot pasul in societatea post moderna. De fapt ea nici nu este iubire, ci erotism. Literatura duhovniceasca face o deosebire neta intre dragostea crestina (agape) si iubirea senzuala pacatoasa (eros). Intre iubirea adevarata si senzualitate este distanta cat de la cer la pamant. Aceste afirmatii suntem convinsi ca nu-i prea pun pe ganduri pe contemporanii nostri secularizati. Avem toate motivele sa ne indoim ca civilizatia noastra, atat de afrodisiaca si de pornografica cum este, se va simti vreo clipa lezata de aceste expresii. Totusi constiinta noastra crestina ne obliga sa facem acest lucru.

Dictionarul explicativ al limbii romane spune ca dragostea este “sentimentul de afectiune pentru cineva sau ceva; sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. “Aceasta definitie este foarte saraca si irelevanta.

Sfantul Ioan Teologul ne spune ca iubirea este Dumnezeu: “Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Dar tot Sfantul Ioan ne spune ca “Dumnezeu este lumina” (1 Ioan 1, 5). Rezulta ca dragostea este egala cu Lumina. Daca nu putem spune ce e dragostea, pentru ca virtutea aceasta mai curand se experimenteaza decat se teoretizeaza, putem spune ce lumina. Si, prin similitudine, vom spune ce e iubirea.

De fapt se stie ca si efortul de despatimire, de purificare de patimi, are ca si scop iluminarea si unirea cu Dumnezeu in dragoste. Omul care ajunge in capatul drumului are experienta luminii celei necreate. Citim in Pateric ca “a fost un om care se numea avva Pamvo si despre acesta se povesteste ca trei ani a petrecut rugandu-se lui Dumnezeu si picand: sa nu ma slavesti pe pamant! Si atat l-a slavit Dumnezeu incat nu putea cineva sa se uite in fata lui, de slava care o avea.”

Sfantul Isaac Sirul face portretul omului care a ajuns la dragoste: “Dragostea de Dumnezeu este o caldura mai presus de fire, cand vine in cineva fara masura, face ca acel suflet sa-fi iasa din sine. De aceea inima celui ce o simte nu o poate cuprinde si suporta, dar pe masura calitatii iubirii venite in el, se arata in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele ei simtite sunt acestea: fata omului se face ca de foc si plina de farmec si trupul lui se incalzeste…” Asadar dragostea se manifesta prin lumina si caldura.

Se intampla cu omul care a ajuns pe aceasta treapta ceea ce spune Sfantul Ioan Teologul: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el” (1 Ioan 4,16).

Spuneam ca-i greu de definit dragostea, dar afirmand ca este egala cu lumina, vom spune cate ceva despre ea prin similitudine. Ori se stie ca lumina alba este amestecul sau combinatia a sapte culori: rosu, orange, galben, verde, albastru, indigo si violet. Acesta este spectrul luminii alcatuit din sapte culori. Dupa ploaie, cand lumina se descompune trecand prin picaturile de apa, putem admira curcubeul care nu este altceva decat spectrul luminii.

Spectrul dragostei este alcatuit din virtuti, din combinatie de virtuti; de doua ori cate sapte. Le aminteste Sfantul Apostol Pavel in minunatul imn al dragostei: Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieste; nu se lauda; nu se trufeste; dragostea nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale sale; nu se aprinde de manie; nu gandeste raul; nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate la sufera; toate le crede; toate le nadajduieste; toate le rabda” (1 Corinteni 13, 4-7). Vom trece in revista aceste paisprezece trasaturi ce alcatuiesc spectrul dragostei.

a) Dragostea indelung rabda. Prima trasatura a dragostei, amintita de Sfantul Pavel, este indelunga rabdare. Omul iubitor rabda mult. Rabda sicanele si necazurile ce i le provoaca oamenii, rabda suferintele pe care Dumnezeu ingaduie sa vina asupra lui, rabda asaltul ispitelor ce-i vin de la diavolul si de la firea lui slaba.

In atitudinea lui se aseamana cu Iov cel mult rabdator si zice: “Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat!” (Iov, 21).

In Urmarea lui Hristos ni se da un sfat intelept: “Ceea ce omul nu poate indrepta nici intru sine si nici in altii, trebuie sa rabde fara cartire, pana ce Dumnezeu va randui altfel.” Se vede si o reciprocitate in aceasta rabdare izvorata din iubire: “sarguieste-te sa rabzi cu barbatie cursurile si orice fel de slabiciuni ale altora, caci si tu ai multe lipsuri pe care sunt nevoiti sa le rabde altii.”

Trebuie sa ai rabdare cu neputintele altora. Pe toti ii vrea indreptati si mantuiti. Toti au chipul lui Dumnezeu si sunt destinati sa ajunga asemenea Lui.

Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui, ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata duhovniceasca pentru inaintarea lui in virtute. Cauza principala a invidiei este mandria.

In literatura duhovniceasca sunt multe relatari care scot in evidenta cat de prapastioasa este pizma. Se spune, de exemplu, ca imparatul avea doi ministri pe care-i pretuia. Aveau, insa, fiecare cate o meteahna: unul era invidios si celalalt iubitor de arginti. I-a chemat la sine si le-a zis: “sa ceara unul dintre voi orice cadou voieste, si i-l voi da bucuros. Celalalt, insa, va primi dublu. Amandoi se codeau. Iubitorul de arginti il lasa pe invidios sa ceara ca el, iubitor de bani fiind, sa primeasca dublu. Invidiosul, stiind ca n-ar suporta ca lacomul sa primeasca dublu, astepta ca acela sa ceara. Pana la urma imparatul l-a provocat pe invidios sa ceara. Iar acesta zise: “Maria ta, scoate-mi un ochi, iar colegului meu scoate-i amandoi!” Aceasta este pizma. Omul invidios n-are dragoste.

d) Dragostea nu se lauda. Omul plin de iubire nu-si trambiteaza faptele sale bune. “Luati aminte, spune Mantuitorul, ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Matei 6,1-2).

Omul iubirii se bucura in tacere de binele pe care sa-l faca. Laudarosenia se naste din micime launtrica. Modestia se naste din preaplinul bogatiei interioare. Ori dragostea inseamna o mare bogatie launtrica, care n-are nevoie de laude.

Unul dintre batranii Patericului zice: “cel ce isi descopere si isi arata faptele sale cele bune, pentru fericirea, lauda si slava oamenilor, acela este asemenea cu omul care seamana samanta sa pe deasupra pamantului si nu umbla cu grapa peste ea ca s-o acopere si venind pasarile cerului, mananca toata samanta si-i ramane in zadar toata osteneala. Iar cel ce isi tainuieste si isi ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care, semanandu-si samanta sa, indata o acopere cu tarana si ea ramane, rasare, creste si rodeste.”

Intr-o lume a publicitatii si reclamei, invatatura crestina izvorata din scrisul Sfantului Pavel ne indeamna la discretie si modestie. Faptele bune facute la nevedere au mare valoare spirituala.

e) Dragostea nu se trufeste. Dupa cum mandria este pacat de capetenie, in aceeasi masura smerenia este virtute de mare valoare. Mandria l-a facut sa cada pe ingerul cel plin de lumina. Isaia se intreaba: “Cum ai cazut din ceruri, o stea stralucitoare, fecior al diminetii?'”(Isaia 14, 12). Si tot el, inspirat de Duhul Sfant, da si raspunsul: “Ziceai in cugetul tau: “ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi aseza jiltul meu» ” (Isaia 14, 13). Sfantul Iacov ne spune ca “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (Iacov 4, 6). Omul care are dragoste in suflet nu se trufeste, stiind ca prin mandrie pacatuieste atat impotriva lui Dumnezeu cat si a semenului sau.

Avva Dorotei ne spune in acest sens ca sunt doua mandrii, dupa cum sunt si doua smerenii. “Smerenia cea dintai sta in a socoti cineva pe fratele sau mai intelept decat pe sine si intrecandu-l pe el in toate si, simplu graind, in a se socoti pe sine mai prejos de toti. Iar a doua smerenie sta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor.”

Omul mandru ajunge sa-l nege pe Dumnezeu, izvorul iubirii. Dinamica progresiva a acestei patimi duce la ateism. Demonstratia ne-o face tot Avva Dorotei. Un oarecare trufindu-se si socotindu-se mai bun decat multi, il considera bun doar pe Zosima si ucenicii lui. Peste un timp l-a dispretuit si pe Zosima si-l socoteste bun doar pe Macarie. Mai apoi a zis: “Cine e Macarie? Un nimeni! Doar Sfantul Vasile si Grigorie sunt mari. Nu peste mult a inceput sa-i dispretuiasca si pe acestia si sa spuna: “Cine este Vasile si cine e Grigorie? Nimeni!». Doar Petru si Pavel. Si a mai trecut oarecare vreme si a zis: “Cine este Petru si cine este Pavel? Nimeni! Numai Sfanta Treime este mare». A sfarsit prin a-L dispretui, trufindu-se, chiar si pe Dumnezeu, negandu-I puterea si existenta.

Trufasul pacatuieste impotriva lui Dumnezeu, impotriva semenului sau, dar si impotriva lui insasi. Nu se iubeste, obiectiv vorbind, nici pe sine. Pentru ca socotindu-se perfect, nesesizandu-si greselile, nu se poate indrepta si merge din rau in mai rau.

Omul smerit este plin de virtuti. Iar suma virtutilor este dragostea. “Precum cand pomii poarta rod mult, zice Avva Dorotei, rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poarta rod, se inalta si sta drept… asa este si cu sufletul: cand se smereste aduce rod si cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult. Astfel sfintii, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vad pe ei mai pacatosi.”

Sfantul Ioan Scararul ne spune ca dragostea este “oceanul smereniei”: “Dragostea, dupa calitate, e asemanarea cu Dumnezeu, pe cat e cu putinta muritorilor. Iar dupa lucrare, e o betie a sufletului. Dupa insusire, e izvorul credintei, adancul fara fund al indelungii-rabdari, oceanul smereniei.”

Greu va primi acest mod de a gandi omul societatii de consum. Pentru el reclama este painea cea de toate zilele, doreste sa se faca publicitate pentru realizarile sale reale sau inchipuite. In rezumat: se trufeste si n-are dragoste.

f. Dragostea nu se poarta cu necuviinta. Dragostea il face pe om sa fie manierat si politicos. Omul plin de dragoste nu este vulgar, nu se poarta dizgratios, nu este mojic. Prin felul sau de a se purta urmareste sa-i odihneasca pe cei din jur si nu sa-i violenteze. Badaranul calca in picioare orice cod de bune maniere. El pangareste tot ce-i curat, delicat, sensibil si frumos.

Omul dragostei are intotdeauna pe buze cuvinte frumoase. Cuvintele frumoase indulcesc si mangaie, iar cele urate ranesc sufletul. Mai ales copiii sunt foarte atenti la cuvinte si gesturi. Dar nu numai ei, ci toti oamenii. Gesturi pe care le socotim neobservate sunt foarte bine bagate in seama.

Un copil ce locuia in vecini de preot il urmarea, intr-o zi cand acesta isi repara gardul de la gradina batand cuie, cu mare atentie. Parintele l-a observat si i-a zis: “Mai baiete, de ce te uiti asa curios la mine, n-ai mai vazut oameni batand cuie in gard?” Iar copilul i-a raspuns: “Ba da, parinte. Dar sunt tare curios ce zice un preot cand isi da cu ciocanul peste degete!”.

Sfantul Pavel il sfatuia pe Timotei sa fie exemplu si cu cuvantul: “Fa-te pilda credinciosilor cu cuvantul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curatia” (1 Timotei 4, 12).

g. Dragostea nu cauta ale sale. Omul care iubeste este altruist. Egoistul vrea sa-i posede pe toti si toate. Omul doreste sa daruiasca si sa se daruiasca. Pe buna dreptate se face neta deosebite intre agape si eros, intre dragostea crestina si erotism. Din nefericire omul societatii de consum este stapanit de doua patimi: castigul de bani si placerile trupesti. El doreste sa posede nu sa se daruiasca si sa daruiasca. Dragostea agapica este altruista si jertfelnica.

Modul de a gandi al omului post-modern insa nu intra in profunzimea lucrurilor. Pentru ca satisfactia pe care o aduce erotismul si capitalul financiar este de scurta durata, in comparatie cu multumirea pe care ti-o da dragostea altruista. Sfantul Diadoh al Foticeii spune ca atunci cand omul “incepe sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca fi pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului. Dar sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul”.

Se spune, referitor la altruismul ca trasatura a dragostei crestine, ca traiau undeva doi frati. Cel mare era casatorit si avea patru copii. Cel mic era necasatorit. Se aveau tare bine. Erau frati si prieteni, in acelasi timp. Pentru a-si intretine viata, lucrau fiecare cate o holda de pamant. Holdele erau vecine, pentru ca asa le-au primit de la tatal lor. Au cultivat grau, si unul si celalalt. Cand a venit vremea secerisului si-au secerat graul, l-au legat snopi si l-au pus in clai. A doua zi urma sa fie adusi snopii acasa. Mai inainte de caderea noptii, fratele mai mare s-a gandit in sinea lui: “Ce ar fi sa-i daruiesc fratelui meu cativa snopi? El inca nu s-a rostuit, trebuie sa se insoare si poate ca ii este mai greu decat mie. Am sa ma duc la miezul noptii si am sa trec cativa snopi de pe pamantul meu pe pamantul lui, fara ca el sa stie!”. In acelasi timp fratele mai mic se gandea si el: “Eu sunt singur, deocamdata, si nu-mi lipseste nimic. Fratelui meu mai mare trebuie sa-i fie tare greu. El are sotie si patru copii de hranit. Eu am prea mult grau, asa ca la noapte o sa trec cativa snopi de pe pamantul meu, pe pamantul lui, fara ca el sa stie!”. La miezul noptii s-au intalnit cu snopii in brate, tocmai cand erau sa treaca hotarul, de la unul la altul. Au lasat snopii jos si s-au imbratisat cu lacrimi.

Asa se manifesta dragostea adevarata. Ea este altruista si jertfelnica. Din pacate, acest mod de a proceda, nu prea este caracteristic societatii de consum.

h. Dragostea nu se aprinde de manie. Omul iubitor este calm si se stapaneste chiar si atunci cand este provocat de altii. In mintea lui sunt prezente cuvintele Mantuitorului: “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Fiziologic vorbind, cand omul se manie, sangele ii navaleste in cap si ii blocheaza centrii de control. In aceasta situatie omul da drumul furiei si spune cuvinte necugetate, grele, ucigatoare. Mai mult decat atat, omul manios, ii da prilej diavolului sa puna stapanire pe fiinta sa. Asadar nu se blocheaza doar centrii biologici de control, ci ii este blocat si discernamantul spiritual. Domnul Hristos ne spune ca “oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 22).

Sfantul Pavel ne indeamna, daca cumva ne-am maniat, sa ne revenim repede la o stare normala: ” Maniati-va si nu gresiti, soarele sa nu apuna peste mania voastra” (Efeseni 4, 26).

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Momentul aceasta tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti” spune Sfantul Ioan Casian.

Omul manios nu mai are dragoste si vede in semenul sau un simplu obiect. Chiar daca ti-a gresit cineva nu trebuie sa te manii pe el. Maica Singlitichia ne invata: “bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, picand: Sa nu apuna soarele; dar tu astepti pana ce toata vremea ta apune? De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste.”

Intre manie si nebunie nu este deosebire, dupa parerea Sfantului Ioan Gura de Aur. In acelasi sens spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca “cel fara de minte fiind purtat de patimi, cand se tulbura impins de manie, se grabeste fara judecata sa ocoleasca pe frati, iar cand e aprins de pofta, regandindu-se, fuge sa-i intalneasca.

Iar cel intelept lucreaza in amandoua imprejurarile cu totul dimpotriva: caci in vreme de manie, taind pricinile tulburarii, se scutura de scarba fata de frati, iar in vreme de pofta, se retine de la pornirea spre intalnirea nesocotita.

In scrierile duhovnicesti gasim exemple miscatoare de stapanire a maniei sau stapanirea de a nu raspunde la manie tot cu manie. “Erau doi frati calugari care de multa vreme traiau in dragoste impreuna la un loc. Iar vrajmasul diavol, stavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe unul de celalalt. Deci, a facut intre dansii pricina ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumanarea si pus-o la locul ei iar diavolul facand pacoste, a doborat lumanarea si s-a stins. Fratele cel mare scarbindu-se de aceasta, l-a lovit cu manie pe fratele sau peste obraz iar el cu smerenie i s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate ca te-am scarbit, ci asteapta putin pana o voi aprinde iar.”Admirabila lipsa de reactie la manie a avut fratele mic.

i. Dragostea nu gandeste raul. Paza gandului este un exercitiu permanent pentru toti parintii nostri duhovnicesti. Dorintele noastre nobile sau ticaloase statornicite intai in gand si apoi puse in practica, isi au izvorul in cugetare. Mantuitorul Hristos, dascalul absolut, ne spune ca nu numai fapta, ci si gandul rau, sunt vrednice de osanda: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult: “sa nu savarsesti adulter”. Eu insa va spun voua: ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Matei 5, 27-28). “Puterii de cugetare, spune Sfantul Ioan Damaschin, ii apartin judecatile, sentimentele, impulsurile spre actiune, aversiunile si evitarile actiunii.”

Omul care are in el dragostea lui Hristos nu-si permite sa gandeasca rau de semenul sau. Sigur ca, gandurile rele, pot fi sugerate de diavol. Zice Evagrie Ponticul ca “de la insusi lucrul care se deapana in minte poti cunoaste care drac s-a apropiat de tine. De pilda daca in cugetul meu se infatiseaza chipul omului care m-a pagubit, sau m-a necinstit, il da pe fata gandul tinerii de minte a raului, furisat in mine. Daca iarasi se invarte in minte gandul la bani sau la slava, dintr-asta se va cunoaste duhul care ne necajeste.”

Daca ai dragoste nu gandesti rau de fratele tau si nu-l judeci. Pe un ucenic predispus sa gandeasca rau de fratele sau si sa-l judece, parintele duhovnicesc il povatui astfel: “cu adevarat, fiule, te inseli si-ti pierii sufletul, de vreme ce nu stie nimeni ce ste in om, decat duhul care este intr-insul. Caci de multe ori inaintea oamenilor fac fapte rele, iar in taina se pocaiesc inaintea lui Dumnezeu. Pacatul il vedem, dar pocainta si faptele cele bune ce le-au facut, numai Dumnezeu le stie. Pentru aceasta si cu ochii de vei vedea pe om pacatuind, nici cat de putin nu-l judeca pe el, caci numai unul Dumnezeu este Judecator. Ca tot omul ce judeca pe altcineva, se afla ca un anticrist al lui Hristos, de vreme ce I-a rapit dregatoria si stapanea ce i-a dat Tatal, facandu-se el judecator mai inainte decat Dansul.”

j. Dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. In lumea cazuta este multa nedreptate. Feciorul de imparat, din poveste, si-a facut un tel in viata din a cauta dreptatea. El a vazut ca pe pamant dreptatea are o suita de fete. Si dupa pribegii de zeci de ani a gasit-o pe Golgota pironita pe cruce. Hristos este dreptatea celor neindreptatiti. El este si adevarul absolut. A spus-o limpede: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6). El este si iubirea infinita. Omul cuprins de dragostea Lui nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.

In lumea noastra, nedreptatea se manifesta nu numai in relatiile dintre persoane, ci ea este institutionalizata. Sunt oameni imbogatiti peste noapte, iar alaturi de ei multimi nenumarate rabda de foame. Sunt tari bogate si civilizate in care s-au acumulat bogatiile, iar in lumea a treia domneste mizeria. Pe buna dreptate intr-un simpozion organizat la Prato, in Italia, prin anii 1992 se spunea ca societatea postmoderna sufera de nedreptate, de lipsa valorilor, de alienare si de secularizare.

Sfantul Vasile cel Mare se adresa bogatilor vremurile sale, dar se adreseaza si bogatilor de astazi, “Bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca lor. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat si nimeni n-ar mai fi sarac. Oare nu esti lacom, nu esti hot, cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas, merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, odata ce poate face aceasta? Painea pe care o tii tu, este a celui flamand; haina pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul, pe care-l tii ingropat, este a celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale.”

Sfantul Iacov vede tocmai lipsa de dragoste izvorul nedreptatilor (Iacov 2, 8-9). “Plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot” (Iacov 5,4).

k. Dragostea toate le sufera. Prima trasatura a dragostei era indelunga rabdare, in sensul ca un om iubitor ii suporta pe ceilalti cu toate metehnele lor. Spunand acum, ca dragostea toate le sufera, ne-am putea duce cu gandul, asa cum si suna textul tradus in alte versiuni, la faptul ca dragostea acopera totul, ca dragostea e discreta.

Marii duhovnici, care aveau adevarata dragoste pentru pacatosi, incercau sa-i indrepte cu discretie si le acopereau pacatele: A venit odata avva Ammona, citim in Pateric, sa guste ceva intr-un loc si era acolo unul care avea nume rau. Si s-a intamplat ca a venit o femeie si a intrat in chilia fratelui celui ce avea nume rau. Afland cei ce locuiau in locul acela s-au tulburat si s-au adunat ca goneasca pe el din chilie. Si cunoscand ca episcopul Ammona este in locul acela, venind l-au rugat sa mearga impreuna cu dansii si megand fratele, luand femeia, a ascuns-o intr-un chiup mare. Si pana sa vina norodul, a vazut avva Ammona ceea ce se facuse si pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Si intrand, a sezut deasupra chiupului si a poruncit sa caute toata chilia. Deci, dupa ce au cautat si nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: Ce este aceasta? Dumnezeu sa va ierte! Si rugandu-se, a facut pe toti sa se duca si apucand de mana pe frate, i-a zis: ia aminte de tine frate! Si aceasta zicand, s-a dus.”

Dragostea este discreta si-l suporta pe om asa cum este, incercand sa-l indrepte. Dragostei nu-i place sa scoata in evidenta greselile sau defectele altuia.

l. Dragostea toate le crede. Dragostea il crede pe om cu neputintele sale sufletesti si trupesti. Cea mai trista situatie e aceea cand cel pe care-l iubesti nu te intelege. Ii spui necazurile tale si nu te crede. Aceasta este metoda cea mai sigura de a darama pe cineva. Daca-i spui mereu ca-i neputincios, ca-i vesnic bolnav, sau ca-i prost si bun de nimic, il darami cu siguranta. Unui copil caruia ii spui mereu ca e tampit va deveni astfel, chiar daca-i un copil normal.

Dar, daca-l iubesti cu adevarat, il crezi, si-i spui: n-are nimic, nimeni nu-i perfect. Data viitoare vei face mai bine. In felul acesta ii dai aripi. Il incurajezi si-l ajuti sa-si imbunatateasca viata. Cata vreme cineva crede in tine nu esti pierdut Cata vreme cineva te incurajeaza, ai resortul interior necesar pentru a depasi neputintele tale, pentru a te depasi pe tine.

m. Dragostea toate le nadajduieste. Dragostea este optimista, in momentele cele mai dificile dragostea nu-si pierde speranta. In situatii limita ea tot mai vede o scapare.

Este cunoscuta nadejdea, pe care Sfanta Monica o avea, ca fiul sau Augustin se va intoarce. Altii nu credeau aces lucru si aveau si motive. Relateaza singur, Fericitul Augustin.

In ce stare se afla: “Odinioara, in tinerete, am ars de dorinta de a ma satura de placeri infernale fi am indraznit a ma cufunda, ca intr-o padure, in felurite fi umbroase amoruri, iar infatisarea mea s-a uratit si am putrezit in fata ochilor Tai, dorind sa-mi plac mie si sa plac ochilor oamenilor.” Si totusi, dragostea mamei sale care toate le nadajduia, l-a intors pe calea cea buna. Augustin va recunoaste acest lucru, marturisindu-I lui Dumnezeu: “Ai trimis mana Ta din inaltime si din acest intuneric adanc ai scos sufletul meu, cand pentru mine plangea, inaintea Ta, mama mea, credincioasa Ta, mai mult decat plang mamele inmormantarile trupurilor noastre. Caci ea vedea moartea mea, o vedea prin credinta si spiritul pe care il avea de la Tine, si ai auzit-o, Doamne. Ai auzit-o si nu i-ai dispretuit lacrimile, cand, curgand, udau pamantul sub ochii ei, in orice loc al rugaciunii, ai auzit-o.” Cata vreme dragostea tine nadejdea aprinsa, cauza nu-i pierduta.

n. Dragostea toate le rabda. Daca la prima trasatura a dragostei aflam ca aceasta este indelung rabdatoare, adica este intelegatoare cu toate imperfectiunile si lipsurile celorlalti, trasatura a 14-a a dragostei ne spune ca aceasta toate le rabda, in sensul ca sufera totul, este jertfelnica. Aceasta este incununarea dragostei: jertfa! Modelul suprem de dragoste jertfelnica este Domnul Iisus Hristos. El ne invata si pe noi: “Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu”, adica pana la jertfa (Ioan 15, 12). Dragostea isi pune si viata pentru cel iubit: “Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai.”

IPS Andrei Andreicut

15 maig

Și un gând într’o floare!

13226755_1149512798432777_3880030600872905735_n

15 maig

Să fim asemeni Mironosițelor!

Pentru toate fiicele, surorile, soțiile și mamele creștine,

astăzi la Duminica Mironosițelor vă dorim,

🌺Să vă rânduiască Domnul cu minunatele Mironosițe

și să vă bucure inima, cu Raiul nesfârșit!!!🌺

13232944_1106798226047537_3405286287526077601_n

15 maig

Duminica Mironosițelor, a treia după Paști

“Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinele suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut.”

(Extras din Predică la Duminica a III-a după Paşti – a Mironosiţelor – Sfântul Nicolae Velimirovici)

13173582_1105562829504410_5403247569336125302_o

15 maig

Femeile sunt ca florile

13221001_1105268489533844_4205860466707882815_n

„Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.”

13239369_1106815972712429_3724272923387827612_n

„Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ați văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.”

13227119_1106815896045770_6592950595636787586_n
Arhim. Arsenie Papacioc

14 maig

Cum pierdem încrederea aproapelui

  • 13010794_1059070320819021_54379012097086060_n

Există câteva principii în creștinism care, percepute măcar în parte greșit, sau orientate în altă direcție, ne pot arunca în patimi grave. Vreau să discutăm în acest articol despre premizele care stau la baza acceptului la nivel mental de a intra în acest joc al adulterului.

În primul rând cred că e foarte important să înțelegem că deși creștinul este bine ancorat în viața Bisericii, ispitele nu-l vor ocoli, ba dimpotrivă ele îi sunt necesare pentru a se întări în Adevăr, în încrederea pe care i-o acordă lui Dumnezeu și tuturor poruncilor Lui. Prin urmare va veni un moment când atât soțul creștin cât și soția creștină vor fi ispitiți să aibă relații extraconjugale.

Ca mai toate ispitele, și adulterul este o vicleană combinație de bine și rău, de adevăr și minciună, care poate adesea să ne înșele, poate să îmbrace la început haina bunei-voințe sau a iubirii față de aproapele și treptat să se instaleze ca o dependență răvășitoare în toată ființa noastră.

Diavolul nu ne propune răul deodată, pe față, ca și cum ar încerca să ne convingă să luăm o pastilă amară… dacă ar face așa, ar fi fost refuzat mai tot timpul…. ci viclean, în etape, aruncând în ceață toate reperele noastre…

Ocazii de a călca greșit aruncându-ți ochii către o altă femeie sau către un alt bărbat sunt nenumărate, zi de zi. La servici, pe stradă, în mijloacele de transport, în baruri, restaurante, mall-uri, excursii, oriunde întâlnești oameni, acolo se poate înfiripa ceva.

Totul începe printr-un flirt, aparent nevinovat: zâmbete, priviri frumoase, discuții, interes față de viața celuilalt, disponibilitatea de a ajuta…. e prima etapă și poatea cea mai importantă din toate. E momentul când te deschizi celuilalt mai mult decât ar trebui, arătând disponibilitate de a te oferi total, când în realitate viața și trupul tău sunt deja oferite prin iubire altcuiva.

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să ne iubim aproapele, fără a face diferența între tipurile de iubire. Eu sunt chemat de Dumnezeu să-l iubesc pe cerșetorul de la colțul blocului la fel de mult cum îmi iubesc soția, trecând de la eros la agape. Deși adesea ne exprimăm iubirea diferit față de soție/soț, față de copii, față de părinți, față de prieteni, față de duhovnic, totuși în realitate există o singură iubire cu care suntem datori față de aproapele. Sfinții Părinți ne îndeamnă să avem iubire de mamă față de toți oamenii.

Iubirea noastră este de fapt iubirea cu care ne iubește Dumnezeu pe noi. Iubirea noastră izvorăște din iubirea lui Dumnezeu… El fiind Izvorul și puterea de a ne deschide față de celălalt.

Având acest lucru bine întipărit în minte, eu, creștin fiind, sunt dator s-o iubesc pe soția prietenului meu la fel de mult cum o iubesc pe soția mea. Desigur, cu iubirea de mamă. Ba mai mult, vrea Dumnezeu ca eu să iubesc toate femeile din lume la fel de mult pe cât o iubesc pe soția mea. La fel și pe toți bărbații… și pe toți copiii…

Aici apare prima premiză pe baza căreia creștinul, bărbat sau femeie își poate întemeia în mod greșit flirtul.

Vă spuneam în articolele precedente că relațiile intime dintre soți sunt doar o etapă în drumul nostru de a învăța să iubim desăvârșit, pentru că odată cu trecerea anilor unirea dintre soț și soție se întemeiază din ce în ce mai mult la nivel sufletesc, ei având atât de multe lucruri care-i unesc, și din ce în ce mai puțin pe plan sexual.

Dacă iubirea de mamă e iubirea în forma ei aproape desăvârșită, atunci înseamnă că eu trebuie să ajung să-mi iubesc soția așa cum mama mă iubește pe mine. Între mamă și fiu nu există relații intime, dar există îmbrățișări, mângâieri, apropieri fizice cuviincioase. Între mamă și fiu nu există posibilitatea apariției unei noi vieți așa cum există între soți, și totuși adesea mama își iubește mai mult copilul decât își iubește soția soțul.

Trecem mai departe și vedem cum ne spun sfinții că noi ar trebui să arătăm atât de multă iubire aproapelui pe cât ne arată Dumnezeu nouă. Suntem chemați să ne iubim aproapele la fel cum ne iubește Dumnezeu pe noi. Și în relația cu Dumnezeu există intimitate, îmbrățișări, mângâieri, suspine, declarații de iubire… dar toate sunt pe plan sufletesc.

În concluzie iubirea desăvârșită pe care eu ar trebui s-o arăt soției mele la fel ca soției prietenului meu nu are coordonate sexuale, nu se realizează la nivelul trupului ci trebuie să rămână la nivel duhovnicesc.

Da, Dumnezeu vrea ca eu să iubesc toate femeile din lume, dar nu e deacord să le îmbrățișez, să le sărut, să le ating, să am relații intime cu ele…

Și mai e un aspect: deschiderea mea față de alte femei trebuie să fie acceptată liber și de soția mea, pentru că altfel apar neînțelegerile. De fapt, deschiderea cuviincioasă / iubitoare a soțului față de alte femei este limitată de deschiderea soției lui față de acele femei.

Chiar dacă soțul e capabil de mai multă iubire / jertfă față de femeile din jur, totuși din iubire față de slăbiciunile soției, el ar trebui să fie mai reținut, pentru a nu sminti.

De fapt iubirea dintre două persoane, soții în cazul nostru, e doar o premiză pentru a-și arăta iubirea față de un al treilea. Iubirea dintre soți este o etapă prin care ei învață să-și arate iubirea față de toți ceilalți oameni din societate.

Totuși, fiind toți oameni slabi și supuși greșelii, apropierile de persoanele de sex opus trebuie să fie abordate cu mare atenție, mereu mai cu frică, existând oricând posibilitatea de a cădea în păcat.

Asta e teoria. Practic lucrurile sunt mult nuanțate în funcție de caracterul fiecărui om și de gradul lui de apropiere față de Dumnezeu.

Da, și soții creștini își înșeală soțiile. Da, și soțiile creștine își înșeală soții. Acum termenul de înșelare / adulter vizează în principal relațiile intime, însă la nivel psihologic doar acceptul mental de a flirta cu o altă persoană este deajuns pentru a fi considerat adulter, atât de Dumnezeu cât și de partenerul tău de viață. Termenul de înșelare țintește încrederea. Dacă soția și-ar vedea soțul flirtând cu o altă femeie cu siguranță și-ar pierde parțial încrederea în el, conștientă fiind că e de ajuns să facă primul pas, iar restul va curge de la sine.

De ce își înșeală soții soțiile? De ce își înșeală femeile bărbații ? E mult de discutat. Dar cred că punctul principal din care pornesc discuțiile este nemulțumirea și monotonia care apare între soți, neînțelegerile dintre ei, apoi dorința de noutate, dorința de a fi din nou apreciat ca la începutul relației.

Un om neancorat în viața Bisericii, care nu se împărtășește permanent din Trupul lui Hristos și din Duhul Sfânt, alunecă ușor din Adevăr spre minciună, se învoiește ușor să facă păcatul. Credința și apopierea de Dumnezeu îți întărește conștiința, și tocmai ea este cea care va striga în gura mare în tine atunci când te învoiești să-ți înșeli soțul sau soția.

Adulterul apare și din percepția greșită că iubirea soțului / soției te va împlini total și mereu vei fi fericit(ă). Doar relația omului cu Dumnezeu dă sens vieții lui și tuturor relațiilor lui cu ceilalți, și mai ales cu soția/soțul. Când din sufletul omului lipsește Hristos, atunci ochii fug mereu tânjind atenție și mângâiere la ceilalți, chiar dacă vin dintr-o relație interzisă.

Fiind un aspirator de iubire, sufletul omenesc confundă adesea iubirea adevărată cu plăcerea, cu mângâierea, cu apropierea fizică… și din această confuzie pornește conștient acceptul de a te apropia de o altă femeie sau de un alt bărbat.

Toți cei aflați în situația de a înșela își găsesc foarte multe motive, puternic întemeiate în tot felul de experiențe și trăiri, și merg pe acest drum deși mustrările de conștiință îi macină. Cu cât trece timpul, viața dublă, minciuna, și desfrânarea îi vor arunca într-o prăpastie a frustrărilor și nesiguranței, iar gândurile îi vor chinui permanent. Cu timpul nici relația adulterină nu-i va mai împlini, nici familia nu-i va mai accepta…

Defapt, în oricâte brațe de femei s-ar odihni un bărbat, cea la care se va stabili în final îi va cere același lucru ca și soția lui: fidelitatea veșnică. Ori asta e de ce în ce mai puțin posibil atunci când ai un istoric așa de bogat de înșelare a încrederii celorlalți.

Adulterul e o mare ispită, una devastatoare care țintește distrugerea familiei și a vieții sufletești a soților și copiilor. Cine vrea să nu guste acest iad sufletesc al deznădejdii trebuie să lupte ascetic cu această ispită, să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să se ferească mereu de ocaziile în care ar putea cădea. Paza permanentă a gândului este prima și cea mai eficientă armă în lupta cu adulterul.

Adulterul este una din formele grave ale înșelării încrederii apoapelui. Chiar Sfânta Scriptură numește închinarea la idoli și părăsirea credinței în Dumnezeul Adevărat: adulter.

Ar fi multe de spus. Rețineți totuși atât: adulterul poate fi cel mai periculos joc în care ați intrat vreodată, iar miza e familia și sufletele celor dragi. (doxologia.ro)

10 maig

Gând pentru aproapele

“Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venitul, adu darul tău.”(Mat. 5,23-24).13177882_1103275229733170_5600259964876329959_n

10 maig

Înțelepciunea cuvântului

“Că a spus Mântuitorul în Evanghelie: Iesi din el si să nu mai intri! Să nu mai intri în el. Pentru că duhurile rele se tânguiesc si unde se duc sunt întristate si se gândesc că „Ce bine era”. Dacă găseste casa măturată cum zice Mântuitorul, adică, dacă i-a scos pe ăstia de acolo este limpezit, si atunci intră, si va fi căderea cea de pe urmă mai mare ca cea dintâi. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai complăcut pe pozitie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, că te-ai lăsat iarăsi la voia întâmplării.” Arhim . Arsenie Papacioc

13133198_1102419663152060_2362315000922143704_n

06 maig

Înțelepciunea cuvântului

13165923_1100769943317032_6257387304971916102_n

“Aşa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare şi bărbăţie, să îndure orice nenorocire[…]. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.”Sf.Ioan Gură de Aur

06 maig

Cuvântul care zidește

“La unii, ispitele vin pentru iertarea păcatelor săvârșite în trecut, la alții, pentru cele lucrate acum, iar la alții, pentru a fi opriți de la cele ce vor să le facă. În afară de acestea, mai sunt cele date pentru încercare, precum s-a întâmplat lui Iov.”

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, p. 71)

13177383_1100762589984434_7026237614373642392_n

06 maig

Izvorul Tămăduirii

“Veseleşti, Fecioară, pe credin­cioşi mai presus de fire, izvorând har din izvorul cel veşnic, dându-le lor putere asupra vrăjmaşilor, bi­ruinţă pururea, sănătate şi pace şi plinirea cererilor.”

13124994_1100874853306541_6723382997000327315_n

05 maig

Sfinții zilei

Sf.Muceniță Irina și Sf. Mucenice Efrem cel Nou

rugați’vă lui Dumnezeu pentru noi!

13162396_1100286860032007_1085917791_n

04 maig

Hristos a înviat!

13177886_1099750970085596_7591005984422924019_n

13086810_1098192656908094_1215519657462734161_o

13112824_1098192706908089_5843229612466076671_o

13147857_1098193056908054_3545359498016043991_o

13177251_1099676740093019_7147406246751690794_n

13128951_1099743936752966_923991421_o

13147979_1099743980086295_196531283_o

13120702_1099744036752956_50815363_o

13147974_1099743920086301_50296323_o

13148392_1099744010086292_194837383_o

13120878_1099743960086297_1250779069_o

13087526_1099082566819103_1177276801276364479_n

30 abr.

Hristos a înviat!

13139256_1097288266998533_864757933318673659_n

Paștile Domnului să vă poarte spre Lumina cea aducătoare de mântuire!
Hristos a înviat!

30 abr.

Slujba Învierii

SLUJBA ÎNVIERII  

 passover_frescoe_st_george_near_kumanovo

Va avea loc la Biserica parohială din

C/ARAGÓ,14 – 17003,  GIRONA

 în noaptea de sâmbătă 30 aprilie spre duminică 1 mai

începând cu orele 24:00.

30 abr.

Prohodul Domnului, Girona 2016

13087783_1094577150602978_1001759297624062472_n

13106068_1096798147047545_528857424_o

13120367_1097089537018406_1311783747_o

DSC_1008

DSC_1007

DSC_1005

DSC_1000

DSC_1018

DSC_1040

DSC_1159

(vezi foto complet in  albumul Prohodul Domnului, Girona 2016)

29 abr.

Sfânta şi Marea Vineri

13124680_1097276843666342_7230664527775856585_n

În Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

28 abr.

Joia Mare

Denia celor 12 Evanghelii: În toate bisericile ortodoxe se oficiază în Joia Mare, Denia din Sfânta şi Marea Vineri, numită şi „Denia celor 12 Evanghelii” sau „Slujba Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri”. Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Denia de Joi seara este cunoscută şi drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului şi despre Răstignirea Mântuitorului.

13083166_1154770704555234_8403067397608294181_n

28 abr.

Ce poate fi mai cumplit decât făţărnicie?

13119120_1095848367142523_4915037593888754354_n

“Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare făţărnicii, a făţărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti.”
(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare)

28 abr.

Gândul zilei

13096129_1095783700482323_7746807257462229750_n

“Un suflet nu-l poți cumpăra cu bani, ci doar să-l vinzi. Și noi de cele mai multe ori le vindem. Pentru treizeci de arginți…”

Arhim. Augustin Zaborosciuc

27 abr.

Ne apropiem de Patimile Domnului…

Răspunsul trădătorului? Un sărut!

sarutul-lui-iuda1

27 abr.

Fiecare dintre noi este potenţial un Iuda

13076880_1095711750489518_2699881770537687143_n

Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă.

De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda.

De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

27 abr.

Săptămâna Patimilor și Noaptea Învierii 2016

Program liturgic 

liturghie_joia_mare_talpalari_foto-stefan_cojocariu_1

Sfânta și Marea Luni, 25 aprilie

19:00h – Denie

Sfânta și Marea Marți, 26 aprilie

19:00h – Denie

Sfânta și Marea Miercuri, 27 aprilie

19:00h – Denie

Sfânta și Marea Joi, 28 aprilie

09:00h – Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia

18:00h – Denia celor 12 Evanghelii

Sfânta și Marea Vineri, 29 aprilie

10:30h – Vecernia – Scoaterea Sfântului Epitaf

19:00h- Denia Prohodului Domnului

 Notă:

 Așa cum ați fost îndemnați pe tot parcursul acestui Sfânt și Mare Post(40 de zile)

după rânduiala Sfinților Părinți, Taina Sfintei Spovedanii s-a făcut pâna în sâmbăta Floriilor.

Pentru Vinerea Mare, Biserica parohială va rămâne deschisă permanent începând cu ora 8.00,

pentru toți cei care doresc să se închine la Sfântul Epitaf

(icoana punerii în mormânt a Mântuitorului).

Conform rânduielii din întreaga Biserică Ortodoxă, Vinerea Mare este zi aliturgică 

(adică nu se săvârșește Sfânta Liturghie), deci nu se poate primi Sfânta Împărtășanie.

Sfânta și Marea Sâmbătă, 30 aprilie

09:30 – Împărtășirea copiilor

Restul zilei  este rezervat pregătirilor necesare slujbei de Înviere.

SLUJBA ÎNVIERII  

 10408090_873657919361570_3174034101157370154_n

Va avea loc la Biserica parohială din

C/ARAGÓ,14 – 17003,  GIRONA

 în noaptea de sâmbătă 30 aprilie spre duminică 1 mai

începând cu orele 24:00.

 

27 abr.

Femeia evlavioasă şi înţeleaptă

femeia_pacatoasa6

Pe când femeia, şezând în casă, ca într-o şcoală de filozofie, şi adunându-şi mintea în sine va putea să ia aminte la rugăciuni şi la citiri şi la cealaltă filosofie. Şi precum cei ce locuiesc în pustietăţi nu au nimic care să-i îngreuieze, aşa şi ea, fiind pururea înlăuntrul casei, poate necontenit să se bucure de linişte.

Iar dacă, uneori, ar avea neapărată trebuinţă chiar să şi iasă, nici atunci nu-i va fi această umblare până acolo unde trebuie să meargă pricină de tulburări. Căci venirea până aici, la biserică, sau trebuinţa de a-şi îngriji trupul la baie sunt ieşiri absolut necesare pentru femei. Dar cel mai mult timp ea şade în casă şi poate şi ea să filosofeze, dar şi, primindu-l pe bărbat, să-l domolească, dacă e tulburat, să-l potolească, să taie de la el gândurile sălbatice şi cele de prisos. Şi aşa, iarăşi să-l trimită înapoi, eliberat de relele câte le-a adus din for şi încărcat cu bunătăţile câte le-a învăţat de acasă.

Căci nimic, nimic nu este mai tare decât femeia evlavioasă şi înţeleaptă, spre a potoli şi a modela sufletul lui prin cele care ea vrea. Căci nu-i rabdă bărbatul aşa nici pe prieteni, nici pe dascăli, nici pe stăpânitori, cum o îngăduie pe îndemnătoarea şi sfătuitoarea care locuieşte împreună cu el. Căci îndemnul ei are şi oarecare plăcere, din pricină că el iubeşte foarte pe împreună-sfătuitoarea sa.

Şi vă pot spune de mulţi bărbaţi aspri şi neîncovoiaţi, care au fost domoliţi astfel. Căci aceasta (femeia) este şi părtaşă a mesei şi a patului, şi a facerii de copii, şi a vorbelor, şi a lucrurilor de taină, şi a intrărilor, şi a ieşirilor, şi a multor altor lucruri, fiind legată întru toate de el şi atât de lipită de el, precum capul este legat în chip firesc de trup. Şi, dacă este înţeleaptă şi grijulie, peste toate va călca şi le va birui, pentru grija faţă de soţul ei.

De aceea, o îndemn să facă lucrul acesta şi să-l sfătuiască cele de trebuinţă pe bărbat. Căci, după cum spre virtute, aşa şi spre răutate, are multă putere să-l îndemne.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 82-83

27 abr.

Gândul zilei

“Noblețea duhovnicească, lepãdarea de sine sunt puterea care îl pune în mișcare pe om.” Sf. Paisie Aghioritul

13023559_1094819220578771_1230417647_n

26 abr.

În Hristos!

“Dar, o Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.”

rastignirea_domnului

25 abr.

Cui ne asemănăm, înțelepciunii sau nechibzuinței?

 PILDA CELOR ZECE FECIOARE

Matei cap.25,1-13: “Atunci Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: “Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă; ci mai bine duceţi-vă şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” dar el, drept răspuns, le-a zis: “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care va veni Fiul omului.”

13081937_1094602683933758_391003317_n

“Omul nu este fecioresc pentru sine sau în sine: ci este fecioresc, sau mai degrabă devine fecioresc (căci nimeni nu este curat prin fire de la cădere), pentru ceva şi mai ales pentru Cineva. Fecioria este un început al iubirii, al unirii. Ţelul este unirea cu Dumnezeu.
Cele fără minte s‑au mulţumit cu o feciorie „firească”, exterioară (aproape de cea a Evei înainte de ispitire). Cele înţelepte, însă, aveau o asemenea dorinţă de a întâlni Mirele, că nu au vrut să rişte şi să‑L piardă din lipsa luminii, a untdelemnului: toată fiinţa lor era întoarsă către Mire. Fecioria lor era „întoarsă către singura iubire”, era un dar. Dovada iubirii lor este în faptul că erau acolo când El a sosit: Îl aşteptau. Reproşul pe care‑l face Mirele celor fără de minte este foarte semnificativ: când am venit, nu eraţi aici, nu Mă aşteptaţi, nu Mă iubiţi. Când spune: „Adevăr zic vouă, nu vă cunosc pe voi”, trebuie să înţelegem pe „a cunoaşte” în sensul biblic de „a se naşte împreună”, adică a deveni una. Adevăratul păcat al omului nu este moral, ci este exclusiv duhovnicesc: este de a nu‑L iubi pe Dumnezeu, de a nu înapoia lui Dumnezeu iubirea pe care El ne‑o dă în dar. Dacă nu‑L iubim, nu‑L putem lua de Mire, nu putem să ne unim cu El. Iar atunci fecioria nu slujeşte la nimic, căci este întoarsă doar către ea însăşi.”
Părintele Noël TANAZACQ, Paris

25 abr.

Deniile – timpul liturgic răsturnat

„Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta.”

Ce poate fi mai scump decât amintirea bunicii? A mâinii care ţi-a unit pentru prima dată cele trei degete, în slăvirea Dumnezeului Răstignit şi Înviat? A mâinilor crăpate şi bătătorite de muncă, alături de care am trecut pragul bisericii? Puţine lucruri există…

Săptămâna Sfintelor Pătimiri avea un alt aer. Ceva se schimba, chiar dacă eram doar un copil. Nu înţelegeam prea multe, dar timpul parcă se răsturna. Erau multe treburi acasă – însă altceva îmi dădea de gândit… De ce mergem seara la biserică, dacă un an întreg ajungeam acolo când se crăpa de ziuă? Era ceva cu miros de taină şi busuioc. Busuioc pe care bunica îl purta în buzunarul hainei de biserică. „Mergem la Denii, săptămâna asta!”

Ajunși la intrarea în curte, urechile ne erau invadate de bătaia ritmică a bucății de lemn – toaca, apoi de sunetul prelung al clopotelor. Toate parcă ne pofteau într-o lume tainică, în care oamenii se purtau altfel decât în viața de zi cu zi.

Bunica ne lua de mână, apoi, cu lumânările aprinse, intram în biserică și ne închinam la icoane. Era o tristeţe bucuroasă, un întuneric din care totuşi străbătea o mică lumină. Asta ţin minte: în bisericuţa de lemn, în acele seri nu se aprindeau luminile. Erau doar lumânări şi candele. Pe scurt – Deniile.

13087783_1094577150602978_1001759297624062472_n

Deniile – timpul liturgic răsturnat

Dincolo de amintirea caldă și, în același timp aspră a mânii bunicii, în minte a rămas frumuseţea acelor seri de denie petrecute într-o biserică de sub munte. Ce este deosebit la aceste slujbe ale Bisericii Ortodoxe? Prima observație, la îndemâna oricui, este faptul că ele se săvârşesc la vremea înserării, mai ales în practica parohială. Deşi se săvârșesc seara, ele nu sunt slujbe de vecernie, ci utrenii – adică slujbe de dimineaţă. În fapt, timpul liturgic ia o altă semnificaţie, iar slujbele de dimineaţă se mută seara, pentru a sublinia sfinţenia şi rugăciunea prelungită şi neîntreruptă din această săptămână.

Cuvântul „denie” vine de la slavonescul „vdenie” şi înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă.

Chiar daca Denia este o Priveghere, în fapt, din punct de vedere liturgic, este doar Utrenia simplă a zilelor de rând – cuprinzând cântări şi rugăciuni specifice doar perioadei Sfintelor Paşti: „Iată, Mirele vine…”, „Cămara Ta, Mântuitorule”, „Când slăviții ucenici…”.

Şase Denii – şase teme centrale de meditaţie şi trăire creştină

Deniile din săptămâna ultimă a Postului sau din Săptămâna Sfintelor Pătimiri sunt slujbele la care credincioşii participă, prin tradiţie, în număr foarte mare. Ele se săvârşesc în biserici începând cu seara Floriilor, până în Vinerea cea Mare, inclusiv.

La denia zilei de Luni, Biserica ne aduce în faţă icoana tânărul Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt. Istorisirea vieţii sale în cultul liturgic este anticiparea Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, Care a fost vândut de Iuda. Tot în ziua de luni ni se aduce aminte de pilda smochinului care a fost blestemat de Domnul, pentru a ne îndemna la pocăinţă.

La denia zilei de Marţi se face pomenire de pilda cunoscută a celor zece fecioare. Tema luminii şi a pregătirii pentru primirea Luminii Hristos transcende din rânduiala slujbei. Seara de luni, adică denia din Sfânta şi Marea Marţi, ne îndeamnă să veghem necontenit şi să fim pregătiţi să ieşim în întâmpinarea Mirelui Iisus Hristos, având milostenia drept căpetenie, între faptele bune.

În Miercurea Sfintelor Pătimiri se face pomenire de femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului – simbol al pocăinţei adevărate şi al îndreptării omului păcătos.

Joia ce Mare, ziua în care este oficiată Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul pătimirilor. Mântuitorul Iisus Hristos Îşi începe marea cuvântare recomandând iubirea, ca principiu suprem al Legii celei noi: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34-35). Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, moment ce anticipează drama care a mântuit lumea – Răstignirea şi Moartea lui Hristos.

În Sfânta şi Marea Vineri, aşa cum ne arată Triodul, se prăznuiesc „Sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Cântarea Prohodului Domnului, o alcătuire imnografică din Constantinopolul secolului al IX-lea, este momentul de maximă intensitate al întregii săptămâni. Preoţi şi credincioşi, purtând lumânări aprinse, plângem îngroparea lui Hristos. Plângem, dar parcă în sufletele noastre licăreşte şi prinde aripi o mică bucurie. Este cinstea de a participa la cea mai frumoasă seară de priveghere. Deşi funebră, în ea se întrevede bucuria Învierii.

În Sfânta şi Marea Sâmbătă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se află cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad, pentru a izbăvi de acolo pe cei din veac adormiţi întru credinţă în El.

Participarea la Denii – mărturisirea credinței

Este o săptămână în care timpul se răstoarnă. Cel liturgic. De noi ţine dacă vom reuși sau nu să răsturnăm şi timpul fizic, prin participarea la biserică în aceste seri. Deniile, slujbele dimineţii săvârşite la înserare sunt momente care să ne întoarcă la bucuria copilăriei, la mâna noduroasă a bunicii. De ce să participăm la Denii? Nu doar pentru că aşa este bine sau pentru că aşa ne-a învăţat bunica, ci pentru a mărturisi lumii întregi, prin participarea noastră, că Hristos a murit pentru noi ca să ne dăruiască nouă, prin Învierea Sa, viață veșnică. După cum vestim moartea Lui în serile acestea, tot așa vom vesti bucuria în noaptea de Înviere!

Deniile sunt o cale, un pelerinaj personal, dar şi al întregii comunităţi, spre întâlnirea cu Hristos, Dumnezeul nostru, aşa cum cântăm în Sfânta şi Marea Joi: „Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta”. doxologia.ro