24 Jun

Fotografia zilei – Bucuria copilăriei

24 Jun

Icoana zilei

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

24 Jun

Canonul dat Părintelui Paisie de Cuviosul Porfirie

neofytos-morfou-in

Preasfințitul Mitropolit Neofytos de Morfou (Cipru) a avut binecuvântarea de a-i cunoaște îndeaproape pe bătrânii îmbunătățiți contemporani: Cuviosul Porfirie, Părintele Iacov Tsalikis și Părintele Evmenios Saridakis

Părintele Porfirie a fost începutul apropierii mele de cuvioșii bătrâni, atunci când am venit pentru prima oară în Grecia, la vârsta de 19 ani, ca student la Drept. Cuviosul Porfirie nu s-a împăcat foarte bine cu caracterul meu și m-a zorit să-l am duhovnic pe Părintele Iacov Tsalikis din Evvia:

– Acela e un om sensibil, iar tu ai nevoie să-ți legi parcursul tău duhovnicesc de oameni sensibili. Mai treci pe aici din când în când, să mai vorbim.

Iacov, Paisie, Porfyrie in

Pricina pentru care l-am întâlnit atunci pe Părintele Porfirie fusese o problemă pe care o aveam ca student.

Părintele Porfirie se ferea sistematic de orice profetism, deși avea, atât de puternice, harismele înainte-vederii și străvederii. […]

Porfurios in L

Mai târziu, după ce fusesem hirotonit diacon în Cipru, am continuat să-i vizitez, mai ales pe Gheronda Iacov, cel puțin de trei ori pe an. Pe atunci se ițise așa, printre credincioși, preocuparea de cele viitoare. Și i-am spus Părintelui [Iacov]:

– Părinte, în Cipru, dar și în Atena, circulă diverse cărți, iată una scrisă de un arhimandrit grec care spune că se apropie a Doua Venire a Domnului, s-a făcut vâlvă. Ce ziceți despre asta? De ce nu spuneți nimic? De ce nu spuneți oamenilor limpede ce trebuie să facă? Biserica ce are de spus lumii?

Asta îl întrebam pe Părintele Iacov. Iar Părintele Iacov mi-a răspuns cu un ifos foarte autoritar, lucru pe care nu-l făcea foarte des. El vorbea foarte smerit, mai smerit decât orice alt Bătrân am cunoscut. Zicea despre el:

– Eu sunt un lucru prost.

Astfel de expresii folosea de obicei. Dar, totuși, atunci când a venit vorba de chestiunea asta, mi-a spus următoarele:

– Ascultă, Părinte Neofit! Părintele Porfirie și Iacov cel nerod (asta zicând despre sine), nu vorbesc despre nimic, nici despre cele prezente, nici despre cele viitoare, decât dacă le descoperă Duhul Sfânt. Iar așa ceva, mie nu mi s-a descoperit de către Duhul Sfânt, nici despre Antihrist, nici despre războaie.

Paisios in R

Există și o scrisoare, ar fi bine ca, la un moment dat, deținătorii ei de la o anumită mănăstire din Sfântul Munte, să o publice. Eu o cunosc: e scrisă de Cuviosul Porfirie și e adresată Părintelui Paisie. Pentru mulți, ea ridică anumite probleme, dar e mai bine să le ridice, decât să cădem în exagerări. Cuviosul Porfirie îl prețuia foarte mult pe Părintele Paisie, mie personal mi-a spus despre el că este „om al lui Dumnezeu”. Epistola asta spune:

Iubite Părinte Paisie,

Ce ai pățit? Dacă va fi eliberat Constantinopolul, asta e treaba politicienilor și generalilor, iar nu a monahilor, nici măcar a arhiereilor. Dacă va veni Antihristul, asta este treaba arhiereilor, ei sunt responsabili să aducă la cunoștință oamenilor. Iar când va veni ceasul acela, Dumnezeu va scoate la iveală arhierei luminați, care, la rândul lor, vor lumina oamenii. Noi, ieromonahii, liturghisim pentru mântuirea lumii acesteia, în vreme ce monahii plâng pentru păcatele noastre.

Și pentru că te iubesc, iar tu mult Îl iubești pe Hristos, îți dau canon să nu mai vorbești despre acestea din prea multa ta dragoste ce o ai pentru Asia Mică și pentru elenism.

Într-adevăr, om al lui Dumnezeu fiind, Bătrânul Paisie a făcut ascultare acestui mai mare între Bătrâni, Părintelui Porfirie, și de atunci nu a mai vorbit despre acestea.

Sursa: Fragment dintr-un interviu al Mitropolitului Nefit de Morfou realizat de Manolis Kalaitzidis pentru emisiunea radio „I Orthodoxía sýmera”. / pemptousia.ro

24 Jun

Pentru copii – Nașterea lui Ioan

Atât Zaharia, cât şi femeia lui, Elisabeta, s-au rugat ani întregi ca să le dăruiască Dumnezeu un copil. Socoteau că este o ruşine să îmbătrânească fără moştenitori.

in 02

– Dăruieşte-ne un copilaş, Doamne! se roagă Zaharia.

– Un copilaş! cere în genunchi şi Elisabeta.

Îmbătrâniseră deja şi li se hotărâse soarta. Vor muri fără moştenitori. Şi au încetat să se mai gândească la aceasta şi să mai ceară în rugăciunile lor. Acum cer de la Dumnezeu bătrâneşti liniştite şi sfârşit în pace.

În acea vreme, când încetaseră să se mai roage pentru a avea un copil, a sosit vestea cea aducătoare de bucurie. În timp ce Zaharia era în Templu înaintea jertfelnicului şi se pregătea să tămâieze, i s-a arătat Îngerul Domnului.

Zaharia lasă neterminată rugăciunea pe care tocmai o spunea încet, iar mâna în care ţine cădelniţa devine şovăielnică. Tot şovăielnice îi sunt şi cuvintele pe care încearcă să le spună.

– Nu te teme, Zaharia! îi spune îngerul cu blândeţe. Eu sunt Gavriil. Îţi voi spune o veste care o să te facă să salţi de bucurie.

Zaharia stă mut înaintea lui Gavriil. Din cauza fricii şi a uimirii şi-a pierdut graiul. Nu îndrăzneşte nici măcar să-şi ridice ochii şi să-l privească pe Înger.

– Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile, Zaharia, îi dă de veste Îngerul. Şi îţi va dărui copilul pe care îl ceri de atâţia ani. Va fi băiat şi îl vei numi Ioan. El va pregăti calea lui Mesia.

Zaharia nu prea înţelege cele spuse de înger. I se par atât de ciudate! Atât de greu de crezut! În cele din urmă reuşeşte să spună:

– Cum se va întâmpla tot ceea ce îmi spui? Eu sunt deja bătrân, iar Elisabeta de mult nu mai poate da naştere la copii. Cum este cu putinţă acum, la bătrâneţe, să devenim părinţi?

– Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, spune Îngerul. Iar tu, ca preot, trebuia să cunoşti acest lucru. Pentru aceasta vei rămâne surd şi mut până în ziua în care îi vei pune nume copilului.

Îngerul se face nevăzut, iar Zaharia nici nu mai vorbeşte, nici nu mai aude. Oamenii din Templu sunt nerăbdători pentru că preotul întârzie atât de mult. De ce nu iese să tămâieze?

Când, în cele din urmă, apare pe poarta din mijloc, toţi rămân uimiţi. O lumină neobişnuită îi străluceşte pe faţa sa. Îşi spun unii altora:

– Se pare că Zaharia a avut o vedenie.

Într-un fel sau altul toţi îl socotesc sfânt.

După nouă luni Elisabeta aduce pe lume un băieţel foarte frumos. Bucurie mare se face în casă. O adevărată sărbătoare! Se adună vecinii şi toate rudele.

– Să vă trăiască! Să vă bucuraţi de el!

Peste nouă zile s-au adunat din nou cu toţi alături de ei pentru a-i pune nume copilului.

– Cum se va numi? întreabă toţi cu nerăbdare.

– Zaharia, cum altfel? îşi dau unii cu părerea.

Elisabeta însă spune că nu. Prin semne îi cer părerea şi lui Zaharia. El are şi primul şi ultimul cuvânt. Dar cum să vorbească Zaharia care este mut? Îi dau o tăbliţă să scrie pe ea numele, iar el îl scrie. La ultima literă limba lui se dezleagă.

Ioan! pronunţă clar numele copilului. Apoi povesteşte toate lucrurile minunate pe care le va săvârşi acest copil, Ioan, pentru a pregăti calea lui Mesia.

***

Sursa: Zoe Kanava, Biblia pentru copii, Editura Evanghelismos, 2008. / pemptousia.ro

24 Jun

Nașterea Sf.Ioan Botezătorul

16 Jun

Postul Sfinţilor Apostoli

Astăzi începe Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel sau după cum mai este numit în popor postul Sâmpetrului. El începe la 7 zile după Duminica Mare şi precede sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, doi dintre cei mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel începe după Duminica Tuturor Sfinţilor, sărbătorită la o săptămână după Rusalii. Prin respectarea acestui post, se cinstesc darurile Sfântului Duh, care au pogorât peste Sfinţii Apostoli şi care au postit înainte să propovăduiască Evanghelia.

Durata postului Sfinţilor Apostoli depinde de data în care este sărbătorit Paştele. Despre vechimea acestui post mărturisesc, în secolul IV, Constițutiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, Episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numește postul acesta Postul de vară sau al Cincizecimii. Se pare că la început, acest post era ținut numai în cercurile monahale și abia mai târziu s-a extins și la credincioșii din lume.
După Pravila cea mare și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri și vineri se mănâncă legume fără untdelemn, marți și joi aceleaşi cu untdelemn (și vin), iar sâmbăta și duminica și pește; dezlegarea la pește se dă și luni, marți și joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn și vin. La hramuri și la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul se dă dezlegare la peşte, în orice zi a săptămânii ar cădea.

15 Jun

Fotografia zilei

Oare câți dintre copiii noștri mai citesc???

15 Jun

Norul de mărturii

all saints in 0

După Înviere, alături de alte cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus Apostolilor următoarele: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Prin urmare, după ce a sărbătorit Pogorârea Sfântului Duh, Biserica sărbătoreşte astăzi pomenirea tuturor sfinţilor ei, căci sfinţenia lor este rod al prezenţei Sfântului Duh. Despre toţi aceşti sfinţi, care au „mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 1, 2), care nu sunt puţini, ci dimpotrivă, un întreg nor, vom vorbi astăzi.

Creştin este cel care dă în fiecare zi „mărturia lui Iisus Hristos”, despre care vorbeşte Evanghelistul Ioan în Apocalipsă. Aceasta nu este lucru omenesc, ci se întâmplă cu intenţia şi voinţa omului şi cu harul şi puterea Sfântului Duh, „prin care toţi proorocii şi dumnezeieştii Apostolii, împreună cu Mucenicii s-au încununat”, după cum se cântă în Duminica Cincizecimii. Această mărturisire este cu adevărat o luptă, după cum scrie Apostolul, nu „împotriva sângelui şi a trupului”, cu alte cuvinte, nu împotriva firii şi dificultăţilor vieţii, ci „împotriva începătoriilor întunericului” (Efeseni 6, 12), o luptă şi un efort duhovnicesc. Pentru aceasta, şi armele pe care le foloseşte creştinul pentru a da „mărturia lui Iisus Hristos” sunt arme duhovniceşti. La asta se referă Apostolul când scrie: „Ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evrei 11, 38). De toate câte au răbdat şi câte au izbândit Sfinţii pentru „mărturia lui Iisus Hristos” nu a fost şi niciodată nu va fi vrednică lumea și nici nu va putea să izbândească câte au izbândit sfinții, cu toate forţele naturale şi toate mijloacele de care poate dispune. Acestea sunt pătimiri şi izbânzi care depăşesc măsura omenească, iar Sfinţii le-au realizat numai cu puterea Duhului Sfânt.

all saints 2 in

Aşadar, pătimirile şi izbânzile Sfinţilor valorează mai mult decât întreaga lume, căci sunt lucrări ale puterii dumnezeieşti, care este dăruită omului pe măsura bunei lui doriri şi a credinţei. Şi-ntr-adevăr, ceea va rămâne şi va sta înaintea lui Dumnezeu, ca lucrare cea mai de preţ şi mai slăvită dintre toate lucrările oamenilor, va fi numai „mărturia lui Iisus Hristos”, sângele şi lacrimile şi sudoarea Sfinţilor „în numele lui Iisus Hristos”.

Dar în evenimentul mărturiei se ascunde o mare taină a lui Dumnezeu, care este taina iubirii şi legăturii care-i uneşte pe toţii Sfinţii, pe cei care au mărturisit şi pe cei care mărturisesc acum. Cei care au mărturisit şi se găsesc acum „în mâna lui Dumnezeu”, „n-au primit făgăduinţa” (Evrei 11, 39), n-au văzut împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, nu au auzit încă „Veniţi, binecuvântaţilor”, căci îi aşteaptă pe cei care mărturisesc acum pe pământ. Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun pentru noi, nu a vrut să fie despărţită de a noastră desăvârşirea acelora, a căror luptă este la fel cu a noastră. Cu toţii împreună vor fi slăviți Sfinţii care dau „mărturia lui Iisus Hristos” şi aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, taina iubirii şi a legăturii credincioşilor care alcătuiesc Biserica, cea care este acum în ceruri şi cea care se găseşte încă pe pământ. Nu ar fi fost desăvârşiţi Sfinţii dacă nu ar aştepta să ajungem şi noi la desăvârşirea lor, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 40). Dumnezeu a rânduit ceva mai bun pentru noi, să ne aştepte şi pe noi Sfinţii, ca să luăm cu toţii cununa.

Această mare taină a lui Dumnezeu a văzut-o şi a auzit-o Evanghelistul Ioan, după cum scrie în Apocalipsă. Am văzut, zice, sub jertfelnicul ceresc, „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia Mielului”. Şi a auzit Evanghelistul vocea jertfelor nevinovate care strigau către Dumnezeu zicând: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele martirilor, care a fost vărsat şi se varsă pe pământ de către vrăjmaşii Tăi?”. Şi acestei plângeri a Sfinţilor Mucenici, Dumnezeu i-a răspuns, zicând să se mângâie şi să aştepte încă puţin, până se va plini numărul fraţilor martiri, a tuturor acelora care vor fi până la sfârşitul veacurilor, dândmărturia cea bună, „mărturia lui Iisus Hristos”.

Frescă contemporană, Grecia

Glasul Mucenicilor strigă către Dumnezeu aşa cum striga vocea dreptului Abel, iar răspunsul lui Dumnezeu către cei drepţi din ceruri este să se mângâie şi să aştepte. Pe de altă parte, porunca Apostolului către cei drepţi aflaţi pe pământ este să lupte şi să rabde, având în minte mulţimea ce mare a martirilor, care, mai înaintea lor, au dat mărturia cea bună, să alunge departe de ei orice greutate lumească, să se păzească de păcat, care pândeşte în orice clipă, şi să ducă lupta cea bună a vieţii lor, cu răbdare: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1).

Şi nu numai norul martirilor care înaintea noastră au dat „mărturia lui Iisus Hristos”, ci mai întâi de toate Însuşi Iisus Hristos, începătorul şi conducătorul credinţei noastre, acela care a mers înaintea tuturor şi şi-a sfârşit lupta învingător, arătându-ne cum şi dându-ne puterea de a sfârşi, la rândul nostru, în acelaşi chip, această luptă. Ochii noştri trebuie să fie aţintiţi către El, pe urmele Lui trebuie să călcăm. El Însuşi îi cheamă pe oameni să-L urmeze, liberi şi după voia lor, atunci când zice „oricine voieşte” (Marcu 8, 34). Şi El Însuşi ne îndeamnă să-I urmăm, când ne învaţă: „precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15).

Trebuie, însă, să înţelegem că ceea ce Sfânta Scriptură numeşte mărturie, iar Biserica, martiriu, sunt unul şi acelaşi lucru. „Mărturia lui Iisus Hristos” merge până la martiriu, martiriu al trupului, care se pecetluieşte cu sânge, şi martiriu al conştiinţei, mai îndelungat şi mai anevoios, care se udă cu sudoare şi lacrimi. Foamea şi setea de dreptate sunt foamea şi setea sfinţilor, care în fiecare zi suferă mucenicie, dând mărturia cea bună. Despre aceştia stă scris: „aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsa 13, 10), căci sfinţii nu fac revolte şi nu distrug pentru a reface lumea după cum cred ei că ar trebui, ci se ostenesc şi construiesc, pentru ca lumea să devină mai bună. Lumea nu devine mai bună prin nedreptăţile noastre împotriva celor nedrepţi, ci prin lucrarea dreptăţii şi a răbdării de către sfinţi. Căci scopul nu este ca lumea să devină mai bună, ci omul, mai întâi, trebuie să devină mai bun, pentru a putea reface lumea. Căci nu lucrurile îl fac pe om, ci omul face lucrurile. Într-o lume nedreaptă și murdară, glasul Domnului spune: „cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11).

Lumea înfăţişează imaginea Apocalipsei astfel: femeia păcătoasă care mănâncă şi bea „din sângele sfinţilor şi din sângele mucenicilor lui Iisus” (Apocalipsa 17, 6). Iar Biserica din lume, care încearcă să metamorfozeze lumea, sărbătoreşte astăzi sfinţenia creştină, sfinţenia nu ca o noţiune abstractă şi ca o idee teoretică, ci ca virtute vie şi ca experienţă personală a tuturor sfinţilor. Sfinţii aceştia, cei în tot felul „tăiaţi pentru mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 20, 4) sunt un şir nesfârşit, un nor întru care trăim şi respirăm. Este lumea sfântă a Bisericii, cu viaţa şi tradiţia ei, în mijlocul căreia ne-am născut şi am crescut şi devenim, prin puterea lui Dumnezeu, martori ai Patimilor şi ai Învierii lui Iisus Hristos, după cum nădăjduim să devenim „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere” (I Petru 5, 1). Şi această lume nu este o creaţie intelectuală, artificială şi ideatică, ci adevărată şi vie, „atâta nor de mărturii,împrejurul nostru” (Evrei 12, 1).

Amin!

Sursa: Mitropolitul Dionisie de Servíon şi Kozáni, O Lógos tou Theoú [Cuvântul lui Dumnezeu], vol. 2, Ed. Apostolikí Diakonía, p. 642-646

pemptousia.ro

15 Jun

Duminica Tuturor Sfinților

08 Jun

Pogorârea Duhului Sfânt

08 Jun

Cum putem dobândi Duhul Sfânt ?

Cum putem dobândi Duhul Sfânt ?

Conform învățăturii Sfintei Scripturi și experienței marilor sfinți ai Bisericii, cele mai cunoscute și eficiente mijloace pentru dobândirea Sfântului Duh sunt următoarele:

  1. Inima curată și trupul neprihănit
  2. Smerenia
  3. Ascultarea glasului lui Dumnezeu
  4. Rugăciunea
  5. Lepădarea de sine în viaţa de zi cu zi
  6. Citirea și ascultarea Sfintei Scripturi
  7. Tainele Bisericii și, în special, Sfânta Împărtășanie

Fiecare suflet credincios se poate umple de Duh Sfânt, dacă se curățește de păcat, dacă se eliberează de iubirea de sine și dacă se vindecă de patima mândriei. Sfântul Duh este întotdeauna prezent în jurul nostru și dorește să se sălășluiască întru noi. Însă faptele noastre rele ne înconjoară ca un zid tare de piatră, iar păcatele noastre, ca niște paznici sălbatici, Îl alungă pe Sfântul Duh departe de noi și nu-L lasă să se apropie.

Fiecare păcat săvârșit ne îndepărtează și mai mult de Sfântul Duh. Cel mai cumplit dintre păcatele trupului este desfrânarea, iar dintre cele ale sufletului mândria. Sfântul Duh, Care întruchipează curăția desăvârșită, niciodată nu va putea să se sălășluiască într-un om adâncit în păcate. Cum să locuiască în inima noastră când aceasta este plină de griji lumești, de pofte și de patimi?

Să vedem mai pe îndelete care sunt mijloacele care ne ajută să dobândim Sfântul Duh.

1. Dacă vrem să nu pierdem Sfântul Duh primit la Botez sau dacă deja L-am pierdut și vrem să-L redobândim, suntem datori să avem inimă curată și trup neprihănit, adică spălat de orice păcat trupesc.

Inima și sufletul nostru trebuie să fie templu al Duhului Sfânt. În cel care are inimă curată și trup neprihănit, Duhul Sfânt va putea intra și va putea domni în sufletul său. E de ajuns numai ca omul să nu-și pună nădejdea în faptele sale bune și să nu se mândrească cu ele, adică să nu creadă că pe bună dreptate a primit darurile Sfântului Duh, ca răsplată din partea lui Dumnezeu pentru faptele sale.

Dacă ți s-a întâmplat să-și murdărești inima și să-ți strici trupul, trebuie să te curățești neapărat prin pocăință. Deci nu mai păcătui, ci pocăiește-te cu inimă înfrântă și începe să trăiești cu mai multă luare aminte. Și astfel te vei învrednici să primești Sfântul Duh în inima ta.

2. Unul din cele mai sigure mijloace de dobândire a Sfântului Duh este smerenia. Chiar dacă ești un om cinstit, drept și milostiv, chiar dacă ții toate poruncile lui Dumnezeu, să te consideri întotdeauna o slugă nevrednică, un instrument prin care lucrează Dumnezeu. De altfel, e de ajuns să aruncăm o privire mai atentă spre faptele noastre bune sau chiar spre virtuțile noastre cele mai mari pentru a ne da seama cât de puțin merită să fie numite virtuți creștine. De pildă, de câte ori nu facem milostenie, dacă nu din slavă deșartă și iubire de sine, cel puțin din interes, ca niște cămătari redutabili, nădăjduind că, pentru un ban dat vreunui sărac, vom lua de la Dumnezeu însutit sau înmiit?

Smerenia înseamnă să înduri în tăcere și fără să cârtești toate necazurile, neajunsurile și nefericirile, considerându-le drept răsplată pentru păcatele tale. Să nu zici «vai, ce necaz mare a dat peste mine!», ci «mic este acest necaz în comparație cu ce mi se cuvine!». Și să nu ceri de la Dumnezeu să te scape de încercări, ci să-ți dea putere să treci peste ele.

3. De asemenea, putem dobândi Sfântul Duh prin ascultarea față de Dumnezeu. Dumnezeu ne vorbește foarte clar și pe înțelesul nostru. Putem să-I auzim vocea în orice loc, timp sau împrejurare. E de ajuns numai să avem urechi de auzit. Ești nefericit? Te-a nedreptățit cineva? Ți-a murit vreo rudă? Ești bolnav, trist sau melancolic fără vreun motiv vădit, așa cum ni se întâmplă de multe ori? În toate aceste cazuri, îți vorbește Dumnezeu, cerându-ți să-ți revii și, în loc să-ți pui nădejdea în oameni, sau să cauți mângâiere în petreceri și distracții, să te întorci la El prin pocăință, căutând mângâiere și ajutor numai la El.

Dacă, dimpotrivă, îți este bine, dacă ai bunuri din belșug și nu-ți lipsește nimic, dacă toate treburile tale merg foarte bine, dacă nu ai vreo durere sau tristețe, ci ai parte numai de bucurii și mai ales de bucurii duhovnicești, în toate acestea trebuie să distingi din nou vocea lui Dumnezeu, care te îndeamnă să-L iubești din toată inima pe Binefăcătorul tău, sa-I mulțumești din tot cugetul tău și să nu uiți ca, atunci când te bucuri de bunurile acestei lumi, să-i ajuți și pe frații tăi aflați în nevoie, adică pe cei săraci. De asemenea, să nu uiți că lucrurile cu adevărat bune și bucuria veșnică se află în ceruri și provin din Izvorul a tot binele și a toată bucuria.

Dacă disprețuirea unui stăpân pământesc constituie fărădelege, cu atât mai mult disprețuirea Stăpânului ceresc. Dacă nu suntem cu luare aminte, se poate ca, din cauza multelor și repetatelor fărădelegi pe care le săvârșim, Dumnezeu să ne părăsească ca pe niște copii neascultători, lăsându-ne să facem ce vrem. Drept urmare, mintea noastră se va întuneca atât de mult, încât nici cele mai cumplite păcate săvârșite nu ni se vor mai părea atât de grave, ci doar slăbiciuni inevitabile ale firii noastre omenești. Așadar pe cât de folositor și mântuitor este să ascultăm glasul lui Dumnezeu, pe atât de periculos și vătămător este să nu-l luăm în seamă.

4. Sfântul Duh poate fi dobândit și prin rugăciune. Acesta este mijlocul cel mai simplu și mai eficace, putând fi folosit de fiecare dintre noi în orice moment.

Așa cum se știe, rugăciunea este de două feluri: exterioară și interioară (lăuntrică). Cine se roagă punând accentul numai pe plecarea genunchilor, putem spune că face rugăciune exterioară, iar cine se adresează lui Dumnezeu cu mintea și inima, străduindu-se să-L aibă neîncetat în cugetul său, putem spune că a dobândit rugăciunea lăuntrică.

Știți cu toții care din cele două feluri de rugăciune este mai bun, mai rodnic, mai plăcut înaintea lui Dumnezeu. Și știți de asemenea că putem să ne rugăm pretutindeni și întotdeauna, chiar și atunci când am căzut în păcat. Putem să ne rugăm și în timp ce lucrăm, și în timp ce ne odihnim, și în zilele de sărbătoare, și în zilele de rând, în picioare, în șezut sau întinși în pat.

Trebuie să vă spun însă că, deși rugăciunea lăuntrică este cel mai puternic mijloc de a dobândi harul dumnezeiesc, totuși nu trebuie să neglijăm rugăciunea exterioară și mai ales cultul divin comun. Mulți zic: «De ce să merg la biserică când pot să mă rog și acasă? La biserică mai mult păcătuiesc decât să mă rog». Ce credeți că îi face să vorbească așa? Buna cunoaștere sau dreapta judecată? Nicidecum, ci, dimpotrivă, lenea și egoismul. Este adevărat faptul că, din păcate, ni se poate întâmpla să stăm în biserică și să păcătuim. Aceasta nu se întâmplă însă din cauza faptului că mergem la biserică, ci din cauza dispoziției necorespunzătoare cu care mergem, adică atunci când mergem la biserică nu ca să ne rugăm, ci ca să facem cu totul altceva. Și, ca să vă convingeți, uitați-vă la cei care, invocând motivele enumerate mai sus, nu vin la biserică. Aceștia se roagă cumva acasă? Nici vorbă!

Am spus mai înainte că dacă nu avem în noi Duh Sfânt, nu ne putem ruga cu adevărat. Într-adevăr, pentru a ne ruga cum trebuie, e nevoie de multă trudă și nevoință. Nu ne putem îndrepta mintea și inima către Dumnezeu îndată sau într-o fracțiune de timp. De altfel ce putem obține în lumea aceasta în mod simplu, rapid și fără trudă? Ce artă, ce știință, ce mângâiere duhovnicească poate fi obținută astfel? De aceea există rugăciunea. Chiar dacă pui în rugăciunea ta multă trudă și nu afli nici o plăcere, să nu încetezi a te ruga cu stăruință și cu zel. Să te obișnuiești cu rugăciunea și cu convorbirea cu Dumnezeu. Să încerci pe cât posibil să-ți aduni și să-ți controlezi gândurile împrăștiate. Și astfel, încet-încet, rugăciunea ți se va părea tot mai ușoară, vei începe să simți o mângâiere dulce. Și dacă te străduiești cu adevărat, Sfântul Duh, văzând stăruința și dorința ta arzătoare, te va ajuta numaidecât. Și, odată intrat înăuntrul tău, te va învăța rugăciunea adevărată.

Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat. Mulți zic: «cum este posibil să ne rugăm neîncetat, de vreme ce trăim în lume? Dacă ne ocupăm numai de rugăciune, când vom avea timp să ne facem treburile și să ne împlinim datoriile?». Desigur, rugăciunea neîncetată nu se referă la partea exterioară. Adică nu putem să ne aflăm într-o stare de continuă rugăciune exterioară, fiindcă trebuie să și muncim pentru a ne asigura traiul de zi cu zi. Însă cine este conștient de sărăcia sa lăuntrică, nu va înceta a se ruga, orice ar face. Cel care își dorește din adâncul sufletului să intre în Împărăția Cerurilor, va găsi prilejul și timpul să se roage atât în afară, cât mai ales înlăuntrul său. Chiar și atunci când va lucra din greu și neîntrerupt, va găsi timp să vorbească și cu Dumnezeu. Numai cel care nu vrea nu are timp să se roage.

Unii cred că rugăciunea trebuie citită numai din cărți. Desigur, este bine dacă poți să-l slăvești și să te rogi lui Dumnezeu în psalmi și în imnuri bisericești citite din cărți. Dacă însă nu știi să citești, atunci e de ajuns să înveți rugăciunile principale, începând cu «Tatăl nostru». În această rugăciune, pe care ne-a predat-o Însuși Domnul, sunt cuprinse toate nevoile noastre. Dacă împrejurările vieții nu-ți permit să te rogi cât trebuie, măcar să spui câteva rugăciuni scurte și simple, ca «Doamne miluiește», «Dumnezeule, ajută-mi», «Doamne, iartă-mă» sau «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul».

5. Un Sfânt Părinte a zis cândva: «Dacă vrei ca rugăciunea ta să se înalțe direct la Dumnezeu, adaugă-i două aripi: postul și milostenia». Căci aceste două virtuți practice ne ajută să ne lepădăm zilnic de noi înșine.

Postul reprezintă în general temperarea și înfrânarea de la consumarea unor anumite alimente. Scopul postului este de a smeri și ușura trupul, făcându-l astfel mai ascultător față de suflet. Fiindcă un trup sătul și gras își cere drepturile, adică confort și facilități, ne face tot mai trândavi și nu ne lasă să cugetăm la cele dumnezeiești. Cu alte cuvinte, leagă sufletul, îl sufocă, făcând ce vrea cu el.

Însă postul trupesc trebuie însoțit și de postul sufletesc. Postul sufletesc înseamnă să-ți păzești limba de orice cuvânt rău și nefolositor, să-ți învingi poftele și să-ți dezrădăcinezi patimile.

Cât despre milostenie, adesea noi numim astfel ajutorul pe care îl oferim celor săraci. Însă milostenia nu constă numai în acest lucru. Milostenia este orice act de iubire și de milă, spre exemplu: să dai mâncare celor săraci, să dai apă celor însetați, să-l îmbraci pe cel gol, sa-l vizitezi pe cel bolnav și pe cel întemnițat, să-l găzduiești pe cel care nu are casă, să-i cercetezi pe orfani, etc.

Însă, pentru ca milostenia ta să fie adevărată, toate acestea trebuie să le faci fără să te mândrești, fără să cauți laudele oamenilor sau recunoștința celor pe care i-ai ajutat.

6. Un alt mijloc de a dobândi Sfântul Duh este, așa cum am spus mai sus, citirea și ascultarea Sfintei Scripturi.

Pentru noi, oamenii, Sfânta Scriptură este o vistierie, de unde putem extrage lumină și viață: lumină, care luminează și înțelepțește, și viață, care ființează, mângâie și umple de bucurie. Sfânta Scriptură este unul din cele mai prețioase daruri oferite de Dumnezeu omului, o mare binefacere, de care oricine se poate folosi; e suficient numai să vrea. Biblia este sfântă înțelepciune, care este atât de minunată, încât poate fi înțeleasă chiar și de cei mai simpli și neștiutori de carte. Tocmai de aceea, mulți oameni simpli, citind sau auzind Sfânta Scriptură, au devenit foarte evlavioși și au primit Duhul Sfânt, pe când alții, mult mai învățați, studiind-o, dimpotrivă, au ajuns la rătăcire sau chiar pierzanie. Aceasta deoarece primii au citit-o cu inimă curată, fără migăleală raționalistă, căutând să dobândească nu cunoașterea umană, ci harul și puterea Duhului lui Dumnezeu; iar ceilalți, crezându-se înțelepți și atotștiutori, căutau în Scriptură nu puterea și Duhul lui Dumnezeu, ci înțelepciunea lumii acesteia.

7. În sfârșit, Sfântul Duh poate fi dobândit prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii și în special la Taina Euharistiei.

Domnul Iisus Hristos a zis: «Cel care mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu întru Mine rămâne și Eu întru el» (Ioan 6, 56). Cu alte cuvinte, împărtășindu-ne cu vrednicie din Sfintele Daruri, ne unim cu Domnul. Căci cel care, cu pocăință adevărată, cu inimă curată, cu frică de Dumnezeu și cu credință neclintită, ia Trupul și Sângele Domnului, ia în același timp și Duh Sfânt. Iar Acela îl pregătește să-L primească înăuntrul său pe Domnul Hristos și pe Dumnezeu Tatăl, adică îl pregătește să devină templu și casă a adevăratului Dumnezeu în Treime. Dimpotrivă, împărtășindu-ne cu nevrednicie din Sfintele Daruri, adică cu suflet necurat, cu inima plină de răutate și ură, nu numai că nu primim Sfântul Duh, ci devenim și trădători, asemenea lui Iuda, răstignindu-L din nou pe Hristos.

Pentru cei care se împărtășesc cu vrednicie, Trupul și Sângele lui Hristos reprezintă medicamentul care vindecă orice boală și slăbiciune. Și cine dintre noi se află într-o stare perfectă de sănătate? Cine nu are nevoie de vindecare, de mângâiere și de alinare?

Trupul și Sângele lui Hristos constituie hrana noastră în drumul spre Împărăția Cerurilor. Oare poate cineva să pornească la un drum lung și obositor fără a-și procura hrana necesară? De asemenea, Trupul și Sângele lui Hristos este un mijloc vizibil de sfințire, pe care ni l-a lăsat moștenire Însuși Domnul, pentru a ne sfinți. Deci cine nu ar vrea să fie părtaș la această moștenire și să se sfințească?

Așadar nu pregetați să participați la Potirul vieții, ci, cu frică de Dumnezeu și cu credință, să vă apropiați de Acesta. Cine refuză sau neglijează Sfânta Euharistie, nu Îl iubește pe Hristos și de aceea nu va primi nici Duh Sfânt și nici nu va intra în Împărăția Cerurilor.

Așadar acestea sunt mijloacele prin care putem dobândi Duhul Sfânt: inimă curată și viață fără de prihană, smerenie, ascultare față de glasul lui Dumnezeu, rugăciune, lepădare de sine, studiul Sfintei Scripturi, Sfânta Cuminecătură.

Desigur, fiecare dintre aceste mijloace este de ajuns ca să dobândim Duhul Sfânt. Însă este mai bine și mai eficient să le folosim pe toate împreună, căci atunci, fără îndoială, vom lua Duh Sfânt și vom deveni sfinți.

În încheiere, aș vrea să menționez faptul că, dacă cineva se învrednicește să primească Sfântul Duh, iar apoi cade în păcat, în felul acesta Îl alungă dinlăuntrul său. Dacă se întâmplă acest lucru, să nu deznădăjduiască totuși, să nu creadă că toate sunt pierdute, ci, cât de repede posibil, să cadă în genunchi înaintea lui Dumnezeu și, cu pocăință și rugăciune fierbinte, să-L roage pe Sfântul Duh să se întoarcă înapoi în el.

Sursa: Sfântul Inochentie al Moscovei, Η πνοή του Αγίου Πνεύματος  (Suflarea Sfântului Duh), colecția «Η φωνή των Πατέρων» (Glasul Părinților), vol. III, ed. I. M. Paraklítou, pp. 92-102.

08 Jun

Pentru copii – Duminica Cincizecimii

Au trecut zece zile de la Înălţarea Domnului nostru, Iisus Hristos, în total cincizeci de zile de la Înviere. Din nou, ucenicii erau adunaţi în cămara de sus. Ierusalimul era plin de lume, nu numai evrei, ci şi parţi, elamiţi, mezi, pontici şi capadocieni, romani, frigieni, cretani şi egipteni, de toate neamurile. Din senin, se auzi un vuiet foarte mare, ca şi cum ar fi suflat un vânt foarte puternic. Acest vuiet s-a îndreptat către foişorul unde erau adunaţi ucenicii, umplându-l. Ucenicii au văzut cu ochii lor flăcări, limbi de foc, care s-au împărţit şi au şezut deasupra capetelor fiecăruia dintre ei.

pentikosti

Din acea clipă, ucenicii au simţit că fiinţa lor s-a umplut de putere dumnezeiască, de Duhul Sfânt şi au început să vorbească cu uşurinţă limbi străine. Luminaţi de Duhul Sfânt, ei grăiau cuvinte cereşti şi dumnezeieşti. Mulţime mare se adunase la auzul vuietului, strângându-se în preajma foişorului. Ucenicii au ieşit, deci, şi le-au vorbit tuturor celor adunaţi, iar fiecare dintre aceştia auzea cuvintele inspirate de Dumnezeu pe care le grăiau ucenicii în limba lor natală şi toţi se întrebau cum de aceşti galileeni neînvăţaţi vorbeau limbi străine. Alţii, însă, îi batjocoreau, zicând că s-au îmbătat.

Atunci ucenicii s-au urcat într-un loc înalt, aşa încât să fie auziţi bine, de toţi cei adunaţi, iar Petru a început să le vorbească cu îndrăzneală. I-a invitat să asculte cu multă luare aminte cuvintele pe care le va rosti. În primul rând, i-a încredinţat că nici unul dintre cei doisprezece nu era beat. Cum ar fi putut fi beţi când era încă dimineaţa devreme? Apoi a început să le tâlcuiască profeţiile care se adeveriseră în persoana lui Hristos, Mesia pe care întreaga lume Îl aştepta. El le vorbi cu deplină încredinţare despre Învierea Domnului şi i-a îndemnat să se pocăiască şi să se boteze. Toţi cei care îl ascultau erau răpiţi de cuvintele predicii sale, le primeau şi cereau să fie botezaţi. Trei mii de oameni au crezut în Hristos în acea zi auzind de Dumnezeu luminatele cuvinte ale Apostolului Petru. Această zi a Cincizecimii este ziua în care s-a născut Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

A doua zi după Duminica Cincizecimii, ziua de luni adică, este închinată celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Duhului Sfânt. Toată săptămâna care urmează, credincioşii pot mânca de toate, întocmai ca în Săptămâna Luminată, care urmează după Sfintele Paşti.

Troparul Cincizecimii (Pogorârii Sfântului Duh): Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepti pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie.

pemptousia.ro

08 Jun

Convertirea rabinului din Arta

Duminica Cincizecimii a anului 1952. Convertirea rabinului din Arta

rabin-in

Hristos, ,,lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”, continuă lucrarea de mântuire a oamenilor şi invită, în modurile cele mai diverse, la Biserica Ortodoxă, pe mulţi care au crescut în comunităţi religioase eterodoxe. Aceste situaţii sunt diferite şi se aseamănă – dacă ar sta cineva să le analizeze – cu un covor multicolor datorită modului minunat de manifestare a Harului dumnezeiesc şi al tainei sufletului omenesc.

„Harul Lui Dumnezeu peste toţi se revarsă: nu mai este iudeu, nici elen, nici barbar, nici scit. Pe toţi îi înconjoară în acelaşi fel şi cu aceeaşi cinste”. (Sfântul Ioan Hrisostom)

Există foarte multe motive pentru care cineva care aparţine unei grupări religioase eterodoxe vine la Biserica Ortodoxă. Însă, factorul cel mai important, întotdeauna, este prezenţa Harului Lui Dumnezeu care lucrează în feluri diferite, atingând sufletul fiecărui om care se deschide pentru a primi lumina de Sus, şi îl îndrumă pe acela pentru a afla Adevărul. Mai apoi, acela vinde tot ce are pentru a putea să cumpere ,,mărgăritarul cel nepreţuit”: credinţa noastră Ortodoxă.

Observăm, la cei mai mulţi dintre cei care se întorc la Ortodoxie, acele caracteristici comune, care sunt întâlnite la toţi cei care au primit darul pocăinţei. Acestea sunt:

  1. ,,inima înfrântă şi zdrobită”;
  2. hotărârea de a găsi adevărul cu orice preţ, indiferent de ce presupune aceasta;
  3. conştiinţa smerită, care îi permite să vadă viaţa din alt punct de vedere;
  4. disponibilitatea de a face comparaţie între ceea ce cunoscuse înainte şi descoperirea pe care a făcut-o de curând.
  5. la final, luarea hotărârii de a-şi schimba viaţa.

Din grupul acestor oameni care, după ce au reflectat şi au cercetat mai mulţi ani, au renunţat la iudaism şi au trecut la Ortodoxie, se numără şi Pávlos Fotíou, cel care mai înainte fusese rabin al Comunităţii Evreieşti din Arta. Într-adevăr, putem spune că acesta a fost un mărturisitor din zilele noastre, care a trecut la Domnul în jurul anului 1980.

Câteva date istorice despre Comunitatea Evreiască din Arta.

Din punct de vedere istoric, comunitatea din Arta a fost una dintre cele mai vechi comunităţi evreieşti din Grecia. Primele informaţii despre această comunitate le găsim în ,,Note de călătorie” ale rabinului de origine spaniolă Veniamin Ben Ioná. În scrierea mai sus amintită, el menţionează că, la 1113 existau în Arta 100 de familii de evrei care desfăşurau o activitate religios-culturală remarcabilă. Această activitate s-a înteţit în perioada existenţei Despotatului de Epir, atunci când Mihail al II-lea Anghelos Comninos Ducas şi Sfânta Teodora au acordat libertăţi comunităţii evreieşti, astfel încât aceasta să se poată dezvolta la nivel economic şi cultural. În aceeaşi perioadă a fost ridicată prima Sinagogă (Graeca) şi a început să funcţioneze şi cimitirul evreiesc la locul numit ,,Petrovoúni”, pe dealul Peránthis, pe o suprafaţă de 10 strémmata (1 hectar), teren dăruit de Sfânta Teodora.

În 1349 evreii sunt alungaţi de către despotul sârb Ştefan Duşan, care cucerise toată Grecia de nord-vest şi Tessalia şi şi-a arogat titlul de Despot de Arta şi conte al Valahiei.

Între 1480-1494 comunitatea se măreşte considerabil la nivelul membrilor ei, prin instalarea evreilor veniţi din Apulia (Puglia) şi Calabria, dar şi a celor din Spania, după ce aceştia fuseseră expulzaţi de acolo de către regele Spaniei.

În 1780, la Arta existau aproximativ 200 de evrei, conform informaţiilor pe care ni le-a transmis inginerul arhitect francez Fousero, cel care vizitase Arta.

În 1806, consulul francez Boucheville scrie că în Arta se găsesc circa 1000 de evrei.

În 1881, după eliberarea Artei (23/6/1881) în oraş trăiau 800 de evrei care se bucurau de toate libertăţile economice şi religioase.

În 1939 comunitatea număra 500 de membri care trăiau în centrul oraşului, în zona ,,Pieţei turceşti”, în apropierea fortăreţei.

La 24 mai 1944 germanii arestează pe majoritatea membrilor Comunităţii Evreieşti, care, atunci, număra în jur de 384 de persoane. Cei arestaţi vor fi transportaţi goi şi desculţi în lagărele de concentrare din Polonia şi Germania, în principal la Auschwitz. De acolo, toţi care au fost consideraţi buni de muncă, vor fi trimişi în lagăre de muncă, iar ceilalţi vor fi omorâţi în camerele de gazare la 11 aprilie.

După război, comunitatea mai număra doar 60 de membri, dintre care 24 erau dintre cei care au supravieţuit şi s-au întors din prizonierat.

În 1959, Comunitatea şi-a încetat existenţa. Tratatele de pace încheiate după cel de-al Doilea Război Mondial şi crearea statului Israil au contribuit la plecarea şi a ultimelor familii de evrei din Arta.

Viaţa religioasă

Comunitatea Evreiască deţinea două sinagogi. Acestea erau ,,Poulieza” şi ,,Greca”. Sinagoga ,,Greca” data din perioada Despotatului de Epir, când, aşa cum am menţionat mai sus, Sfânta Teodora şi soţul ei Mihail al II-lea Anghelos Comninos oferiseră libertate religioasă deplină evreilor.

Cea de-a doua sinagogă, ,,Poulieza” a fost ridicată în jurul anului 492 de către evreii expulzaţi din Spania.

Evreii din Arta erau foarte religioşi, aşa după cum putem citi într-un articol apărut în presa locală în anul 1881:

,,În Arta, în afară de creştini, locuiesc permanent mulţi evrei, care îşi îndeplinesc cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de religia şi tradiţiile lor. În sinagogile lor am putut să văd grăniceri care se rugau, frumos îmbrăcaţi cu fustanele, dar având, în acelaşi timp o ţinută demnă, bărbătească. Aceştia erau soldaţi…”

După dizolvarea Comunităţii, în 1959, terenul pe care fusese sinagoga a fost cedat Asociaţiei Culturale ,,Skoúfas” din Arta, unde astăzi se găseşte Centrul Cultural al Asociaţiei.

Foto: Sinagoga ,,Graeca”

O mărturie cutremurătoare

,,Pe Pavlos Fotíou l-am cunoscut mergând de mai multe ori la bisericile unde se ţineau predici în Atena, şi, în mod repetat, la mai multe discuţii, l-am auzit vorbind despre întoarcerea sa de la iudaism la credinţa ortodoxă. Vorbea cu emoţie şi cu frică de Dumnezeu iar noi îi puneam diferite întrebări. Trăia intens viaţa tainică a Bisericii. Prezenţa lui, chipul lui inspirau respect, ,,mirosea” a tămâie. Voi menţiona un amănunt din întâlnirea mea cu Pavlos Fotíou, eu fiind martor ocular la evenimentul respectiv. Din ceea ce pot să-mi amintesc, s-a întâmplat între 1960-1962 în Atena. Era în Joia Mare, seara, şi ne-am întâlnit într-o biserică din Atena la slujba Sfintelor Patimi. Pe atunci eram laic. Eram în biserică, exact lângă Pavlos Fotíou, aproape de catapeteasma altarului şi în faţa icoanelor Mântuitorului şi a Sfântului Ioan Botezătorul. Atunci când preotul, solemn, citea pericopa evanghelică ,,şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 24,25), Pavlos a leşinat în acea clipă şi a căzut la pământ. În timp ce preotul continua să citească Evanghelia, noi l-am dus în altar. Imediat l-a consultat un medic ce s-a întâmplat să se afle în biserică, i-a acordat primele îngrijiri şi, după câteva clipe Pavlos şi-a revenit şi nu a vrut să plece până când nu s-a terminat slujba. În curând, toţi cei prezenţi la slujbă au aflat despre ceea ce se întâmplase, căci credeau că Pavlos a leşinat din pricina oboselii. Puţini dintre noi au înţeles că ceea ce s-a întâmplat a fost din pricina cuvintelor Evangheliei pe care preotul le-a rostit în acel moment. Altfel spus, acele cuvinte au lovit în inima lui, l-au mişcat profund, l-au făcut să retrăiască, după 2000 de ani, acele cuvinte cutremurătoare pe care compatrioţii săi evrei le-au spus atunci…Inima celui ce mai înainte fusese rătăcit, dar, care s-a întors la adevăratul Mesia Hristos, s-a frânt înţelegând crima îngrozitoare a istoriei care s-a întâmplat pe Golgota…” (Arhimandrit Nectários Ziómbolas)

Întoarcerea la Hristos

Dar, să vedem ce spune cel ce mai înainte a fost rabin dar care ,,s-a întors de la acea rătăcire” la adevărata credinţă în Hristos, citind câteva fragmente din cartea sa, „Întoarcerea mea la Hristos”.

,,Desigur, aţi aflat cu toţii din presă despre marele eveniment care s-a întâmplat acum câteva decenii, din voia Domnului, cu mine şi cu familia mea. Este vorba despre întoarcerea mea la Hristos şi botezul meu, cât şi a întregii mele familii, care a avut loc în Duminica Cincizecimii, în anul 1952 la Sfânta Mitropolie din Arta. Acest eveniment a fost un punct de cotitură, atât pentru mine, cât şi pentru familia mea, de aceea, îi mulţumim mereu Lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Fiul Tatălui şi Dumnezeul nostru, pentru Harul şi cinstea pe care ne-a făcut-o nouă, astfel încât, în acest fel să ne cheme şi pe noi la mântuire. Recunoştinţa noastră faţă de El, dar şi datoria noastră faţă de semenii noştri sunt foarte mari, mai ales faţă de compatrioţii noştri evrei, cei care, răstălmăcind Dumnezeiasca Scriptură, plini de pizmă şi ură, Îl resping pe Cel care deja a venit în lume, pe Iisus Hristos. Pe Acela pe care părinţii noştri l-au trimis la moarte, dar pe Care Tatăl Său L-a înviat a treia zi din morţi, aşa după citim în Scriptură. Da, mai ales pentru ei, pentru evrei scriu această broşură, pentru a le uşura drumul şi, ajutaţi fiind de Dumnezeieştile Scripturi, să vrea şi ei să se întoarcă la dreapta credinţă şi să Îl primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care va veni, nu să mântuiască, ci ca să judece viii şi morţii!”.

Arătările Domnului pentru luminarea mea

Prima arătare a Domnului. Era perioada Triodului, mai exact, săptămâna a doua, a Fiului Risipitor, timpul când Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă şi la post, pentru a celebra, mai apoi cinstitele Patimi şi Răstignirea Sa. În perioada aceea, într-o noapte, am văzut în somn următoarele: se făcea că sunt la slujba de vineri seara, pentru sabatul care urma, şi, pe când studiam Pentateuhul de pe pergament, am ajuns la pasajul din ,,Ieşire” (atunci când evreii au ieşit din Egipt), şi văd acolo scrise trei cuvinte în limba greacă, scrise cu cerneală de aur, iar acestea erau: credință, libertate, patrie.

Întorcând pagina următoare, am văzut că mă găsesc într-un fel de casă foarte mare, iar la intrare străjuiau doi soldaţi. În acea clipă a apărut Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul a bătut la uşă iar eu am alergat imediat şi i-am deschis. Întrând în casă, Domnul a scos din buzunar o fotografie în care apăreau 360 de persoane şi mi-a dat-o. Fiindcă eu nu am putut să înţeleg semnificaţia acestei fotografii, el a continuat şi a spus: ,,Atâţia aţi plecat prizonieri, şi tot atâţia v-aţi întors din Arta, 360. Este vremea să vă pocăiţi pentru păcatul părinţilor voştri, care a fost răstignirea mea”. În continuare, mi-a arătat rănile din palmele sale. Şi, după ce m-a îndemnat să citesc capitolul XX din Levitic, s-a făcut nevăzut…

A doua arătare a Domnului. La două luni după aceea, după ce am studiat mai multe cărţi deteologie ortodoxă şi am participat la mai multe Dumnezeieşti Liturghii, am ajuns în Joia Mare. În Joia Mare, seara, m-am aşezat să mă culc, fiind, însă, foarte tulburat de ceea ce auzisem la biserică. Atunci L-am văzut pe Domnul pentru a doua oară.

Am văzut în vis că eram împreună cu familia mea, şi mâncam împreună la noi acasă. La un moment dat cineva a bătut la uşă. Era poştaşul care îmi aducea o scrisoare. Am deschis scrisoarea şi am văzut înăuntru aceeaşi fotografie pe care mi-o dăduse Domnul prima dată, precum şi o hârtie de demisie din funcţia de rabin al Comunităţii Evreieşti. Şi iarăşi am rămas pe gânduri văzând fotografia cu cele 360 de persoane… Atunci s-a auzit o voce necunoscută, din casă, care mi-a spus: ,,Atâţia aţi plecat şi tot atâţia v-aţi întors. Este vremea să nu mai asculţi de nimeni. Ia-ţi familia şi vino cu mine, păcatul părinţilor voştri vă urmăreşte pretutindeni. Pocăieşte-te şi vino cu Mine ca să te mântuieşti”.

Din acel moment, credinţa mea a sporit din ce în ce mai mult şi am spus acest lucru şi familiei mele, îndemnându-i pe toţi ai mei să mergem cu toţii, în cel mai scurt timp, la mitropolitul Serafim pentru catehizare şi pentru a fi botezaţi. În dimineaţa următoare am aflat de la un prieten de-al meu că ,,fraţii” mei evrei de atunci plănuiseră ca în sâmbăta care urma să fiu alungat din sinagogă, aşa cum făcuseră cândva cărturarii şi fariseii, în vremea Domnului. Am reuşit, aşadar, să zădărnicesc acest plan al lor şi, în a treia zi de Paşti am mers cu toată familia la Mitropolie pentru a începe catehizarea, făgăduind Înaltpreasfinţitului că îl vom anunţa cu zece zile înainte data când urma să aibă loc botezul nostru.

A treia arătare a Domnului

Trecuseră 40 de zile de la Paşti şi, în ajunul Înălţării, atunci când evreii sărbătoresc Cincizecimea, aveam obiceiul de a înnopta la cineva acasă, câte 20 şi ceva de oameni, şi să studiem tradiţia Legii Mozaice la Sinai. În acea noapte, împreună cu familia mea studiam o carte unde era redat un dialog între Sfântul Arhiepiscop Grigorie şi un rabin care se numea Erván. Pe amândoi îi chemase un oarecare rege al Etiopiei pentru a discuta despre Hristos. Rabinul a cerut 40 de zile pentru a studia Sfânta Scriptură şi apoi să discute. După ce au trecut cele 40 de zile, rabinul s-a prezentat şi a vorbit, timp de trei zile şi trei nopţi cu 70 de învăţători. În cele din urmă, evreii au spus că ar fi crezut, în cele din urmă, cu condiţia ca Domnul să li se arate şi lor, lucru care s-a şi întâmplat. Însă, din pricina puţinei lor credinţe, imediat ce Domnul li s-a arătat (într-un nor de fum în camera unde se aflau) ,,uşile fiind încuiate”, arhiepiscopul Grigorie s-a rugat şi el la Dumnezeu iar evreii au orbit. După aceea, aşa orbi cum erau, arhiepiscopul i-a îndemnat să se boteze. După botez, ochii sufletului lor s-au deschis şi au crezut în Hristos, Mântuitorul întregii omenirii, ei, împreună cu regele şi toată curtea acestuia, în jur de 1500 de persoane din acel oraş.

Era miezul nopţii când citeam toate acestea, şi, deodată, aud trei lovituri în acoperişul casei şi, speriat, am închis cartea şi m-am întins în pat. Apoi, am auzit bătăi în uşă, uşa s-a deschis şi a intrat Domnul Iisus Hristos, având în mână o bucată de bumbac înmuiat în untdelemn şi cu acesta m-a uns pe frunte în semnul Crucii şi mi-a zis: ,,Pavele, Pavele, de mâine vei fi al meu. Oricine ar veni mâine la tine, tu să nu te clatini în credinţa ta căci Eu voi fi cu tine”. Imediat m-am ridicat şi am povestit soţiei mele tot ce s-a întâmplat, şi am spus întregii familii să aibă grijă şi să nu se clatine în credinţă, şi nici să nu se lase amăgiţi cu vreo sumă de bani, oricât de mare ar fi aceasta. În dimineaţa următoare, ceea am prevăzut, din păcate, s-a întâmplat.

Ispita banilor

În dimineaţa următoare, ziua întâi a sărbătorii iudaice a Cincizecimii au venit la mine acasă toţi membrii Consiliului Comunităţii, în jurul orei 11, încercând să mă facă să îmi schimb părerea, oferindu-mi o sumă foarte mare de bani. În aceeaşi zi au venit şi câteva rude de-ale mele din Kerkira, care au încercat să mă atragă în acelaşi fel. Dar eu, înştiinţat fiind de Domnul Hristos, am rămas ferm, împreună cu familia mea în credinţa pe care atunci o descoperisem, prin botezul nostru în numele Dumnezeirii Celei Întreit în Persoane, Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

8 iunie 1952

În continuare, l-am înştiinţat pe Înaltpreasfinţitul mitropolit al Artei, Serafim, că dorim să ne botezăm. Astfel, pe 8 iunie 1952, în Duminica Cincizecimii în Biserica Ortodoxă, la orele 12 ale amiezii a avut loc botezul meu, precum şi a celor trei membri ai familiei mele, în faţa clerului, a oficialităţilor oraşului şi a mulţimii de credincioşi, care depăşea trei mii de persoane.

Epistola lui Pávlos Fotíou, fost rabin în oraşul Arta, către rabinii şi fruntaşii poporului iudeu

Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmaşilor voştri, se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor. Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea”. (Levitic 26, 39-40)

Iubiţii mei iudei, iată explicaţia pentru distrugerea noastră de zi cu zi, chiar şi pentru ceea ce am întâmpinat din partea germanilor care ne-au luat din casele noastre şi ne-au exterminat, din pricina păcatelor părinţilor noştri care au răstălmăcit înţelesul Dumnezeieştilor Scripturi şi L-au răstignit fără a avea vreo vină, pe Cel aşteptat, pe Mesia Hristos, aruncând păcatul acestei crime asupra noastră, atunci când, plini de ură şi stăpâniţi de diavolul, fariseii au spus în faţa în faţa lui Pilat: ,,Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27, 25), iar ceilalţi prezenţi au aprobat spunând ,,Amin”, iar de atunci suntem persecutaţi de către toţi.

De ce, iubiţii mei, nu acceptaţi existenţa Mântuitorului, Cel mai înainte de veci, aşa după cum scrie în cartea Facerii, acolo unde este folosit numărul plural, adică ,,Bereshit bara Elohim” (,,La început a făcut Dumnezeu…”). Cui s-a adresat Dumnezeu atunci când a zis ,,să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26)? Nu aţi citit niciodată rugăciunea pe care patriarhul Iacov a dat-o fiului său, Iuda? Nu a spus el: ,, Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Şilo (împăciuitorul), Căruia se vor supune popoarele” (Facere 49, 10)? Cine era Şilo ?

Căutaţi, iubiţilor, cercetaţi Scripturile şi vedeţi că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Lui Dumnezeu, fiindcă psalmistul spune: ,,Fiul Meu eşti Tu, Eu, astăzi Te-am născut” (Psalm 2, 7). Primiţi rugăciunea pe care a profeţit-o David spunând: ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine. Pentru ce m-ai părăsit?” (Psalm 21, 1), la care fac referire evangheliştii, şi pe care a spus-o Hristos când era pe cruce, ,, Eli, Eli, lama sabahtani” adică, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34-35). Primiţi cuvintele psalmului care spune: ,,Străpuns-au mâinile şi picioarele mele” (Psalm 22, 18) şi ,,Împărţit-au hainele mele loruşi iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalm 21, 20). Sau: ,,Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet” (Psalm 68, 25), care toate s-au împlinit în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după cum scriu Sfinţii Evanghelişti: ,,Şi venind la locul numit Golgota, care înseamnă Locul Căpăţânii, i-au dat să bea vin amestecat cu fiere, iar El, gustând, nu a vrut să bea. Şi, după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui aruncând sorţi” (Matei 27, 33-35; Marcu 15; Luca 23; Ioan 19, 23-27, 25).

Citiţi, iubiţilor, despre vânzarea Lui de către Iuda pentru 30 de arginţi despre care a profeţit Zaharia, spunând: ,,Şi au socotit simbria mea 30 de arginţi. Şi a spus Domnul către mine: Aruncă olarului preţul acela scump cu care am fost preţuit de ei. Şi am luat acei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria Templului Domnului, pentru olar” (Zaharia 11, 12-13), şi despre care ne scriu sfinţii evanghelişti că s-a împlinit în persoana lui Iisus: ,, Atunci, unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Matei 26, 15-16).

Primiţi, iubiţilor, şi cuvântul care spune ,,Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte şi vor pune numele Lui Emanoil”, despre care scrie proorocul Isaia (Isaia 7,14) şi care s-a împlinit tot în persoana lui Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia lui Matei (Matei 1, 18, 23). Aşadar, de ce v-aţi împietrit inimile, de ce nu vă pocăiţi şi de ce respingeţi Sfânta Scriptură, cartea care cuprinde în ea tot adevărul, şi viaţa veşnică?

În sfârşit, nu aţi citit deloc despre tragedia noastră, despre exterminarea noastră de către germani, despre care găsim scris la profetul Maleahi, în ultimul capitol, unde sunt scrise următoarele: ,,Poporul Meu va zice: Ce folos pentru noi să-L avem pe Dumnezeu? Noi vedem poporul nostru şi asta ne este de ajuns”.

Aşadar, cel care are râvnă şi vrea să cerceteze şi să afle despre Hristos, să cerceteze acest capitol (Maleahi, capitolul 3) şi va vedea că aceasta am făcut noi în 1938, când a avut loc Consiliul Mondial al Comunităţilor Evreieşti, şi când s-a hotărât să nu se mai lucreze cinci zile pe săptămână, ci şase, şi, în acest fel, am desfiinţat sabatul.

Care a fost rezultatul? Germania a declanşat războiul şi ne-au luat în ţara lor şi ne-au făcut una cu pământul.

În sfârşit, iubiţii mei, vedem că în limba părinţilor noştri, limba ebraică, există un cuvânt care este scris cu litere mai mari decât celelalte cuvinte, şi care este pronunţat mai cu putere şi cu intonaţie diferită. ,,Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, aşa după cum am grăit Eu la muntele Horeb”. Este nevoie ca fiecare să studieze cu mare atenţie capitolul acesta, precum şi capitolul XXVI din Levitic unde scrie despre toate nenorocirile care s-au abătut asupra poporului evreu din pricina neascultării Legii Lui Dumnezeu, până când am rămas un pumn de oameni pe acest pământ. Iar la sfârşit scrie că cei care se vor întoarce la Dumnezeu trebuie să ceară iertare de la El şi să se căiască pentru păcatele lor şi pentru păcatele părinţilor lor. Nu cred că vreunul dintre noi se îndoieşte de faptul că am rămas 10%, adică câte unul sau doi din fiecare familie. ,,Întoarce-ţi faţa către noi, Doamne, şi noi ne vom întoarce către tine. Înnoieşte zilele vieţii noastre ca odinioară”.

Iubiţii mei, nu vă vorbesc fiindcă aş urmări să câştig foloase materiale de pe urma acestui lucru, vă vorbesc prin harul Duhului Sfânt pe care L-am primit înlăuntrul meu prin Domnul nostru Iisus Hristos în ziua botezului meu. Vă vorbesc cu pocăinţă, atât vouă, cât şi întregii omenirii în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Mesia şi Mântuitorul tuturor păcătoşilor care se pocăiesc şi, astfel, să devenim toţi, într-o zi, o singură turmă, având singur păstor pe Iisus Hristos. Amin.

Cu dragoste în Hristos, Pavlos Fotíou

Sursa: Revista Sfântul Filótheos din Páros nr. 7, Ianuarie-Aprilie 2003/pemptousia.ro

08 Jun

Sărbătoarea Cincizecimii a anului 379

Ca şi cum arienii nu ar fi fost de ajuns, în ultimii ani apăruseră în capitală şi pnevmatomahii (luptătorii împotriva Duhului), care au reuşit destul de repede să câştige mulţi susţinători. Conducătorii erau din rândurile monahilor, ba chiar dintre cei riguroşi, adică din rândul monahilor asceţi, care practicau înfrânarea şi neagonisirea. Monahii nu aveau încă mănăstiri de obşte organizate după  rânduială anume, ci trăiau în grupuri şi erau exemplu pentru mulţi creştini. De asta se şi temea Grigorie cel mai tare: lumea lua aminte la ei pentru viaţa lor ascetică şi în acelaşi timp se încredea în învăţătura lor.

cincizecime in

Din păcate, însă, învăţătura lor nu era ortodoxă. Cu toate acestea, teologia lui Atanasie şi a Capadocienilor îi convinsese să mărturisească pe Hristos Fiul drept Dumnezeu desăvârşit şi de aceeaşi fire cu Tatăl. Nu vroiau, însă, să mărturisească la fel şi despre Duhul Sfânt. Cacodocşi erau, prin urmare, şi aceştia, fuseseră numiţi pnevmatomahi. Nu erau, însă, atât de rătăciţi precum extremiştii arieni şi erau mai îngăduitori faţă de ortodocşi, ba mulţi dintre ei mergeau şi-l ascultau pe Grigorie la Biserica Învierii.

Nu puţini erau ortodocşii care gândeau astfel:

– E posibil ca nişte oameni atât de cuviincioşi şi nevoitori să fie pedepsiţi de Dumnezeu?

Dificultatea în care se găsea Grigorie nu era nicidecum mică. Cum să le explice convingător că evlavia cea adevărată şi asceza trebuie să fie însoţite şi de dreapta credinţă? Pentru că numai atunci Sfântul Duh răsplăteşte pe nevoitor, numai atunci îi dăruieşte cununa sfintei slave.

Nu venise încă vremea pentru constantinopolitani să primească adânca învăţătură teologică despre Duhul Sfânt, cel puţin aşa considera Grigorie în acest moment. Dorea, mai întâi, să-i facă să înţeleagă mai bine unitatea din sânul Sfintei Treimi, să se obişnuiască cu tradiţia Bisericii şi abia apoi să le vorbească numai despre Sfântul Duh. Prin urmare, a pus în aplicare acest plan, dar numai parţial.

A venit şi sărbătoarea Cincizecimii a anului 379. În acel an cădea pe data de 9 iunie. Biserica Anastasia, a Sfintei Învieri, era plină până la refuz. Ce praznic plin de strălucire… Sfânta Liturghie înainta şi Grigorie se simţea tot mai deosebit: se umpluse de harul Sfântului Duh şi trăia cu Acesta şi pentru Acesta.

Venise şi vremea predicii. Se opri în faţa uşilor împărăteşti. Îşi făcuse socoteala să le vorbească despre însemnătatea numărului şapte, să tâlcuiască textele biblice referitoare la această temă şi la istoria Sărbătorii Cincizecimii. Zis şi făcut. Fără să-şi dea seama, însă, cuvântul său alunecă repede spre altă temă: aceea a Duhului Sfânt.

Era şi epoca în care fusese convocat în Antiohia un sinod în legătură cu Duhul Sfânt. O figură de marcă a sinodului era Meletie al Antiohiei, bărbat drept-credincios, mărturisitor neînfricat. Acolo se mărturisise fără ocolişuri credinţa în dumnezeirea şi deofiinţimea Sfântului Duh şi fuseseră condamnaţi pnevmatomahii. Cu toate acestea, Grigorie nu putea să fie dur cu pnevmatomahii: pe câţiva dintre ei îi vedea chiar în faţă, în timp ce stătea în uşile împărăteşti şi predica.

De aceea, lăsând la o parte multe din câte plănuise să spună, vorbi părinteşte, cu nemărginită iubire. Spera că aceia se vor pocăi. Nu vorbea el, ci harul pe care-l avea în sine, ca un văzător de Dumnezeu. Nu-l putea ascunde. Dar vorbea şi poetic, biruit de talentul pe care-l avea, în aşa măsură, încât părţi din omilia rostită cu această ocazie au fost folosite apoi, cuvânt cu cuvânt, de imnografii Bisericii.

– Ceea ce vă spun, fraţii mei, este de la Duhul Sfânt. Acela mă conduce şi mă inspiră să vorbesc aşa cum vorbesc.

Dacă nu l-ar fi cunoscut credincioşii aflaţi atunci în Biserică, l-ar fi răstălmăcit, l-ar fi judecat pentru blasfemie. Se aflau acolo, însă, şi răuvoitori care s-au tulburat în sine :

– Auzi la el, însufleţit de Duhul Sfânt: ceea ce ne spune e din descoperirea Duhului, ha!

Privindu-l, însă, faţă către faţă, ceva îi făcu să se liniştească. Chiar şi răuvoitorii se liniştiseră. Cuvântulcontinuă. Grigorie le vorbi despre prezenţa Sfântului Duh în Biserică. Omul avea nevoie de pogorârea Sfântului Duh după ce Hristos Şi-a încheiat activitatea pământească. Începând de atunci, Sfântul Duh lucra pe pământ, în Biserică, adică. Nu că înainte nu ar fi acţionat, nu ar fi fost prezent în tot ceea ce făceau Tatăl şi Fiul. Era pretutindeni şi dintotdeauna, şi în profeţi, şi în Apostoli. Acelaşi Duh lucra şi atunci. Acum, însă, lucrarea Lui are o altă formă şi altă întindere.

În acest punct, Grigorie s-a împotmolit puţin. Nu le putea explica cu exactitate care era diferenţa şi folosea cuvinte improvizate, nu foarte nimerite. Le spuse că până la Cincizecime, Duhul acţiona şi era prezent întru lucrare, prin energia Sa. De la Cincizecime, însă, şi după aceea, acţionează deplin şi substanţial. Ceea ce dorea el să spună era că acum în Biserică, Persoana dumnezeiască care lucrează în principal este Duhul. Acesta acţionează în principal, aşa cum, în vremea Noului Testament acţiona în primul rând Fiul, iar în vremea Vechiului Testament acţiona în principal Tatăl. Atunci, în vremea Evangheliei, Fiul petrecea împreună cu oamenii şi îi învăţa. Acum, Sfântul Duh se găseşte împreună cu noi, oamenii. Numai că, pentru ca această împreună petrecere să fie reală pentru fiecare dintre noi, trebuie să avem o legătură reală cu Duhul. Şi să credem drept că Duhul are aceeaşi fire cu Tatăl şi cu Fiul.

Privirea lui Grigorie se opri asupra pnevmatomahilor şi adăugă:

– Dacă unii se tem să folosească cuvântul fire pentru Duhul, să mărturisim, fără să intrăm în detalii, că una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Nu insistăm mai mult asupra cuvintelor. E de ajuns, fraţilor, să mărturisiţi acelaşi lucru, cu alte cuvinte, acelaşi adevăr, adică faptul că Duhul este în primul rând şi cu adevărat Dumnezeu. Faceţi aceasta şi atunci sărbătoarea Cincizecimii va deveni înlăuntrul vostru sărbătoare cu adevărat strălucitoare, veţi simţi o bucurie nemăsurată!

Pnevmatomahii ascultau aceste cuvinte cu atenţie. Asculta cu uimire şi ciudatul «filosof» Maxim. Mulţi dintre ei s-au unit acum cu Biserica. Alţii au făcut acest pas anul următor, în 380, ascultând cel de-al cincilea Cuvânt teologic al lui Grigorie, Despre Sfântul Duh.

Sursa: Stylianos Papadopoulos, O pligomenos aetos, Ed. Apostoliki Diakonia, Atena, 2001./ pemptousia.ro

08 Jun

MÂNGÂIETORUL

Sf. Chiril al Ierusalimului – Vin îmbătător este harul Duhului Sfânt!

Într-adevăr, am putea alege și povesti mulțime de întâmplări mai cuprinzătoare din Vechiul Testament. Dar nu este timp. Sunt de ajuns cele câte le-am spus. Să trecem acum și la Noul Testament, să culegem și de aici câte ceva.

Sfântul Duh S-a pogorât și asupra Fecioarei Maria. Întrucât urma să-L nască pe Hristos, a adumbrit-o harul dumnezeiesc și Mângâietorul a pregătit-o să devină sălaș al lui Dumnezeu Cuvântul. Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a cunoaște că nașterea a fost nepătată și preacurată. Știi foarte bine lucrul acesta. Arhanghelul Gavriil a fost cel care i-a zis: „Eu sunt vestitorul celor care se vor înfăptui, dar nu și împreună lucrător al lor. Desigur, sunt Arhanghel, dar până aici ajunge hotarul puterii mele. Iar eu îți vestesc „Bucură-te ceea ce ești plină de har”, dar felul nașterii nu am căderea să ți-l descopăr.„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Duhul Sfânt S-a arătat, însă, în mod vădit, la Botezul Domnului. Să vedem ce scrie Evanghelistul: „Iată cerurile I s-au deschis, și el a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El”. Trebuia, după cum tâlcuiesc unii, ca primele, cele dintâi unduiri ale harului Duhului Sfânt Care se dă prin Botez, să fie aduse în dar firii omenești a Însuşi Dătătorului acestui har, Care este Hristos.

Domnul a împărțit Harul Mângâietorului şi Apostolilor, atunci când le-a dat puterea de a ierta păcatele: „Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi”.Tot atunci, le-a poruncit să rămână în Ierusalim, până ce se vor îmbrăca cu puterea Sa dumnezeiască.

Domnul S-a înălțat, așadar, la ceruri și Și-a împlinit făgăduința. Astfel, când a sosit ziua Cincizecimii, Mângâietorul S-a pogorât peste Apostolii care, adunați în foișor, așteptau venirea Sa. S-a pogorât ca să-i îmbrace cu putere și să-i boteze, așa cum făgăduise Domnul. Nu au luat doar o parte a harului, ci o putere desăvârșită. Așa cum cel ce se botează este afundat cu totul în apă, tot astfel și Apostolii au fost botezați în Duhul Sfânt. Iar apa udă doar trupul, în timp ce Duhul lui Dumnezeu [cuprinde] și sufletul și trupul. Te îndoiești de aceasta? O să-ți dau un exemplu sărac și simplu, dar folositor. Gîndește-te la foc și la fier. Cum focul trece în fier și îl face întreg arzător? Ceea ce este rece devine cald! Ceea ce este negru – nespus de roșu, strălucitor! Așadar, de ce ți se pare ciudat faptul că Duhul Sfânt intră în cele mai dinlăuntru ale sufletului?

S-a pogorât Mângâietorul. Ca să nu fie trecută cu vederea pogorârea unui atât de mare har, s-a auzit ceva ca o trâmbiță cerească, ca vuietul unui vânt puternic. Foișorul s-a umplut de lumină și a devenit colimvitra cea gândită, în care au fost botezați ucenicii. Limbi de foc și-au făcut apariția, le-au fost împărțite fiecăruia, și toți au fost scăldați în lumina Duhului Sfânt. S-au împărtășit cu focul! Foc ce nu pârjolește, ci dă viață, care înlătură spinii păcatelor și luminează sufletul. Limbi de foc, ca niște diademe fără seamăn, au împodobit capetele Apostolilor. Mai demult o sabie de foc străjuia porțile raiului. Acum, limba cea de foc le-a deschis, dăruind mântuire.

„Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. Galileeni fiind Petru și Andrei, vorbeau în limba perșilor sau a mezilor. La fel și Ioan și ceilalți Apostoli. Iar mulțimile de străini îi auzeau pe fiecare vorbind în limba lor despre măreția lui Dumnezeu.

Cine este un dascăl atât de mare, încât să ne învețe dintr-o dată ceea ce nu știm? Atâția ani de studiu și de exerciții și doar limba greacă reușim să o învățăm. Duhul Sfânt ne învață toate dintr-o dată. Aceasta este cu adevărat o mare înțelepciune și o putere dumnezeiască. Cum se poate compara neștiința de mulți ani a Apostolilor cu bogata și neașteptata vorbire în limbi? „Sunt plini de must”,ziceau cei care îi batjocoreau. Era adevărat… Vin îmbătător este harul Duhului Sfânt!

Petru, luminat acum de Harul Domnului și știind bine pe cine are de partea sa, a stat cu cei unsprezece și și-a înălțat glasul către mulțimi. Astfel, a pescuit trei mii de suflete, atrase de predica sa. Așa era harul care împreună lucra cu Apostolii, i-a făcut pe atât de mulți dintre răstignitorii lui Hristos să creadă și să se boteze în numele Său!

Puterea Mângâietorului a făcut atâtea minuni uimitoare! Mulțime de bolnavi și de demonizați și-au aflat vindecarea. Până și umbra lui Petru îi vindeca pe bolnavi. Și nu doar cei doisprezece, ci și întâii născuți ai Bisericii ce până atunci fusese neroditoare, cei șapte diaconi. Iar primul dintre toți, Ștefan, întâiul mucenic. Bărbat plin de credință și de luminarea Duhului Sfânt, care a făcut minuni mari și nemaipomenite și căruia nimeni nu-i putea sta împotrivă în înțelepciunea și în duhul cu care vorbea. Iar atunci când, fiind clevetit, a fost condamnat de sinedriu, plin de Duhul Sfânt Mângâietorul, el a văzut cerurile deschise și „pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.

Și cum se pot povesti după vrednicie lucrările minunate ale Sfântului Duh care s-au arătat în viața Sfântului apostol Pavel? Sufletul i se umpluse de puterea Duhului. Mângâietorul l-a adeverit „vas al alegerii” pentru a mărturisi credința sa în Hristos înaintea împăraților, a închinătorilor la idoli și a israeliților. L-a transformat pe prigonitorul de altă dată în propovăduitorul înflăcărat care și-a întins propovăduirea de la Ierusalim, până la Marea Ilirică, cel ce a învățat-o în cele ale credinței până și pe împărăteasca Romă și a avut dorința de a ajunge până în Spania.

Cum să trecem cu vederea faptele sale minunate din Cipru, orbirea vrăjitorului Elimas, și din Listra, vindecarea ologului? Minunate lucrări ale Duhului Celui Sfânt! Și încă, [cele săvârşite] în Cilicia, în Frigia și în Galatia, în Misia și în Macedonia? Filipenilor le scoate duhul pitonicesc, iar noaptea, după întemnițare și cutremur, botează întreaga casă a temnicerului. Propovăduiește în Tesalonic și în mijlocul Atenei, în Areopag, în Corint și în întregul ținut al Aheei. În Efes, ștergare și șorțuri purtate de el vindecă bolnavi și alungă duhurile necurate, iar în Troa îl înviază pe Eutihie, cel ce căzuse de la catul al treilea și pe care îl ridicaseră mort.

Iar atunci când, în Cezareea, a fost condus înlănțuit în fața ighemonilor pentru a se apăra, atâta har și înțelepciune a luat de la Duhul Sfânt, încât însuși regele iudeilor, Agripa, a ajuns să spună: „Cu puțin de nu mă îndupleci să mă fac și eu creștin!”.

Sunt și altele, atât de multe! Nu ne va ajunge timpul să le spunem pe toate. Și chiar și numai cele pomenite de Pavel despre Duhul Sfânt, în cele douăsprezece epistole ale sale, ar ajunge pentru a acoperi multe cuvântări. Acum, sunt de ajuns acestea. Golurile și lipsurile le va umple puterea Mângâietorului. Eu v-am oferit puține, voi luați mai mult. Sfântul Duh ne dă cât putem să ducem. Darurile Sale sunt bogate către cei care au inimă curată. Iar inima curată este grădina Mângâietorului cu roadele sale cele preadulci: dragostea și bucuria, pacea și îndelunga răbdare, cinstea și bunătatea, credința, blândețea și înfrânarea.

Sursa: Sf. Chiril al Ierusalimului, «Mângâietorul», p. 105-110, Glasul Părinților, vol. I, Sf. Măn. Paraklitou / pemptousia.ro

07 Jun

Biserica Sfântului Duh

Biserica Sfântului Duh şi Monahismul – 1. Biserica Sfântului Duh

Lacu5

În Sfânta Evanghelie, Iisus se prezintă ca fiind Hristos (Cel Uns) de către Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, care este Împărăţia Tatălui, Îl unge, în acelaşi timp, pe Mesia Iisus. Niciodată nu încetează să fie cu El, aşa după cum vedem în arătarea treimică din timpul Botezului în Iordan, dar şi a Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor. Către sfârşitul Evangheliei de la Ioan, Hristos desăvârşeşte descoperirea Lui despre menirea Sfântului Duh, ca nou Mângâietor, căci Acesta [Duhul], va face cunoscută tuturor prezenţa Celui Răstignit, şi va transmite Dragostea Treimică oamenilor.

În realitate, atunci când Dumnezeu, ,,prin dreapta Sa” (adică Tatăl, în Duhul Sfânt) L-a înviat pe Hristos, ,,trupul duhovnicesc” al Lui Hristos a devenit trup eclezial. Constituit la prima chemare autentică, devine acum pentru totdeauna, trupul Lui Hristos care stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte – aşa cum ne dă să înţelegem întreaga Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – pentru coborârea Duhului la Cincizecime, peste Biserica care aştepta acest lucru. În continuare, Biserica, Trupul Lui Hristos, a răspândit puterea (energiile) Învierii în Duhul. ,,Faptele Apostolilor”, scriere pătrunzătoare, care se confundă cu însuşi adâncul vieţii bisericeşti, ni se arată ca fiind ,,Evanghelia Duhului Sfânt”, unde Duhul vorbeşte şi lucrează personal ,,în numele Lui Iisus Hristos”, adică prin intermediul prezenţei euharistice şi invocării Lui. Conform profeţiei lui Ioil, la care facetrimitere Sfântul Petru, în zilele cele de pe urmă, Duhul Sfânt se va revărsa peste tot trupul ,,şi tot cel ce va chema numele Domnului, se va mântui”(Fapte 2,21).

Dincolo de orice alt fel de preocupare şi cercetare care ţine de arheologia creştină, este esenţial să rămânem la această invocată alcătuire a Bisericii. Biserica, în Duhul Sfânt, este taina Lui Hristos Cel Înviat. Trupul cel tainic al Lui Hristos (Biserica), datorită deosebitei legăturii perihoretice cu Duhul Sfânt, se arată a fi unicul loc al Duhului, nu fiindcă ultimul este conţinut acolo, ci, fiindcă, de acolo, din inima lumii, se revarsă peste tot, în orice direcţie. De vreme ce, prin intermediul Sfintelor Taine, şi, înprincipal, prin intermediul Dumnezeieştii Împărtăşanii, ne integrăm în Trupul Lui Hristos, intrăm, fără nici o greutate, în acest spaţiu, unde, doar aici, ,,viaţa cea trecătoare” se preface în ,,viaţă în Duhul Sfânt”.

În rugăciunea de invocare a Sfântului Ipolit al Romei se menţionează: ,,Ne rugăm Ţie, Doamne, trimite pe Preasfântul Tău Duh să sfinţească jertfa noastră. Ţine-o pe ea şi uneşte-o, şi dăruieşte sfinţilor [creştinilor] care sunt membrii ei, să se desăvârşească în Duhul Sfânt”. Să ne reamintim şi alte fragmente din Dumnezeiasca Liturghie de rit bizantin. ,,Trimite din înălţime la noi [adunarea care Îţi aduce jertfa] Duhul Tău cel Sfânt asupra Darurilor acestea ce sunt puse înaintea Ta [de către adunarea noastră]”. ,,Iar pe noi, cei ce ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi acelaşi potir [vin], uneşte-ne prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt”. ,,Am primit Duh din ceruri”, spun cei care s-au împărtăşit. Şi în tradiţia siriană, de foarte multe ori, Sfânta Euharistie este numită ,,foc şi Duh”. ,,Focul [flacăra] şi Duhul sunt prezente la botezul nostru”, scrie Sfântul Efrem Sirul. De asemenea, focul şi Duhul se găsesc în Pâine şi în Potir”. În Creştinismul răsăritean, legătura dintre Taina Mirungerii şi a Botezului, pune în evidenţă dimensiunea duhovnicească a celei de-a doua: moartea şi Învierea în Hristos ne introduce în Împărăţia Duhului. ,,Aşadar, acesta este Dumnezeu, purtător de trup, iar noi, oameni, purtători de duh”, scrie Sfântul Atanasie. Pentru un creştin, viaţa duhovnicească înseamnă viaţa în Duhul, sau, mai bine spus, Sfântul Duh ca [mod de] viaţă, la măsura existenţei noastre, înrădăcinată în Trupul Lui Hristos – Cinstitele Daruri – şi desăvârşirea noastră în comuniunea sfinţilor, fiindcă Duhul Sfânt este cel care clădeşte Biserica în comunitate. În Hristos, cu moartea şi învierea prin Botez, care este pecetea întregii noastre existenţe, primim Duhul cel de viaţă-Făcător, Acela care este Viaţa, mai puternică decât moartea, şi în care găsim suflarea vieţii noastre restaurate. Duhul ne conduce la ,,adâncurile Lui Dumnezeu” (I Cor. 2,10), însă nu într-un abis al indiferenţei, ci la plinirea şi la izvorul împărtăşirii personale de energiile dumnezeieşti cele necreate. Noul mod de viaţă pe care Duhul ni-l transmite este însăşi firea Sfintei Treimi. În realitate, în Duhul Sfânt Îl mărturisim pe ,,Domnul Iisus” (I Cor. 12,3), şi îndrăznim să ne adresăm Lui Dumnezeu ,,Avvá, Părinte” (Romani 8,15). Fiecare antinomie apofatică este scrisă în acest nume, al Tatălui, un nume care este mai presus decât tot numele Lui Dumnezeu, conform mărturiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fiindcă Tatăl este, în acelaşi timp, izvorul firii celei necuprinse de mintea omului – firea dumnezeiască – şi, în acelaşi timp, Acela care ne face pe noi părtaşi acestei dumnezeiri prin mijlocirea Lui Hristos, în Duhul Sfânt, într-un mod care ne face să Îl numim, cu atâta căldură, ,,Avvá”.

Viaţă în Hristos, viaţă în Duhul, viaţă în Sfânta Treime. Dincolo de confuzia existenţei Răsăritului necreştin, şi de conflictul, în mod vădit, dintre membri comunităţilor din Apusul postcreştin, plinătatea treimică începe, uneşte şi desăvârşeşte fiecare legătură umană de comunicare, sau, mai bine spus, această plinătate ne descoperă ce poate să însemne cu adevărat această legătură. Sfântul Ioan Damaschin scrie că, în Sfânta Treime, Persoanele ,,au o relaţie perihoretică, fără a se confunda, însă, una cu alta, fiindcă fiecare dintre ele are aceeaşi însemnătate, cu nimic mai prejos de însemnătatea celorlalte”

În istoria adevărată a umanităţii, descoperirea Sfintei Treimi este văzută ca descoperirea semnificaţiei persoanei şi a iubirii. Antropologia triadologică – care este teologia autentică a omului – descoperă în Hristos, sub săgeţile de foc ale Duhului Sfânt, ,,un Om unic”, în cel mai realist înţeles al cuvântului, prin intermediul diferenţierii Persoanelor: nu doar de o Fiinţă în aparenţă, ci de-o Fiinţă în realitate. Sfântul Maxim ne-a transmis intactă cosmologia triadologică a Părinţilor din vechime, care este foarte apropiată de teologia lui Pavel: tot ceea ce există, conform ontologiei tainei, ne ,,vorbeşte” despre Tatăl. Tot ceea ce, omul logic, poate să spună sau să înfăptuiască, iar acest lucru să aibă sens, ne vorbeşte despre Cuvântul care stabileşte şi dă un sens fiecărui lucru. Oriunde există materie, în contrast cu convingerea universală a entropiei, aceasta tinde către viaţă, viaţa tinde către conştiinţă, conştiinţa, spre Dumnezeu cel Întrupat, şi, în acest mod, materia ne ,,vorbeşte”, dă mărturie despre suflarea de viaţă-dătătoare a Duhului Sfânt.

Biserica Duhului [Sfânt] ni se înfăţişează în modul acesta, cosmos transfigurat, restabilit la frumuseţea cea dintâi, având, însă o perspectivă eshatologică. Energiile dumnezeieşti, prin intermediul Bisericii, sunt îndreptate înspre ,,inima” fiinţelor şi a lucrurilor, şi, ajung, încet, încet, prin împărtăşirea sfinţilor, la oameni şi în lume. Biserica Duhului Sfânt ne dă puterea de a deosebi şi, astfel, de a elibera adevărul fiinţelor şi al lucrurilor, sacrul din lume, chipul fiecărui om. Biserica nu se pune pe ea însăşi deasupra realităţii: dimpotrivă, constituie adâncimea şi esenţa acestei realităţi, descoperă împreună liturghia cosmică şi descoperirea istoriei.

În acest mod, Biserica ni se descoperă sub două înfăţişări, care corespund una cu alta, deşi acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Astfel, pe piatra plinătăţii care deja ne-a fost dată şi se păstrează, întâlnim slăvita şi transfigurata prezenţă a Lui Hristos Cel Înviat, acolo unde, Dumnezeu şi omenirea, Dumnezeu şi cosmosul, sunt de nedespărţit. Acesta este elementul care garantează ,,administrarea Tainelor” de către episcopi şi preoţi. Însă, din alt punct de vedere, această plinătate trebuie să se vadă în viaţa noastră personală, nu individual, ci colectiv, în Biserică, în comuniune, prin unirea libertăţii noastre cu Duhul Sfânt. În Hristos, toate ne-au fost date, însă, în Duhul Sfânt, toate reprezintă o regăsire în întâlnirea cu Hristos. Duhul este nou: este legat, într-un mod deosebit, de fiecare om. Niciodată nu încetează să inspire, între Dumnezeu şi om, ,,cuvinte noi” ale unei Cântări a Cântărilor deja înfăptuită. Duhul cere de la noi şi de la creaţie pocăinţă: această pocăinţă este o răsturnare autentică pentru simţurile noastre, pentru a înţelege ce anume este realitatea. Pocăinţa, la rândul ei, pregăteşte drumul pentru o revărsare a mijlocirii, a slujirii şi adoraţiei care este veşnică, şi, împreună, veşnic nouă.

Cât priveşte elementul ei omenesc, aşa cum remarcă Origen, Biserica este asemenea femeii infidele, pe care Hristos niciodată nu încetează să o cureţe cu sângele Său, şi să o arate mireasă neîntinată. Aşa cum se întâmplă în drumul fiecăruia dintre noi, şi Biserica cunoaşte perioade de gol şi ,,secetă”, care arată că Duhul a părăsit-o, poate, fiindcă ea a ,,adormit”, uitând de pocăinţă şi de slujire, poate şi pentru că a început să imite lumea şi civilizaţia ei. Acesta este momentul când monahii îşi fac apariţia pe scena istoriei.

Sursa: ,,Monahismul Ortodox”, Editura Armós, pp. 63-75

pemptousia.ro

07 Jun

Cinzecimea – Pogorârea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt tainic prezent

07 Jun

Dumnezeu nu este ”grămătic”

Glasul lui Dumnezeu și limbile oamenilor

ÊÕÑÉÁÊÇ ÔÇÓ ÏÑÈÏÄÏÎÉÁÓ-ÁÍÁÓÔÇËÙÓÇ ÔÙÍ ÅÉÊÏÍÙÍ- ÌÇÔÑÏÐÏËÇ ÁÈÇÍÙÍ

Dumnezeu nu este ”grămătic”

Dumnezeu nu este creator de cuvinte și limbi, nu este un ”grămătic”, născocitor de limbi și cuvinte, de gramatici sau sintaxe.

Eunomie, pe care Sfântul Grigorie de Nissa îl numește ”noul exeget al dogmelor mistice”, a formulat părerea că, de pildă, numele devlăstar, plantă și iarbă, precum și sămânță saulemn și altele asemenea au fost create de Însuși Dumnezeu înainte de zidirea omului, pentru că realitățile pe care le denumesc au fost create prin porunca lui Dumnezeu înainte de crearea omului. Sfântul Grigorie de Nissa respinge această învățătură a lui Eunomie prin multe observații lingvistice. Între altele, el spune că, pentru a putea fi formulat, limbajul omenesc are nevoie de multe mădulare ale trupului și de multe alte elemente, precum corzile vocale, limba, dinții, gura, aerul etc. Nu este cu putință ca toate acestea să Îi fie atribuite lui Dumnezeu, nici legătura dintre silabe, așa cum o realizează omul și alcătuiește cuvintele care cuprind numele lucrurilor[1]. Dumnezeu nu are gură ca noi, ca să dea diferite nume ființelor.

În alt loc, Sfântul Grigorie scrie că, așa cum se deosebește firea noastră de firea lui Dumnezeu, la fel există mare deosebire între cuvântul nostru și cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul nostru nu a existat de la început, ci a fost creat odată cu firea noastră, câtă vreme Dumnezeu-Cuvântul le-a întemeiat pe toate și pe toate le chivernisește și are putere asupra întregii zidiri și este viață, adevăr și dreptate, a fost la începutul creației și din totdeauna este. Este greșit să Îi atribuim lui Dumnezeu-Cuvântul caracteristice ale cuvântului omenesc, așa cum face Eunomie. Scrie Sfântul Grigorie: ”Acesta, așadar, este Cuvântul și atât de mare este, […] însă Eunomie Îi atribuie lui Dumnezeu, ca mare privilegiu, cuvântul omenesc alcătuit din nume, cuvinte și conjuncții”[2]. Dumnezeu a dat firii noastre puterea ei specifică pe care o activăm pentru realizarea diferitelor lucruri. Astfel se întâmplă și cu tot ce ține de limbă. Puterea cuvântului nostru este lucrarea-energia lui Dumnezeu, Care a creat firea, dar găsirea cuvintelor particulare pentru nevoia diferitelor lucruri a fost o invenție a omului. Dovadă în acest sens este faptul că nu i se pot atribui lui Dumnezeu diferite cuvinte rușinoase și necuviincioase care există în limbile oamenilor. În Sfânta Scriptură sunt folosite unele cuvinte care nouă ne sunt obișnuite, ”știut fiind că Duhul Sfânt din ale noastre alege”, căci Duhul Sfânt folosește cuvintele noastre și intră în comuniune cu noi. Acest lucru s-a petrecut și la Cincizecime, când fiecare a primit învățătura în propria limbă maternă și a cunoscut puterea și înțelesul cuvântului ”prin cuvinte cunoscute lui”[3].

Această învățătură care-L socotește pe Dumnezeu ”învățător al literelor, care stă și cugetă în amănunt ce nume să dea lucrurilor”[4] nu este decât ”vorbire în vânt” și ”deșertăciune iudaică”, ce a căzut cu mult de la înălțimea învățăturii creștinilor care cred în Dumnezeu, Cel ”mai presus de nume și de înțeles” și Care prin puterea Sa le ține pe toate, le aduce la existență și le păstrează în existență.

Sfântul Grigorie folosește o pildă care ne arată că Dumnezeu vorbește oamenilor în așa chip, încât ei să poată înțelege cele înalte. Așa cum pentru a-i face pe surzi să priceapă ce trebuie să facă folosim tot felul de semne și gesturi, pentru că este cu totul nefolositoare în cazul lor rostirea cuvintelor – la fel și în cazul nostru, al oamenilor îndeobște, înțelegerea celor dumnezeiești. Întrucât firea noastră este surdă și nu pricepe nimic din cele înalte, Harul lui Dumnezeu le vorbește în multe locuri și în multe chipuri Prorocilor, dând chip cuvântului lor, așa încât ”să îl înțelegem cu ușurință și așa cum ne-am obișnuit”[5], ca să ne poarte către înțelegerea celor înalte. Astfel, ne conduce la înțelegerea celor înalte și ne învață nu pe măsura măreției Lui – căci cum ar putea încăpea marele în mic? – ci pogorându-Se El la neînsemnătatea puterii noastre. Prin urmare, firea noastră, după ce a căpătat de la Dumnezeu putința să vorbească și să articuleze sunete și să vestească ce dorește, în continuare înaintează pe drumul ei prin lucruri, punând în numele ființelor anumite semne deosebitoare prin diferențierea corespunzătoare a sunetelor. Și conchide: ”Acestea sunt cele pe care noi le numim cuvinte și nume, prin care noi semnalăm puterea lucrurilor”[6].

glasul in

Limbile sunt născociri ale oamenilor

Diferitele limbi prin care comunică oamenii între ei sunt născociri ale oamenilor, iar nu creații ale lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nissa, referindu-se la faptul istoric al amestecării limbilor de după construirea Turnului Babel spune că diferitele limbi nu au fost create de Dumnezeu, ci Dumnezeu a încurcat atunci unica limbă existentă, ”ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul” (Facere 11:7). Adică, atâta vreme cât oamenii trăiau o viață comună și nu se împărțiseră încă în diferite popoare, ”toată mulțimea oamenilor folosea o singură limbă”. După Turnul Babel oamenii s-au împrăștiat în diferite locuri ”în funcție de comunitatea lingvistică”, având ca element de concordie între ei ”vorbirea aceleiași limbi”. Prin urmare oamenii nu se deosebeau în ce privește cunoașterea lucrurilor, cât în ce privește tipul numelor atribuite lucrurilor[7].

Totuși, și atunci când oamenii vorbeau o singură limbă, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se menționează că au fost învățați de Dumnezeu ”cuvintele”, după cum nu se menționează niciunde că, odată ce limba unică a fost risipită în multe limbi, o oarecare lege divină ar fi ”supervizat” felul în care vorbea fiecare om. Dar, atunci când Dumnezeu a vrut ca oamenii să vorbească în diferite limbi, ”a lăsat firea să-și urmeze drumul ei, articulând în fiecare comunitate sunetul după cum bine plăcea auzului, ca fiecare nume să aibă claritate”[8]. Astfel, formarea limbilor nu s-a realizat grație unei legi divine, ci a fost un proces firesc, strâns legat de formularea clară a cuvintelor.

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii

Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor.

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”[9].

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas[10]. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glaselanul minții (nous)[11].

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”[12].

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

Mitropolitul de Nafpaktos și Agios Vlasios Ierótheos Vláchos, Teologie postpatristică și experiență patristică bisericească, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, Pelaghia, 2012, pp. 147-157.

pemptousia.ro

07 Jun

Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni

sanmarcoanastasis

Dar omul e făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos le-a deschis celor ce cred în El şi trăiesc în dreptate porţile împărăţiei Cereşti, porţile fericirii veşnice. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare şi, prin moartea noastră, această pregătire se încheie. „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27). Atunci omul îşi lasă toate grijile pământeşti, trupul se descompune, ca să se ridice din nou la învierea obştească. Dar sufletul continuă să trăiască şi nu-şi întrerupe existenţa nici pentru o singură clipă.

Prin multe arătări ale celor ce au murit ni se dă să cunoaştem parţial ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când i se termină vederea cu ochii trupeşti, sufletului i se deschide vederea duhovnicească. Adesea, la muribunzi vederea duhovnicească începe încă înainte de a-şi da sfârşitul şi, văzându-i încă pe cei din jurul lor şi chiar vorbind cu ei, ei văd şi ceea ce alţii nu văd. Ieşind apoi din trup, sufletul se trezeşte printre alte duhuri, bune şi rele. De obicei el se îndreaptă către acelea care-i sunt mai înrudite după duh, iar dacă, aflându-se în trup, a fost sub influenţa unor duhuri, atunci rămâne sub influenţa lor şi după ce iese din trup, oricât de neplăcute ne-ar fi acestea la întâlnirea cu ele.

În primele două zile sufletul se bucură de o relativă libertate, poate să viziteze locurile pe care le-a îndrăgit de pe pământ, iar în cea de-a treia zi se îndreaptă spre alte teritorii. Cu această ocazie el trece printr-o mulţime de duhuri rele, care îi barează drumul şi îl învinuiesc de felurite păcate, spre care chiar ele l-au îndemnat. Potrivit dezvăluirilor, există douăzeci de asemenea bariere, aşa-numitele vămi, şi la fiecare omul este tras la răspundere pentru un anumit păcat; trecând de o barieră, sufletul ajunge la următoarea şi, abia trecând cu bine de toate, el poate să-şi continue calea, fără să fie imediat aruncat în gheenă. Cât de groaznici sunt acei demoni şi vămile lor ne arată faptul că însăşi Preasfânta Născătoare, dinainte vestită de Arhanghelul Gavriil de apropiatul ei sfârşit, S-a rugat Fiului ei să o izbăvească de acei demoni; împlinindu-i rugămintea, însuşi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Preacuratei Sale Maici şi să-l ridice la cer.

A treia zi este, de obicei, înfricoşătoare pentru sufletul celui adormit, şi atunci cu deosebire are nevoie de rugăciune. Trecând vămile cu bine şi închinându-se lui Dumnezeu, timp de încă treizeci şi şapte de zile sufletul vizitează lăcaşurile cereşti şi prăpăstiile iadului, neştiind încă unde se va afla şi abia în a patruzecea zi i se hotărăşte locul, până la învierea morţilor.

Unele suflete se află în starea de pregustare a bucuriei şi a fericirii veşnice, iar altele în
groaza veşnicelor chinuri, care vor începe pe de-a-ntregul după înfricoşata Judecată. Până
atunci mai sunt încă posibile schimbări în starea sufletelor, mai ales prin aducerea pentru ele a Jertfei celei fără de sânge (adică prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie), de asemeni şi prin alte rugăciuni.

Cât este de importantă în acest timp pomenirea la Sfânta Liturghie ne arată următoarea întâmplare, înainte de descoperirea moaştelor Sfântului Teodosie al Cenigovului (în 1896),
preotul care săvârşea reînvelirea moaştelor, fiind foarte ostenit, aţipi aşezat lângă moaşte şi îl văzu în faţa sa pe sfântul, care îi zise: „îţi mulţumesc că te-ai ostenit pentru mine. Te mai rog ca, atunci când vei săvârşi Sfânta Liturghie, să-i pomeneşti pe părinţii mei”, şi le rosti numele (preotul Nichita şi Maria). „Cum de tu, Preasfinţite, ceri rugăciuni de la mine, când tu însuţi stai în faţa Tronului ceresc şi le împărţi oamenilor milostivirile lui Dumnezeu?”, îl întrebă preotul. „Da, este adevărat – răspunse Sfântul Teodosie – dar pomenirea la Sfânta Liturghie este mai puternică decât rugăciunile mele.”

De aceea, pentru cei adormiţi sunt de folos şi parastasele, şi rugăciunile pentru adormiţi făcuteacasă, şi faptele bune făcute în numele lor ca, de exemplu, milostenia, jertfele pentru biserică, dar cele mai folositoare sunt pentru ei pomenirile la dumnezeiasca Liturghie. Au existat multe arătări ale morţilor şi alte întâmplări care arată cât de binefăcătoare este pomenirea celor adormiţi. Mulţi adormiţi în pocăinţă, dar care nu au apucat să-şi manifeste căinţa în viaţă, s-au eliberat astfel de chinuri şi au primit împăcarea. În biserică se înalţă întotdeauna rugăciuni pentru împăcarea sufletelor celor adormiţi, şi chiar în ziua Pogorârii Sfântului Duh, când ne rugăm în genunchi la vecernie, există o rugăciune specială „pentru cei ţinuţi în iad”.

Aşadar, fiecare dintre noi, dorind să-şi arate dragostea faţă de cei adormiţi şi să le ofere un real ajutor, poate face cel mai bine acest lucru rugându-se pentru ei şi, cu deosebire, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când părticelele scoase pentru vii şi pentru morţi se cufundă în Sângele Domnului, cu cuvintele: „Ridică, Doamne, păcatele celor pomeniţi aici, cu cinstitul Tău Sânge şi prin rugăciunile sfinţilor Tăi”. Nimic mai bun şi nimic mai mult nu
putem face pentru cei adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, dându-i să fie pomeniţi la Liturghie. Ei au nevoie întotdeauna de aceasta, dar cu deosebire în cele patruzeci de zile în care sufletul celui adormit parcurge drumul spre veşnicele lăcaşuri. Atunci trupul nu simte nimic, nu-i vede pe apropiaţii care s-au adunat pentru el, nu simte mirosul florilor, n-aude cuvântările de îngropare. Ci sufletul simte rugăciunile înălţate pentru el şi le este recunoscător celor care se roagă, simţindu-se duhovniceşte apropiat de aceştia.

Rude şi apropiaţi ai celor adormiţi! Faceţi pentru ei ceea ce ei au nevoie şi ce este înputerile voastre. Cheltuiţi bani nu pentru înfrumuseţarea exterioară a sicriului şi a mormântului, ci pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiaşi în numele apropiaţilor adormiţi, cheltuiţi pentru bisericile unde se înalţă rugăciuni pentru ei. Milostiviţi-vă de cel adormit, îngrijiţi-vă de sufletul lui! Pe toţi ne aşteaptă această cale; cât vom dori atunci să fim pomeniţi în rugăciune! Să fim şi noi înşine milostivi faţă de cei adormiţi.

Imediat cum răposează cineva, chemaţi imediat preotul sau daţi-i de vesteca să-i citească „Canonul pentru ieşirea sufletului”, care se cuvine a fi citit deasupra capului fiecărui dreptcredincios, imediat după sfârşitul său. Străduiţi-vă ca, dacă se poate, slujba parastasului să aibă loc în biserică şi ca, până la parastas, la capul repausatului să se citească Psaltirea.

Slujba parastasului poate să aibă loc şi fără mult ceremonial, dar e obligatoriu să fie făcută în întregime, fără prescurtări; nu vă gândiţi atunci la voi înşivă şi la comodităţile dumneavoastră, ci la cel adormit, de care vă luaţi rămas bun pentru vecie. Dacă în biserică se află mai mulţi răposaţi, nu refuzaţi ca slujba să fie făcută pentru toţi deodată. Este mai bine ca slujba parastasului să fie făcută pentru doi sau mai mulţi adormiţi deodată – cu atât mai fierbinte va fi rugăciunea celor adunaţi pentru ei – decât să li se facă slujbă separată şi preoţii, neavând destul timp şi putere, să scurteze slujba, când fiecare cuvânt al rugăciunii pentru adormit este ca o picătură de apă pentru cel însetat.

Îngrijiţi-vă neapărat şi imediat de sărindar, adică de pomenirea zilnică la Liturghie, timp de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile în care se slujeşte în fiecare zi, adormiţii cărora li s-a făcut parastas acolo sunt pomeniţi timp de patruzeci de zile şi mai mult. Dacă însă slujba parastasului se face într-o biserică fără slujire zilnică, apropiaţii celui adormit trebuie să se îngrijească singuri de sărindar şi să îl dea undeva unde se slujeşte zilnic. Este bine, de asemeni, să fie trimise pomelnice spre pomenire la mănăstiri şi la Ierusalim, unde se face rugăciune neîntreruptă lalocurile sfinte. Dar sărindarul trebuie început imediat după sfârşitul omului, când sufletul are nevoie cu deosebire de ajutor prin rugăciune şi, de aceea, pomenirea trebuie începută în locul cel mai apropiat în care se săvârşeşte slujire zilnică.

Să ne îngrijim de cei ce pleacă înaintea noastră spre lumea cealaltă, să facem pentru ei
tot ce putem, ţinând minte că „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi” (Matei 5, 7).

Sfântul Ioan Maximovici – Predici şi îndrumări duhovniceşti

pemptousia.ro

03 Jun

„Ekklisia! Este ora de mers la biserică!”

Primul meu pelerinaj în Sfântul Munte

Vocile-IN-0-Lykourgos-Anghelopoulos,-foto-de-I.-Panousakis

Athos, 1963

Călătoria mea iniţiatică a început într-o după-amiază de vară. Soarele de august incendia coasta Ierissosului şi plajele sale cu nisip. De pe vapor observam adolescenţii care se scăldau în apa limpede, imagine idilică a unei Grecii eterne şi paradisiace, orientată spre cultul tinereţii şi al frumuseţii.

Marea era calmă, nu adia nici vântul, iar condiţiile de navigare erau ideale. Este nevoie de măcarpatru ore pentru a ajunge la Iviron, capătul pelerinajului meu, mănăstire sacră, fondată în anul de graţie 979 de Ioannis Tornikios şi de alţi doi călugări, mănăstire închinată Adormirii Maicii Domnului.

Soarele strălucea din înaltul cerului, umbra stâncilor şi a munţilor cădea pe talazurile Mării Egee. Pe vapor, un grup de muncitori sezonieri şi nişte turişti nemţi. Mai erau, de asemenea, un călugăr bătrân, uşor de recunoscut după îmbrăcămintea neagră şi pieptănătură, precum şi un călător grec ce mergea în vizită la fratele său, călugăr în Athos, Sfântul Munte.

Turiştii, acaparaţi de frumuseţea plimbării pe mare, vorbeau tare şi fără reţinere. Deodată, s-a stârnit agitaţie în mulţimea de pe punte: muncitorii s-au adunat în jurul călugărului, asaltându-l cu întrebări. Intrigat, m-am apropiat şi l-am auzit pe părinte repetând, năucit: „L-am condus la spital. Nu aveam bani ca să rămân alături de el. Era nevoie să mă întorc la mănăstire.” Atunci, cineva l-a întrebat: „Părinte, s-a îmbolnăvit un călugăr?” El a răspuns laconic: „Nu, este vorba de un laic, care acum două zile a înjunghiat un călugăr pentru a-l jefui”.

Am aflat că, de fapt, un om apărut de nicăieri pătrunsese într-una din numeroasele chilii ale mănăstirii, răspândite de-a lungul malului mării. Seara, când călugărul a intrat în propria chilie după o zi de muncă, necunoscutul l-a lovit de mai multe ori cu sălbăticie cu un cuţit. Grav rănit, călugărul a reuşit să se târască până pe plajă. Abia în seara următoare a fost descoperit şi dus cu vaporul până la spitalul cel mai apropiat.

Această poveste i-a uluit pe toţi călătorii. Să agresezi un călugăr! Cine ar fi putut comite această crimă? Cum de a reuşit un necunoscut să pătrundă în Sfântul Munte? Bătrânul călugăr, fatalist, a răspuns ridicând din umeri: „Nu putem împiedica oamenii să vină pe Muntele Athos, nici să-i numărăm sau să le aflăm adevăratele intenţii. Este cu adevărat imposibil!”

Ancheta a dezvăluit faptul că asasinatul era cunoscut de serviciile de poliţie. Dar căutările au fost zadarnice… Omul era încă în libertate. Un pasager mi-a şoptit la ureche: „Este posibil să se fi ascuns într-o chilie sau să fie sub protecţia altor călugări.” Apoi, coborând glasul, a adăugat: „Din două, una: ori nu ştiu că protejează un asasin, ori sunt în deplină cunoştinţă de cauză. Se povesteşte că, într-o zi, un călugăr a ascuns criminalul propriului său frate pentru a se sfinţi prin aceasta!”

Situaţie paradoxală: acest fapt trist mă aducea spre lume şi josnicia ei, tocmai când începusem călătoria pentru a mă îndepărta de această lume şi pentru a mă apropia, a contrario, de Istorie, de Tradiţie şi de Asceză, pentru a mă impregna cu limba mistică a credinţei şi pentru a încerca să înţeleg puterea Ortodoxiei. Să particip la un moment de intensitate a vieţii monastice, ritmată de chemarea toacei, o toacă manuală pentru slujbe, alta al cărui sunet se aseamănă cu sunetul unui clopot, şi marea toacă de lemn atârnată de clopot, care pregăteşte serile liturgice.

iviron nyxta

După patru ore de navigare, am ajuns în apropierea mănăstirii. Se lăsase întunericul. Nu era nici măcar luna pe cer. După ce mi-am lăsat bagajele la arhondaric, am ajuns la mănăstire în momentul în care arhondarul, călugărul care întâmpina pelerinii, a strigat: „Ekklisia! Este ora de mers la biserică!” Eram nerăbdător să trăiesc această experienţa unică: să particip la ceremoniaagrypniei (privegherii), la sărbătoarea de duminică, aici pe Muntele Athos, în grădina Maicii Domnului. În mintea mea erau pământul grecesc, mănăstirile lui, Kremasti, Vlacherna, Frangapidima, Skafidia, sfinţii săi ai căror ochi fuseseră scoşi de turci, sărbătoarea copilăriei mele, unde protopsaltul, care era unchiul meu patern, cobora solemn din strană pentru a cânta.

În momentul în care am pătruns în katholikonbiserica principală a mănăstirii, lumânările s-au aprins una câte una. Slujba a început când biserica s-a luminat în întregime. Stranele erau confortabile. În faţa mea, înfăşurat într-un voal diafan, transparent, se găsea lămâiul din argint oferit mănăstirii la sfârşitul secolului cil XIX-lea de către grecii ortodocşi emigraţi în Rusia. Călugării îmi povestiseră că în momentul instituirii primei republici greceşti (1924), toate mănăstirile din ţară hotărâseră să vândă o parte din bunurile lor pentru a finanţa primii paşi ai tinerei democraţii. Aşadar, aici oferiseră tot ce aveau mai preţios, acest faimos lămâi al cărui argint putea fi topit pentru a face monede… Reprezentantul Statului a refuzat acest cadou: „Păstraţi-vă lămâiul, Statul va găsi bani din altă parte!” a hotărât el, după ce s-a gândit puţin, emoţionat de imensul sacrificiu. Astfel, lămâiul împodobeşte biserica până astăzi. Este expus în fiecare an, în mod solemn, pentru Panaghia Ivironului, Portaitissa, la cincisprezece august.

iviron lemoni

Vecernia începuse de ceva timp. În biserică, umbrele devin tot mai multe, schimbându-şi forma. Templul se înalţă la dimensiuni infinite şi îmi revine în minte o dilemă din copilărie: „Vrei să spui că cerul o să se deschidă în această seară?…” După ceasul meu, miezul nopţii trecuse demult. În foarte puţin timp se va oficia artoklasia (Litia): „Îmi ridic inima mea spre tine, o, Cuvântule!”.

Asceza pe muntele Athos îl trimite pe călător în alte timpuri, îl transportă spre o lumină îndepărtată: „Aminteşte-ţi, Doamne, de împăraţii noştri, Nichifor şi Ioan, care au ridicat această mănăstire”, rosteşte solemn un bătrân cu părul alb, ca şi cum împăraţii Bizanţului, Nichifor Fokas şi Ioan Tsimiskis, ar fi murit ieri. În ochii înţelepciunii divine, o mie de ani sunt ca o zi… Pentru pelerinul care vine să-şi împlinească asceza pe Muntele Athos, doar rugăciunea şi puritatea sufletului mai contează. Astfel spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, în al 83-lea Discurs al său: „Pentru că intenţia celor care intră într-o asemenea luptă este în primul rând nevoia de a se detaşa de lume şi de tot ceea ce este lumesc. Nu pentru că aceste realităţi ar fi obstacole, sau lucruri dăunătoare; ci mai degrabă pentru că nu ne-am putea regăsi în ele şi nici nu am putea trage vreun folos din ele”.

Câteva zile mai târziu am făcut o lungă plimbare în Grădina Maicii Domnului, în acea natură sălbatică unde potecile abrupte conduc de la o mănăstire la alta. De la Lavra până la Katounakia am mers purtând în gând glasul mistic al binecunoscutului sfânt Ioan Cucuzel, aşa-numitulMaistor, maestru între maeştri. Bătrânul care ne însoţea şi-a ridicat deodată bastonul, indicând o porţiune mai joasă în stâncă: „Priviţi peştera lui Cucuzel”, spuse el. O legendă povesteşte că în acel loc unde păştea o turmă de capre tinere, un ascet a auzit o cântare. Ieşind din chilia sa, a observat caprele adunate în jurul unui cântăreţ străin. A alergat până la Lavra şi a povestit întâmplarea egumenului. Acesta l-a chemat pe Noul Orfeu şi l-a întrebat cum îl cheamă: era chiar marele Cucuzel în persoană, archimousikos-ul împăratului (conducătorul muzicienilor de la curtea împăratului)!

Continuându-ne coborârea spre Karoulia, ne-am întâlnit cu doi jandarmi, aflaţi în căutarea asasinului. La Karoulia, viaţa de sihastru îşi intră în drepturi, cu imaginea descrisă de Filocalie:„Sărăcia şi liniştea sunt comoara ascunsă al acestui fel unic de vieţuire.” Intransigenţa ascezei apără de degenerare, ea obligă la adevărata apreciere a lucrurilor, stă mărturie pentru credinţa gravată în piatra monahismului ortodox. Într-o zi, părintele Theoklitos [Dionysiatul], având un vizitator impresionat de biblioteca sa, a răspuns: „Nu fiţi uimit. Aveţi mai degrabă admiraţie pentru cei umili şi neştiutori, oamenii fără minte! Pentru că aceia cred şi acest lucru este singurul care contează”.

În acelaşi gând cu mine, un sihastru a adăugat amar şi supărat: „Am venit aici, pe partea cea mai retrasă a Sfântului Munte pentru a scăpa de lume, crezând că ne-am putea găsi liniştea. Dar suntem în permanenţă asaltaţi. Nu există un loc de pe coastă pe care să nu se debarce în permanenţă, pentru a ne fotografia, pentru a ne striga, pentru a ne privi ca pe nişte fiinţe ciudate. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, îşi aduc după ei femei pe jumătate goale, expunându-şi fără ruşine părţile corpului, fără a ţine seama de respect şi bună-cuviinţă. Probabil intră în programul croazierelor să fie scoase din cuiburile lor abrupte aceste păsări sălbatice… Astfel, femeile de lume vor avea subiect de discuţie la întâlnirile mondene”.

În acest sfârșit de vară, chipurile pelerinilor erau mai umane, mai umile. Ne făceam bagajele, când prima ploaie cădea pe pavajul de dale al mănăstirii. Un pustnic ne-a însoţit până la mare. Şchiopăta puţin şi ne-a spus aceste vorbe: „Vă rog, acum că vă întoarceţi în lume, să ne trimiteţi nişte tineri – sunt din ce în ce mai puţini cei care îmbrăţişează vocaţia de călugăr, pentru ca viaţa şi Tradiţia să poată continua.”

vocile end„Pentru ca viaţa să continue…” Pe vapor, cuvintele bătrânului îmi stăruiau în minte. Astfel ne implora sfânta mănăstire, să păstrăm vie flacăra ortodoxiei.

Marea redevenise liniştită. Primul meu pelerinaj la Muntele Athos se încheia.

Sursa: Lykourgos Angelopoulos, Vocile Bizantului, traducere de prep. univ. drd. Adrian Sârbu, Iaşi, România, 2011, pp. 5-10.

pemptousia.ro

30 May

Inocența copilăriei

30 May

ΠΟΝΤΟΣ CONCERT(2013)

30 May

Η ΡΩΜΑΝΙΑ ΕΠΑΡΘΕΝ

Αυτές τις μέρες διάβαζα δημοτικά τραγούδια
για τ’ άθλα των κλεφτών και τους πολέμους
Πράγματα συμπαθητικά, δικά μας, γραικικά.
Διάβασα και τα πένθιμα για το χαμό της πόλης.
Πήραν την πόλιν, πήραν την, πήραν τη Σαλονίκη.
Και τη φωνή που εκεί που οι δυο εψέλναν
ζερβά ο βασιλιάς και δεξιά ο Πατριάρχης
ακούστηκε κι είπε να πάψουν πια.
Πάψτε παπάδες τα χαρτιά και κλείστε τα Βαγγέλια.
Πήραν την πόλιν, πήραν την, πήραν τη Σαλονίκη.
Όμως εκείνο που με άγγιξε πιο πολύ
ήταν το άσμα το Τραπεζούντιο με την παράξενή του γλώσσα
και με τη λύπη των Γραικών των μακρινών εκείνων
που ίσως όλο πίστευαν πως θα σωθούμε ακόμη.
Μα αλίμονο μοιραίον πουλίν
από την πόλη έρτε
μες σο φτερούλιν’ αθ εν’ χαρτίν περιγραμμένον
κι ουδέ σην άμπελον κονεύ μηδέ σο περιβόλιν
επήεν και εκόνεψεν σου κυπαρίσσ’ τη ρίζαν.
Οι αρχιερείς δε δύνανται ή δε θέλουν να το διαβάσουν
Σέρας υιός γενήκασεν αυτός που το παίρνει το χαρτί
Και το διαβάζει κι όλο φύρεται
Σίτα αναγνώθ’ σίτα να κλαίει
Σίτα να κρούει την κάρδιαν
Να αλί εμάς να βάι εμάς
η Ρωμανία πάρθεν.»

Κωνσταντίνος Π. Καβάφης

…………………………………………………..

Ν’ αϊλί εμάς και βάι εμάς 
οι Τούρκι την Πόλ’ επαίραν 
επαίραν το βασιλοσκάμ’
κι ελάεν η Αφεντία.

Μοιρολογούν τα εκκλησιάς
κλαίγνε τα μοναστήρα
κι ο Αι Γιάννες ο Χρυσόστομον
κλαίει και δερνοκοπάται

Μη κλαις, μη κλαις, Αγιάννε μου
και μη δερνοκοπάσαι
η Ρωμανία ’πέρασεν
η Ρωμανία ’πάρθεν

Η Ρωμανία κι αν ’πέρασεν
ανθεί και φέρει κι άλλο.

30 May

Înțelepciunea cuvântului

30 May

Lista păcatelor mântuitoare

30 May

Constantinople

30 May

Fotografia zilei

29 May

Nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer!

arsenie-papaciocCum putem evita rutina din viaţa nostră, care ne cuprinde pe nesimţite? Deci, trebuie să fim permanent preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, de neschimbat, de neuitat: mântuirea! Şi, de aceea, trebuie să fugim de obiceiuri şi de rutină. Totul în viaţă trebuie să plece din această fiinţă a vieţii noastre: inima. Este adevărat, probleme sunt multe, dar nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer. Dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Trebuie să te ţii de această sfoară orice ar fi, oricât de puternice ar fi vânturile! Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te! Să nu credeţi că Dumnezeu nu ne înţelege în momentul istoric prin care trecem. Sigur că ne înţelege. Trăim în aglomeraţiile urbane; cum putem să avem paza minţii şi rugăciunea? Dragă, oriunde ai fi, nu te detesta pe tine. Ca un slujitor al lui Hristos, oriunde ai fi, să fii cu Hristos. Dacă eşti într-o ocupaţie profesională, îţi faci datoria acolo, şi pentru că îţi faci datoria, eşti un om al lui Hristos, că în numele Lui eşti cinstit tu acolo, în acte şi într-o serie întreagă de alte operaţiuni. Iar dacă eşti liber, poţi zice o rugăciune: „Doamne, Iisuse!“ sau „Doamne, Doamne, Doamne!“. Dumnezeu ştie că ai fost în imposibilitate să te rogi, dar tu, totuşi, pe undeva, te recunoşti omul Lui. Chiar la rugăciune o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar nu te teme. Dumnezeu ştie dinainte ce ai să ceri tu, dar îi place ca tu să lupţi. Nu ceda, nu abandona viaţa ta pentru ispitele care vin! Şi dacă te găseşti în Bucureşti sau într-un sat, cine ştie pe unde, Hristos este acelaşi peste tot. Pentru că nu se pune atât de mult problema lumii care împiedică, ci a diavolului; el te împiedică. Tu eşti singur şi nu poţi să faci rugăciunea, pentru că te împiedică diavolul, că noi nu luptăm cu carnea şi cu sângele, ci cu puterile întunericului, pe viaţă şi pe moarte! Extras din Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc, vol.1-3, Editura Mânăstirea Sihăstria, p.123

ortodox.md

28 May

Teologie patristică

Mistica bizantină

Nu ne este cu putinţă să ne oprim asupra tuturor reprezentanţilor misticii bizantine de după Symeon, asupra cuvântului înflăcărat al lui Nichita Stithatul, ucenicul lui Symeon (importante opere mistice ale acestuia sunt încă needitate) sau asupra lui Kállyst Katafygiotul (veacul al XII-lea). Kállyst a fost preocupat îndeosebi de subiectul îndumnezeirii, pe care la prezentat cu rară subţirime dialectică (vezi P.G. 147, pp. 833-941). Scrierile lui pe acest subiect constituie unele dintre cele mai alese pagini de filosofie bizantină.

Încheiem subiectul misticii bizantine cu cea din urmă mare mişcare, isihasmul (veacul al XIV-lea), oprindu-ne, pe scurt, asupra celor mai importante elemente ale acestuia.

Trebuie, mai întâi, să reamintesc faptul că, dacă până în veacul al XI-lea, Asia Mică joacă un rol principal şi în viaţa spirituală a Bizanţului, de acolo provenind cele mai remarcabile personalităţi, în ultimele trei secole [dinainte de căderea Constantinopolului], acest rol revine părţii europene a Imperiului. Tesalonicul şi Sfântul Munte se dovedesc acum a fi cele mai importante centre de viaţă spirituală, alături de capitală.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începuturile celui de-al XIV-lea, monahul Grigorie Sinaitul a introdus în Sfântul Munte isihia, cel mai înalt grad al trăirii monahale. În Sfântul Munte, isihia s-a dezvoltat şi s-a fasonat în cadrul mişcării mistice vii a isihasmului. Motivul disputei de amploare ce s-a aprins în jurul isihasmului, care a tulburat Ortodoxia vreme de o sută de ani, încheindu-se prin victoria isihasmului şi acceptarea lui de către Biserica oficială, a fost dat de un monah grec, Varlaam Calabrezul (din Calabria Italiei, 1290-1348). Vom vedea imediat cum s-au desfăşurat lucrurile.

Isihaştii Sfântului Munte ajunseseră la concluzia că adoptarea în vremea rugăciunii a unei anumite poziţii a corpului ajută foarte mult la atingerea unei iubiri extatice şi care, într-un mod imediat şi nu progresiv, îi aducea la mult dorita unire cu Dumnezeu. Trebuia să-şi concentreze atenţia asupra locului inimii. Unirea cu Dumnezeu, ziceau, se face atunci când duhul reuşeşte să aducă mintea în adâncul inimii, o strangulează, îi împiedică mişcările obişnuite către obiectele exterioare şi, din Babilon, o reîntoarce în Sion. Singură lucrarea inimii conduce spre adevărul curat, pentru că este o lucrare simplă şi curată, fără nici o formă, dar al Harului lui Dumnezeu. Mişcarea dragostei mistice către Dumnezeu, anti-intelectuală încă de la început, subliniază acum şi mai mult rolul inimii, al simţirii. Din ce în ce mai mult se lărgeşte domeniul deschis de porunca evanghelică a iubirii, ajungând să cuprindă întreaga viaţă a omului. Şi, aşa cum era firesc, cei mai receptivi la predica evanghelică s-au dovedit a fi misticii.

Fără încetare, isihaştii s-au împotrivit raţiunii, în minte şi în inimă. Atunci când inima strangulează mintea, ea apără cunoaşterea principiilor şi a justei îndepliniri a poruncilor dumnezeieşti. Aceasta este limba pe care, mult mai târziu, o va vorbi foarte limpede atât Pascal, cât şi Rousseau. Amândoi dau prioritate limbii inimii, logicii inimii, aşa cum o numesc ei, şi nu limbii raţiunii. Perseverând în această teorie şi în rugăciune, monahii Sfântului Munte spuneau că ajungeau să vadă împrejurul lor o lumină foarte puternică, care îi inunda cu o bucurie de nedescris. Şi, adăugau ei, această lumină nu era altceva decât însăşi lumina necreată a lui Dumnezeu, distinctă de firea lui Dumnezeu. Avea însă aceeaşi fire cu lumina care a orbit ochii Apostolilor în Muntele Tabor cu ocazia Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Acestea sunt lucrurile care i s-au părut stranii lui Varlaam. A venit la Constantinopol, tocmai din Calabria, pentru a-l studia pe Aristotel în original. În Occident, Aristotel era studiat de ceva vreme. Se aflase despre el de la arabi, prin traduceri, dar şi din lucrările bizantinilor. Notăm aici îndeosebi „Izvorul cunoştinţei” al lui Damaschin, lucrare care fusese tradusă în patru rânduri în latină, exercitând o influenţă deosebită asupra lui Toma d’Aquino. Aristotel a exercitat o influenţă unică asupra gândirii occidentale care, începând cu secolul al XI-lea începuse să se manifeste filosofic şi să prezinte o primă perioadă de înflorire. Această influenţă a ajuns la apogeu prin Toma d’Aquino. Acesta l-a considerat pe Aristotel singurul mare filosof cu ale cărui unelte metodice şi-a putut construi propria filosofie, singura adevărată şi care, de aceea, aşa cum spunea, era şi singura [filosofie] creştină. Aceasta este filosofia care este acceptată şi astăzi de Biserica Catolică drept filosofia creştină oficială. Această mişcare spre Aristotel a stârnit, după cum era şi firesc, şi interesul occidentalilor pentru textele aristotelice originale şi pentru studiul limbii greceşti, lucru care l-a adus şi pe Varlaam la Constantinopol. Varlaam este o figură interesantă şi stranie. L-a studiat pe Euclid şi a scris şase cărţi despre aritmetică. A studiat şi a scris o lucrare importantă despre stoici. Plin de sine din pricina înţelepciunii lui şi având o încredere exagerată în sine însuşi, a făcut mult zgomot în Bizanţ, unde voia, se pare, să lase impresia că înţelepciunea occidentalilor, pe care bizantinii continuau să îi socotească barbari, ar fi fost superioară.

Atitudinea provocatoare a lui Varlaam a stârnit discuţii publice în privinţa lui, la palat, înaintea Împăratului Andronic al III-lea şi a curţii sale (1330). Varlaam şi-a asumat înfruntarea unui mare înţelept bizantin, Nichifóros Grigóras. Dialogul lui, „Floréntios”, chiar dacă nu este obiectiv, arată limpede ce a urmărit şi ce a reuşit Grigóras în respectiva discuţie. El vrea să dezvăluie în persoana lui Varlaam pe sofistul, pe omul cu lecturi superficiale. Îşi începe testarea înţelepciunii de la astronomie, silindu-l, chiar de la început să şteargă astronomia şi ştiinţele conexe din catalogul ştiinţelor din care poate da răspuns oricărei întrebări ce i se pune. Grigóras, mândru de cunoştinţele sale matematice – printre altele, era un foarte bun matematician, iar astronomia cunoştea punctul maxim de înflorire în Bizanţ, în acea perioadă –, dorea să dezvăluie ignoranţa lui Varlaam şi a lumii occidentale şi să evidenţieze gradul redus al cunoaşterii precum şi măsura în care înţelepciunea lor se rezuma la fizica şi la logica lui Aristotel şi care era valoarea ei reală.

Ruşinat de insuccesul său, Varlaam s-a refugiat la Tesalonic, mergând apoi în Sfântul Munte. Acolo a cunoscut, de la un monah fără şcoală, învăţătura despre isihie, pe care a deformat-o şi a ridiculizat-o. Pe isihaşti i-a numit omfaloscopi şi s-a arătat a fi un sever învinuitor al lor, acuzându-i de cacodoxie. Din moment ce aceştia susţin, zice el, că văd cu ochii lor trupeşti lumina dumnezeiască şi necreată, acest lucru înseamnă că pentru ei harul este ceva creat. Ei distrug astfel, concluzionează el, dogmele de bază ale Bisericii. Vederea divinului, se opune Varlaam – şi aici se vede raţionalismul său extrem –, este ştiinţa şi cunoaşterea. Cel care cunoaşte înţelepciunea, cunoaşte şi adevărul; şi cel care cunoaşte adevărul, cunoaşte şi pe Dumnezeu şi rămâne alături de El de nevoie. Dacă studiezi, adaugă el, pe Pitagora, pe Platon, pe Aristotel, atunci ajungi la deţinerea adevărului. Este limpede că, pentru Varlaam, înţelepciunea antică constituie o purificare a sufletului, fără de care nu este cu putinţă să ajungi la Dumnezeu, să te uneşti cu El. Este o atitudine diametral opusă aceleia a misticilor şcolii lui Symeon pe care o urmează şi isihaştii. Orice fiinţă văzută, mai zice Varlaam, este creată; lumina taborică s-a făcut văzută ochilor trupeşti, deci nu este deloc necreată. Este creată, concretă (perigraptón), nu diferă de lumina pe care o vedem cu simţurile noastre, şi este mai prejos de minte.

Argumentele lui Varlaam arată limpede că gândirea lui este în întregime străină de mistică, o ignoră sau nu reuşeşte să o înţeleagă, este o gândire foarte apropiată de valorile greceşti şi vrea, la fel ca aceea, să se bazeze pe argumente fizice, logice. Iar mistica doreşte să surmonteze exact acest aspect. Chiar grec fiind, Varlaam, stăpânind limba latină şi locuind în Occident, a fost influenţat de scolasticii occidentali, îndeosebi de Toma d’Aquino, urmând direcţiei şi argumentelor acestora.

La fel şi ceilalţi adversari ai isihaştilor, cu excepţia lui Grigóras. Toţi fuseseră influenţaţi de latini, care începuseră să fie traduşi în greacă. Destui dintre ei se manifestau ca şi admiratori ai gândirii latinilor. Însuşi Varlam a devenit mai târziu Cardinal al Bisericii Catolice. Astfel, lupta împotriva isihaştilor, în adânc, ia forma unui litigiu între Răsărit, care ia partea misticii, şi Apus, care, prin Toma d’Aquino, susţine că raţiunea este singurul organ capabil să cugete la Dumnezeu. De fiecare dată când problemele profunde, fundamentale, cu care Ortodoxia s-a confruntat, prin diversele erezii, proveneau din Răsărit, ele s-au corectat, dar, de această dată, problema provine din Apus, în frunte cu Aristotel, pe care încă nu îl cunoaşte pe deplin. Teologia şi raţiunile cele despre Dumnezeu sunt cunoscute (d’Aquino, Varlaam), dar vederea lui Dumnezeu (la Symeon), este reflexivă sau intuitivă? În jurul acestei întrebări are loc lupta dintre varlaamiţi şi isihaşti. Ceea ce îi scandalizează cel mai tare pe varlaamiţi este pretenţia isihaştilor că ei văd lumina necreată. Acest lucru îl consideră ca pe un fel de materializare a lui Dumnezeu.

Înainte de a trece la Grigorie Palama (1296-1359/60), căpetenia isihaştilor, pentru a vedea cum îl combate pe Varlaam şi pe adepţii lui, să mergem la Nichifor Grigóras, cel mai de seamă anti-palamit. În mod contrar tuturor celorlalţi, Nichifor Grigóras îşi bazează argumentele pe tradiţia bizantină, nu pe cea occidentală. Deţinător al unei dialectici acide şi cunoscător probat al filosofiei greceşti, el vede în teoria isihaştilor, care face diferenţa între substanţa (ousía) lui Dumnezeu şi energiile Lui, un pericol serios de reîntoarcere la politeism. Palama, zice Grigóras, readuce la viaţă Ideile platoniste, care sunt fiinţe intermediare între Dumnezeu şi lumea simţită. Substanţa şi existenţa concură în Dumnezeu, susţine Grigóras urmând învăţătura ortodoxă tradiţională. Dar pentru că el vede în isihasm o formă de politeism, l-a combătut cu multă aciditate. În lupta aceasta el a sacrificat totul, bunăvoinţa Împăratului, funcţiile şi demnităţile, şi a preferat să meargă la închisoare, unde a şi murit. Atunci când s-a răspândit ştirea despre moartea lui, mânia palamiţilor a izbucnit fără nici o reţinere. S-au năpustit asupra trupului său mort, i-au adus injurii şi l-au târât pe drumurile capitalei. Fac referire la acest episod pentru că arată încrâncenările extreme pe care le-a produs „disputa isihastă”. Să fim atenţi la încă un aspect. Grigóras fusese un mare erudit şi învăţat. Îi cunoştea bine pe clasici, pe care îşi baza propriile lui cunoştinţe, îndeosebi cele de matematică. Educaţia lui, însă, nu i-a împiedicat sufletul să se îngrijească de cele de după moarte: „am rămas, spune el cu mândrie, de neclintit (în lupta contra palamiţilor) pentru a-mi salva ideile şi sufletul”.

Să continuăm acum cu Palama. Provenind dintr-o familie de vază, a crescut la curtea lui Andronic al II-lea. De timpuriu a fost câştigat de mistică, care în vremea aceea avea o mare receptare în aproape întreaga creştinătate. Contemporani lui Palama şi lui Cabasila sunt cei doi mari mistici germani, Eckart şi Tauler, care vorbesc o limbă foarte asemănătoare. „Şi de ce, zice Tauler, trebuie să taci? Pentru că atunci Logosul va putea să se nască înăuntrul tău, să se exprime şi să se facă auzit. Este limpede că, dacă tu vorbeşti, Logosul va tăcea. Este cu neputinţă să slujeşti mai bine Logosul altfel decât tăcând şi ascultând. Dacă acum îţi ieşi cu totul din fire, va intra înăuntrul tău Logosul întreg…”.

De tânăr, Palama a părăsit curtea, a luat schima monahală în Tesalonic şi s-a retras la un schit îndepărtat de lângă Verria pentru a se însingura. A apărut însă Varlaam, cu atacul său la adresa isihaştilor şi i-a întrerupt reculegerea şi studiul. Pentru a sprijini metoda de rugăciune a isihaştilor şi pentru a demonta ridiculizarea făcută de Varlaam, Palamas se sprijină pe învăţătura creştină privind trupul, care este biserică a lui Dumnezeu şi nu este un principiu al răului. Pe acest subiect avem o interesantă lucrare, „Prosopopiía”, care, chiar dacă nu ar fi opera lui Palama, aşa cum era universal acceptat mai înainte, cu toate acestea, ea reflectă punctele de vedere pe care acesta le susţine. În această lucrare, sufletul personificat declamă un sever rechizitoriu la adresa trupului, iar trupul, personificat şi acesta, răspunde la rândul lui, combătând învinuirile şi conduce comitetul de judecată la concluzia că tot ceea ce a susţinut sufletul nu este de sorginte creştină, ci neoplatonică. Concluzia acordă dreptatea, poziţia creştină corectă, trupului, celeilalte laturi necesare fundamentării omului.

Înşelătoare, aşadar, calea neoplatonică spre adevăr. Calea cea neînşelătoare, zice Palamas, care conduce la Dumnezeu, este aceea care trece prin minte, calea minţii. Care este, însă locul minţii? Aici se găseşte rădăcina diferendului cu varlaamiţii. Mintea este în afara trupului, sau înăuntrul lui? Să aşezăm, zice Palama, mintea cu totul în afara trupului pentru a ne bucura de vederi noetice, aceasta este cea mai mare înşelare grecească, rădăcina şi sursa a toată cacodoxia, descoperire a demonilor, rod al lipsirii duhului… Şi la noi, continuă el, adepţii acestei înşelări susţin că mintea, în vremea rugăciunii, trebuie să se găsească în afara trupului. Atunci când isihastul zice în afara trupului, înţelege, fireşte, în afara simţirii trupeşti, nu localizarea în afara trupului, din moment ce mintea este netrupească. Ştim însă bine, susţine Palama, că, atunci când mintea se găseşte în inimă, ea se găseşte în organul ei propriu, în vistieria ei. Aşadar, atunci când vrem să ne curăţim mintea, trebuie să o concentrăm în inimă. Poziţia pe care o adoptă Palama în această chestiune esenţială este absolut clară. El se opune limpede şi fără ocolişuri obiectivismului silogistic care consideră omul, am zice, ca pe o maşină silogistică, se opune şi extaticii neoplatonice, care îl scoate pe om în afara omului. El încearcă să formuleze o teorie care se trage din rădăcina cea mai adâncă a creştinismului. Vrea ca mintea să se boteze în inimă şi să-i acorde acesteia conducerea. Pentru a evita acuzaţia de subiectivism, Palama adaugă că isihaştii nu vor mintea în trup şi în inimă, ci vor să o îmboldească înăuntrul ei înşişi. Doar atunci mintea îşi regăseşte esenţa proprie, trecând prin inimă şi depăşindu-se pe sine însăşi, şi se reîntoarce la Dumnezeu.

Varlaam susţinea că nu există vedere a lui Dumnezeu care să treacă dincolo de capacităţile noetice şi considera ridicolă pretenţia isihaştilor că ei ajung la cunoaşterea lui Dumnezeu în mod mistic. Palama răspunde că această vedere mistică constituie cea mai strălucită dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi că Acesta este mai presus de toate fiinţele. „Eu, continuă Palama în acest text revelator, susţină că sfânta noastră credinţă, deasupra oricăror simţiri şi cugetări, este o vedere a inimii noastre într-un mod special, pentru că trece dincolo de toate capacităţile noetice ale sufletului nostru”. Doar atunci, susţine el în altă parte, când lumina ne inundă inima, doar atunci omul adevărat îşi săvârşeşte lucrarea lui cea adevărată, urcă munţii cei veşnici, vede nevăzutul şi intră pe deplin în tărâmul miracolului. Aici vreau să vi-l reamintesc pe Pascal care vorbea despre Dumnezeu ca fiind simţit de inimă (sensible au coeur), subliniind că un lucru este să simţi adevărul cu inima, şi altul să-l cunoşti cu raţiunea. Această chestiune îl preocupă şi pe Palama, care îi dă aceeaşi rezolvare. Inima luminată, şi nu mintea, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, aceasta ne salvează.

Cum răspunde argumentelor lui Varlaam, cum că lumina taborică este materială, creată şi simţită? El susţine, după cum am văzut, o diferenţiere reală între esenţa şi energia lui Dumnezeu. Există, zice Palama, o infinitate de energii dumnezeieşti, dintre care una este lumina taborică. Toate izvorăsc din esenţa lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor nesecat, şi sunt legate de ea într-un mod inextricabil. Esenţa lui Dumnezeu este – zice el urmându-l pe Dionisie Areopagitul – norul dumnezeiesc din care reies energiile dumnezeieşti care constituie manifestările lui Dumnezeu, ieşirile acestora către noi. Omul, ajutat de Harul lui Dumnezeu, nu se uneşte cu esenţa, ci cu energia lui Dumnezeu. Şi pentru că şi cea mai mică particulă a esenţei dumnezeieşti are toate puterile dumnezeirii – căci dumnezeirea nu se împarte precum trupurile –, cei care au primit înăuntrul lor energia dumnezeiască, L-au primit înlăuntrul lor pe Întreg Dumnezeu.

Şi cum este cu putinţă, se întreabă Palama, să cugetăm că ar exista fire fără energie? Cum am putea spune că pronia, preştiinţa, creaţia sunt esenţe şi nu energii? La fel ca în monotelism, şi aici se pune problema relaţiei dintre esenţă şi energii, însă din alt punct de vedere. Varlaamiţii vedeau relaţia dintre cauză şi efect strict într-un mod natural şi logic: Dumnezeu – creaţie – făpturi. Palamiţii, prin Harul dumnezeiesc, îl văd pe Dumnezeu cu proprii lor ochi. Cei dintâi ajung la îndumnezeire doar prin intermediul minţii. Cei din urmă, prin Harul lui Dumnezeu. Palamiţii trăiesc alături sau dedesubtul acoperământului energiei dumnezeieşti. În loc să caute o determinare cauzală, o dovadă logică a existenţei lui Dumnezeu, palamiţii îl văd pe Dumnezeu, trăiesc în Dumnezeu. Această vedere specifică a divinului care se întoarce spre mistic ca spre un prieten sau îl sfătuieşte ca un dascăl, nu intră în conflict cu ideea pe care acesta o are în acelaşi timp despre Însuşi Dumnezeu, şi anume că El este infinit şi indescriptibil. Şi aceasta, pentru că Dumnezeu, pe Care misticul îl vede acum, este o energie dumnezeiască, nu esenţa lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, doar cei care au ochii curaţi îl văd pe Dumnezeu, şi nu o făptură, aşa cum ziceau Varlaam şi acoliţii săi. Ochii care văd după fire sunt orbi faţă de lumina dumnezeiască, care nu este simţită, adică aşa cum o văd ochii trupeşti. În momentul Schimbării la Faţă, Dumnezeu a lăsat un moment întredeschisă poarta spre dumnezeire celor cărora le-a dat Harul Său, şi le-a arătat acestor iniţiaţi pe Dumnezeu locuind înlăuntru. Iar dacă Apostolul Matei scrie că Iisus strălucea ca soarele – „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17,2) –, o spune pentru a ne face să înţelegem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc în simţuri şi văd conform lor, la fel este şi Hristos pentru cei care trăiesc În Duhul şi văd în Duhul. Lumina dumnezeiască  nu este ceva care acum există şi după un moment dispare, nici nu este descriptibilă. Cei care l-au văzut pe Iisus pe Tabor au trecut dincolo de carne, în Duh, având simţurile preschimbate de Duhul, şi doar aşa au văzut lumina mistică. Cum se petrece acest lucru, doar Dumnezeu şi cei care au trecut prin asta ştiu. Cei care nu cugetă astfel, aşează lumina şi Sfântul Duh între cele create.

Încă o dată, spiritualitatea bizantină găseşte în persoana lui Palama capacitatea de a atrage atenţia omului asupra adâncimii mistice a religiei, asupra adâncului mistic al omului şi de a confrunta raţionalismul care voia să se instaureze unic împărat şi pe tărâmul religiei. Teologia adevărată, adevărul, zic isihaştii legând strâns teoria de practică, cere curăţirea inimii. Şi aceasta, pentru că doar curăţirea asigură celor credincioşi marele pas care le permite să treacă dincolo de cunoaşterea după măsura omenească, la cunoaşterea după măsura lui Dumnezeu.

Aşadar, disputa isihastă nu este un simplu episod antagonic dintre Apus şi Bizanţ, după cum se spune. Cei care se luptă şi se află în conflict sunt, pe de-o parte, religia cu tot ce are mai adânc, cu setea de Duh, şi, pe de altă parte, o altă sete spirituală, setea de sistematizare noetică, unitară, a cunoaşterii.

Isihasmul, ca orice mistică, ne adânceşte, pe de-o parte, în atmosfera străvederii (intuiţiei) pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu printr-o fericită vedere, şi aceasta este ceea ce are ea cu totul şi cu totul mai deosebit. În general, mistica, în momentele ei cele mai bune, nu neagă cunoaşterea (gnoza) şi înţelepciunea antică. Ceea ce neagă este faptul că această cunoaştere poate conduce la rădăcini, la vederea lui Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului. De aceea, această faptă de vitejie îl mobilizează în întregime pe om, îi restrânge antinomiile şi, prin isihasm, acordă întâietate inimii. Mintea se regăseşte pe sine numai botezându-se în inimă. Nu vrea, aşadar, să spună că omul nu trebuie să se obiectiveze, să devină o maşină silogistică, ci că trebuie să rămână totdeauna o persoană responsabilă? Probabil că, în fond, acelaşi lucru l-am zice şi noi, astăzi…

După multe schimbări bruşte şi lupte dure, isihasmul a ieşit victorios, după cum am văzut. Acest lucru arată, pentru încă o dată, că nu doar Biserica oficială, dar şi poporul din Bizanţ avea sentimentul intens şi viu că religia este ceva mistic.(Profesor onorific de Filosofie al Universităţii Aristotel din Tesalonic Vasíleios Tatákis)

myriobiblos.gr / pemptousia.ro

28 May

Înălțarea Domnului

pentru copii intro

analipsi in mikriÎn joia de după Duminica Orbului se plinesc patruzeci de zile de la Paşti. Din această zi încetăm să mai cântăm Hristos a-nviat! şi să rostim rugăciunea Învierea lui Hristos văzând şi începem să spunem din nou în rugăciunile noastre Tatăl nostru. În această zi sărbătorim Înălţarea Domnului nostru la ceruri.

Vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, Iisus S-a arătat şi a vorbit cu ucenicii despre Împărăţia Cerurilor. Şedea alături de ei, mânca împreună cu ei, pentru ca ucenicii să se încredinţeze că nu era duh, ci avea şi trup, că înviase ca om. Le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo, adunaţi cu toţii, să primească Sfântul Duh, Mângâietorul, pe care Îl va trimite atunci când va lăsa această lume. Le-a spus următoarele: „Ioan boteza oamenii cu apă, voi, însă, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt la puţine zile după plecarea Mea. Veţi primi putere de la Duhul Sfânt şi veţi deveni vestitori şi martori ai vieţii şi învăţăturii Mele în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile lumii”. Altă dată, iarăşi le-a spus: „Dumnezeu Mi-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi, deci, şi faceţi ucenici ai mei toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să ţină toate poruncile pe care vi le-am dat. Eu voi fi împreună cu voi mereu, până la sfârşitul lumii acesteia”.

După ce le-a spus aceste cuvinte, i-a condus afară din Ierusalim, în Betania, Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. În timp ce-i binecuvânta, a început să se îndepărteze de ei şi să se ridice către cer. Ucenicii I s-au închinat şi s-au întors în Ierusalim plini de bucurie, stând în biserică, cântând imnuri şi slăvind pe Dumnezeu.

analipsi in

Troparul Înălţării, glasul al IV-lea: Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh; încredinţându-se ei prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

pemptousia.ro

pentru copii out