„Toate ni le-a rânduit Dumnezeu bune”

„Toate cele ce sunt le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru. Îngerii ne păzesc şi ne învaţă, iar dracii ne ispitesc spre a ne smeri și a alerga la Dumnezeu. Prin ei, aşadar, ne izbăvim de înălţare şi de nepăsare, de frica ispitelor. Sau, iarăşi, prin cele plăcute ale lumii, prin sănătate, bunăstare, tărie, odihnă, bucurie, lumină, cunoştinţă, bogăţie, sporirea în toate, starea de pace, bucuria de cinste, stăpânirea, belşug şi prin toate cele socotite bune în viaţa aceasta, suntem ridicaţi la mulţumire şi la recunoştinţă faţă de Făcătorul de bine, ca şi la iubirea Lui şi la facerea, după putinţă, a binelui, avându-l ca datorie firească să răsplătim darurile, prin facerea de bine. Iar prin cele socotite neplăcute, prin boală, greutăţi, osteneală, neputinţă, întristarea fără de voie, întuneric, neştiinţă, sărăcie, neizbândă în toate, frică, păgubire, necinste, durere, lipsă, şi prin toate cele potrivnice celor spuse înainte, venim la răbdare, smerenie şi bună nădejde în veacul viitor. Dar nu numai atât, ci şi în veacul de acum ni se fac pricină de mari mângâieri. Deci toate ni le-a rânduit Dumnezeu bune, în chip minunat, pentru bunătatea Sa negrăită.”

(Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 141)

www.doxologia.ro

Scrisoare deschisă a PS Sofian Braşoveanul

în sprijinul Preacuviosului Părinte Stareţ

al Sfintei Mănăstiri Vatoped Arhimandritului Efrem şi al cinstitei sale obşti

Argument

Am socotit că se impune să scriu aceste rânduri în calitate de creştin şi de monah ortodox, de episcop al Bisericii Ortodoxe, de fost bursier al Statului Grec şi doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii Aristotel din Tesalonic, de pelerin adeseori la Muntele Atos, de om care apreciază lucrarea împlinită cu multă credinţă şi abnegaţie de monahii atoniţi şi de prieten si admirator al lucrării monahilor vatopedini aflaţi sub călăuzirea spirituală a Părintelui Arhimandrit Efrem, stareţul mănăstirii Vatoped.

Istoric

Pentru prima dată am vizitat Mănăstirea Vatoped în anul 2001, timp în care mă aflam la studii în Tesalonic; am stat atunci la mănăstire ca închinător timp de două săptămâni. De atunci o vizitez aproape anual, din anul 2004 conducând la Sf. Munte pelerinaje ale preoţilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului al cărei episcop vicar sunt. Cu prilejul acestor pelerinaje ne-am bucurat de fiecare dată, când am vizitat mănăstirea, de ospitalitatea atât a părintelui stareţ Efrem cât şi a întregii obşti. Modul în care pe de o parte este păstrată rânduiala monahală atonită, în care sunt săvârşite sfintele slujbe, iar pe de alta ospitalitatea jertfelnică şi binevoitoare cu care sunt primiţi şi trataţi pelerinii care merg acolo pentru folos duhovnicesc, deşi numărul acestora este destul de mare (undeva la 100/zi), ceea ce ar conduce le o obosire a gazdelor dacă n-ar exista o motivaţie puternică a lucrului făcut, au stârnit admiraţia noastră de fiecare dată.

Am experiat astfel mănăstirea ca pe un loc al păstrării tradiţiilor ortodoxe, monahale şi atonite în litera şi în duhul lor, ca pe un spaţiu al păstrării şi dezvoltării monahismului ortodox atonit, ca pe o citadelă a ortodoxiei în care se întăresc duhovniceşte nu doar vieţuitorii ei, ci şi toţi pelerinii ajunşi acolo la închinare precum şi la cei asupra cărora se extinde activitatea mănăstirii prin vizite ale părinţilor însoţind diverse icoane făcătoare de minuni sau prin diverse acţiuni filantropice.Cunoşteam de câţiva ani existenţa „scandalului” schimbului de proprietăţi în care este implicată mănăstirea, ale cărui detalii nu le cunosc şi în care, îngrijindu-se de obligaţiile administrativ financiare ale unei mănăstiri istorice atât de mari şi de anevoie de restaurat şi dificil de gestionat, cu o activitate sacramentală, misionară şi caritativă atât de vastă, este posibil ca părintele stareţ să fi fost consiliat la un moment dat greşit şi să fi acţionat în consecinţă. În cele din urmă fiecare om, oricât de sfânt, este supus greşelii.

Situaţia actuală

Am aflat cu consternare despre arestul preventiv al Părintelui Stareţ Efrem, urmare a scandalului menţionat, în ajunul Crăciunului anului 2011, an pe care tocmai l-am încheiat.Este posibil, aşa cum am spus, ca părintele Efrem să fi făcut şi o oarecare greşeală, însă el este supus acum unei măsuri punitive, care se repercutează nu doar asupra lui personal, ci şi asupra instituţiilor pe care le reprezintă şi asupra oamenilor care sunt privaţi de binefacerile lui. Procedura urmată până acum se pare că n-a ţinut seama de statutul special al Muntelui Atos. Nu am în vedere eventualitatea ca locuitorii Atosului să se sustragă pedepsei, ci acela ca modul aplicării procedurilor juridice să ţină seama legislaţia în vigoare.

S-a procedat la această măsură în Ajunul Sărbătorii Naşterii Domnului, cu ignorarea sensibilităţii şi consideraţiei faţă de Biserica din care Părintele Efrem face parte şi faţă de credincioşii acesteia, majoritari în Grecia, de parcă prin acest gest s-ar căuta să li se zdruncine ce au mai sfânt. Şi se pune întrebarea: Cui foloseşte această arestare? Este vorba totuşi de un om care şi-a pus întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, care chiar dacă ar putea fi acuzat nerespectarea anumitor prevederi ale legii într-un anumit caz, nu devine nicidecum prin aceasta un element indezirabil pentru societate şi, cu atât mai puţin, periculos pentru justiţie, un fel de infractor care să fie pus „preventiv” în cătuşe, asta fără a mai menţiona că deocamdată este şi singurul potenţial vinovat astfel pedepsit în chestiunea respectivă.

Desigur că se poate naşte întrebarea dacă prin aceasta nu se dă voit sau nevoit o lovitură împotriva Bisericii Ortodoxe Greceşti şi monahismului. Ca membru al unei Biserici care a fost prigonită şaizeci de ani de un regim comunist, al unei Biserici care poate a fost mai vie în crunta prigoană din închisori decât aiurea, aş îndemna la mai multă reflexie şi atenţie la valorile spirituale care stau în joc.

Unii gândesc că s-ar putea să fie la mijloc o încercare de discreditare a monahismului atonit, pentru a putea fi abrogat „avatonul”? [...]. Nu este căderea mea să caut motivele justificative ale unei măsuri atât de neinspirate care ar fi de dorit să înceteze cât mai repede.

Părintelui Stareţ Efrem şi obştii vatopedine

Dacă aş putea ajunge până la părintele stareţ Efrem prin intermediul acestor rânduri, i-aş spune, cu toată stima şi prietenia ce i-o port, să stea fără nici o frică în faţa „judecăţii cezarului”. Înfruntarea conştientă, responsabilă şi făţişă a greutăţilor îl va întări duhovniceşte. Celula închisorii este un spaţiu destul de apropiat de cel al Peşterii în care S-a născut Domnul Hristos. Să facă acolo, cât va îngădui Dumnezeu lucru de Apostol, aşa cum şi aud că face, îndrumându-i duhovniceşte sau spovedindu-i pe unii deţinuţi şi gardieni. Dumnezeu va lucra ca suferinţa lui, mai ales că este nedreaptă, să fie spre folosul Bisericii şi spre întărirea credincioşilor. Cu aceeaşi prietenie şi recunoştinţă le transmit fraţilor monahi din mănăstirea Vatoped să înfrunte cu demnitate greutăţile ceasului de faţă. Ei sunt angajaţi la o lucrare misionară deosebită în mănăstire. Dacă Dumnezeu vrea să dea noi valenţe acestei lucrări, să fie gata să răspundă chemării dumnezeieşti.

Cuvânt către credincioşi

Pelerinilor care au trecut pe la mănăstirea Vatoped, credincioşilor care au primit întărire în credinţă de acolo, tuturor credincioşilor care stau neputincioşi cu nedumerire şi consternare în faţa celor care se întâmplă cu părintele Efrem, cu mănăstirea Vadoped şi monahismul atonit le spun că, într-adevăr, nu sunt toate aşa cum par, că adeseori nedreptatea triumfă şi dreptatea este întemniţată, că sunt datori să se roage pentru cei supuşi încercărilor şi cu deosebire pentru părintele stareţ Efrem şi să ceară, dacă au această posibilitate, o aplicare corectă a dreptăţii.

În ce mă priveşte, îi voi purta părintelui Efrem şi obştii vatopedine aceeaşi stimă, admiraţie, recunoştinţă şi prietenie dintotdeauna, rugându-mă lui Dumnezeu să-i întărească spre a depăşi creştineşte greutăţile prezente.

+ Sofian Braşoveanul

www.razbointrucuvant.ro 

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile.Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

(puteți citi integral aici http://www.razbointrucuvant.ro/2012/01/26/egumenul-efrem-de-la-vatopedi-minunile-marilor-duhovnici-sfinti-contemporani-2002-facultatea-de-teologie-biserica-rusa-bucuresti-video/) 

Ieromonah ucis prin împușcare de către teroriști în Siria

Ieri, Miercuri 25 Ianuarie 2012 Ieromonahul Vasile (Nassar) a murit în urma

împușcăturilor  unor grupuri înarmate în Hama, Siria.

Un  cleric de la Patriarhia Antiohiei le-a relata celor de la romfea.ro faptul că Pr. Vasile

a fost omorât în timp ce îngrijea un frate.

Mai precis, pr. Vasile a primit un telefon ca să ajute un credincios din Hama, care a fost victima unor grupuri înarmate.

În momentul în care pr. Vasile a sosit la fața locului și a acordat primele ajutoare celui rănit, un glonț a străpuns pieptul și brațul stâng al părintelui.

Imediat un alt preot l-a târăt plin de sânge într-o altă clădire, pentru a-l salva.
Însă, mucenicul pr. Vasile a trecut la cele veșnice după 30 de minute din pricina hemoragiei.
Înmormântarea a avut loc astăzi, 26 Ianuarie 2012 la biserica Sf. Gheorghe din Hama.
Fericitul părinte Vasile s-a născut în anul 1982, și a absolvit Facultatea de Teologie din Balamant.
Traducere: Sfânta Mănăstire Pantocrator

Sursa: www.razbointrucuvant.ro via Romfea.gr

În Sfânta Mănăstire Dochiariou din Sfântul Munte a fost înmormântat cuviosul Profesor Universitar al Școlii teologice din cadrul Universității Atena, Stilianos G. Papadopoulos, unde atât fiul său

cât și unul din nepoții săi sunt călugări.

La sfârșitul vieții sale, cuviosul Profesor a fost tuns în monahism cu numele Gherasimos și a fost îngropat ca și călugăr în Sfânta Mănăstire Doxiariou din Sfântul Munte pe data de 3/16.01.2012.

Cei căsătoriți pot dobândi Duhul Sfânt? 

Gabriel Iacobuta întreabă:

Doamne Ajuta! Omul care traieste in lume fiind casatorit si având copii poate dobândi Duhul Sfânt? (crestin ortodox fireste) Multumesc!

Răspunsuri

Arhim.Nichifor Horia a răspuns:

Lucrarea Duhului Sfânt în viața creștinului începe încă de la botez. Cu cât mai atent și mai adânc se silește omul să cunoască pe Dumnezeu și să împlinească cuvântul Lui dătător de viață, cu atât mai limpede înțelege lucrarea Duhului Sfant în viața sa. Și înțelege că Duhul Sfânt este aproape de cei smeriți, ce își pun cu adevarăt nădejdea în Dumnezeu. De aceea, cel ce cunoaște lucrarea Duhului Sfânt în inima sa caută altă fericire, altă mângâiere, altă siguranță decât cea pe care o caută lumea de obicei. Pentru că lumea își găsește mângâierea în slava de la oameni, în plăcerile date de un trai îndestulat, în siguranța unor chivernisiri omenești. Mângâierea Duhului Sfânt, care se roagă în om cu suspinuri negrăite, nu este o închipuire, ci o dulceață de negrăit în sufletul care începe să nădăjduiască adevărat în izbăvirea sa și a lumii de toată puterea înșelătoare a patimilor. Dacă știm că Duhul Sfânt se primește în sfintele taine, se apropie de om în fiecare rugăciune smerită, în fiecare mărturisire a adevărului, când și cum putem pierde Duhul Sfânt? Cum se face că mulți se înstrăinează de Dumnezeu și nu înțeleg, nu caută păstrarea Duhului Sfânt în inima lor? Duhul Sfânt, se pierde prin nepăsare, prin mândrie, prin păcat… Căsătoria asumată cu credincioșie înaintea lui Dumnezeu nu este păcat. Drept înțeleasă și mai ales trăită, căsătoria e o mare binecuvântare, un ajutor în viața omului, o prisosință a slujirii și a împlinirii a tot binele. Curând însă, după căsătorie, apar dezamăgirile, poticnirile de neputințele celuilalt, de egoismul lui dar și de propriile noastre neputințe și micimi sufletești. Și aceste dezamăgiri avem a le descoperi nu numai în căsătorie, ci și în călugărie, de pildă, sau în prietenie. Sufletele noastre rănite caută dragostea ideală, încrederea absolută și, la cea mai mică neputință, a celuilalt se clatină și întreaga relație se zdruncină. Păstrarea Duhului Sfânt înseamnă înnoirea acestei relații, lupta vie de a lumina toate aceste umbre. Văzând realist pe celălalt și pe noi înșine în nedesăvârșirea noastră, să păzim încrederea unul în celălalt, unitatea și lucrarea celor ale Împărăției Cerurilor. Această încredere și unitate și călugărul, cu greutate trebuie să lupte a le păzi în mai marea sa familie care este obștea mănăstirii sale. Pentru că Dumnezeu nu a dat porunci diferite celor căsătoriți față de cei ce se călugăresc de pildă. Vorbim de păstrarea Duhului Sfânt pentru că de dobândit se dobândește și se redobândește cu ușurință. Dar tot cu ușurință se pierde când inima nu pricepe a căuta statornic, cu smerenie, să trăiască după Dumnezeu. Cel mai mic gând de viclenie, de mândrie, alungă Duhul. Dar precum psalmistul cunoaște înnoirea prin pocaință, tot astfel și omul învață a păstra, nu fără efort, mângâierea Duhului în inima sa: „Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”… Căsătorit sau necăsătorit, omul care caută cu credincioșie pe Dumnezeu începe să lupte cu toate iluziile și cu tot răul din el și din lume. Și în această luptă nu este singur, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul îl înțelepțește și îl întărește. Părintele Cleopa amintea des în cuvintele sale despre o bătrână pe care a văzut-o, fiind singur în Altar ca preot, în fața icoanei, luminată de rugăciune, cum puțini călugări se învrednicesc. Cel mai probabil va fi fost o femeie căsătorită sau poate văduvă, ce stăruia în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Tot astfel, părintele Sofian ne povestea de un fiu duhovnicesc, mecanic de locomotivă ce sporise în lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii, asemenea monahilor îmbunătățiți. Așadar și în lume, căsătorit sau nu, omul se poate sfinți, poate cunoaște desăvârșit pe Dumnezeu, dacă va stărui cu credincioșie în curățirea sinelui de toată minciuna și de toată răutatea, prin chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. (Arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași)

Sursa: www.doxologia.ro

Un actor ca Emil Hossu lasă în spate, prin moartea sa, o durere, un gol, a declarat, pentru Mediafax, Mircea Albulescu.

"Este o pierdere importantă pentru teatrul românesc, pentru filmul românesc, pentru teatrul radiofonic şi pentru televiziune. Un asemenea actor lasă în spate, prin moartea sa, o durere, un gol. A fost un actor important al Teatrului Nottara, cu care m-am cunoscut. Cel mai mult mă gândesc acum la soţia lui, Catrinel Dumitrescu, care trece prin momente groaznice", a spus Mircea Albulescu.
Mircea Albulescu a spus că face "o adâncă plecăciune în faţa acestui om". "Nu-mi place să vorbesc la trecut despre actorii care au murit. Cred că Emil Hossu va rămâne în sufletele spectatorilor ca un reper al artei actoriceşti, al teatrului şi cinematografiei", a spus Mircea Albulescu, făcând referire şi la acţiunile civice din ultima perioadă ale lui Emil Hossu.

Actorul Emil Hossu, care a decedat miercuri seară, la vârsta de 70 de ani, şi-a dedicat viaţa filmului şi teatrului românesc.    

Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, dar declara presei "Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme".
Pentru că nu avea "origine sănătoasă", actorul a reuşit să intre la Academia de Teatru şi Film abia din a treia încercare.
Emil Hossu este cunoscut în special datorită carierei sale cinematografice, însă primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. De asemenea, el a fost actor al Teatrului Nottara din Bucureşti. 

Printre filmele în care a jucat Emil Hossu se numără: "Triunghiul Morţii (1999), "Une mere comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pamânteni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balan?a" (1992), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bobocilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Toamna bobocilor" (1975), "Aventurile lui Babu?că" (1973), "Simpaticul domn R" (1969) etc.
El a fost cunoscut şi pentru rolurile din spectacole de teatru, printre care se numără: "Aniversarea", "Blocaţi în dormitor", "Capul de Răţoi", "Clipe de viaţă", "De trei ori dragoste", "Doamna nevăzută", "Doi pe o bancă", "În piaţa Vladimir", "Miciuna din mine", "Nu vorbiţi cu actorii", "O familie trăznită", "Omul cu mârţoaga", "Omul hazardului", "Special sânge". De asemenea, Emil Hossu a jucat în numeroase spectacole de teatru radiofonic.

www.antena3.ro

PS Sebastian: ASTA NU E DEMOCRAȚIE, NEPASAREA ACEASTA! 

Reacția stupefiantă a unui lider PDL Olt, ofuscat: 

“SĂ MAI TACĂ …DIN GURĂ!”

(PS Sebastian, transcriere parțială a cuvântului rostit cu ocazia zilei Eroilor Revoluției, 22 decembrie 2011)

Nu merită neamul acesta să zacă în această resemnare lașă!

Morții din decembrie ar vrea să avem și noi curajul și responsabilitatea lor

Un președinte trecut declară în mod vinovat: m-a înfrânt sistemul. Care sistem? Nu suntem noi sistemul? Într-o democrație nu este poporul cel care trebuie să își aibă soarta în mâna sa? … Haideți să ne asumăm această putere pe care o avem și să nu îi facem de râs pe cei înscriși pe troițe și să nu se mai spună că au murit degeaba.

Dacă vom trece așa, cu nepăsare, …așa se va face că vom trăi rușinoș jertfa celor care au ieșit în stradă.

Să fim demni de libertatea și de tot ce are demn democrația. Democrația deschide uși, adică oportunități. E adevărat, cască și prăpăstii, grele de trecut. De multe ori democrația pare mai grea decât dictatura dar nu avem voie să privim cu regret către dictatura lui Ceaușescu.

Să luăm aminte la pârghiile democrației, care ne pot aduce și pe noi în rândul statelor care au câștigat prin acest sistem democratic.

Evenimentul de Olt: Episcopul Slatinei şi Andrei Iordache, „ţintele” lui Bălăşescu –„Să mai tacă dracu’ din gură!” 

Prezent vineri la prima conferinţă de presă din acest an a democrat liberalilor olteni,secretarul general al PDL Olt, Dan Bălăşescu, a ţinut să transmită un mesaj episcopului Slatinei şi Romanaţilor: „Să mai tacă dracu’ din gură şi să-şi vadă de cele popeşti!”.Un mesaj similar a fost adresat şi şefului DSP Olt, Andrei Iordache.

Discursul pe care episcopul Slatinei l-a ţinut pe 22 decembrie, cu ocazia manifestărilor organizate pentru comemorarea eroilor căzuţi la Revoluţia din 1989, pare să-l fi indignat la culme pe secretarul general al PDL Olt.

„(…)Să ne luăm soarta în mâini şi să facem ceea ce trebuie, nu să arătăm această nepăsare. Asta nu e democraţie, nepăsarea aceasta. (…)Într-o democraţie, nu poporul este cel care îşi are în mână soarta sa odată la patru ani, dacă nu tot timpul?” (fragmente din discursul rostit pe 22 decembrie de episcopul Slatinei şi Romanaţilor)

Vineri, la prima întâlnire din acest an cu presa, Bălăşescu a declarat că a fost „şocat” de cuvântarea episcopului, catalogând discursul acestuia drept „unul dintre cele mai politicianiste” pe care le-a auzit vreodată.
„Pe 22 decembrie, când s-a ţinut slujba la troiţă, am rămas şocat de discursul domnului episcop. Am asistat la unul dintre cele mai politicianiste discursuri pe care le-am auzit vreodată, cu o nesimţire greu de descris în cuvinte… Şi am un mesaj către acest domn episcop, pentru că Preasfinţia Sa nu am cum să-i spun, din moment ce văd că-şi vâră coada în lucruri în care n-ar trebui să fie implicat – să tacă dracu’ din gură şi să-şi vadă de cele popeşti! Oamenii au nevoie de compasiune din partea bisericii, au nevoie de alinare, au nevoie de ajutor în momente grele. Mi-aş fi dorit ca în acel moment, cu acel prilej, episcopul Slatinei să ne aducă aminte câte acte de caritate a făcut biserica pentru supuşii ei în anul 2011, l-aş fi ascultat cu deosebită pioşenie şi cu deosebit respect. Vreau să vă spun că cei prezenţi au fost pur şi simplu stupefiaţi de discursul său”, a declarat Bălăşescu. [...]

Nota noastră-Război întru cuvânt:

O întrebare: de ce scrâșnește din dinți secretarul general al PDL Olt pentru că Episcopul Bisericii Ortodoxe, Sebastian, a vorbit despre demnitatea democrației? 

Cum e posibil ca un membru al partidului de guvernământ să fie DERANJAT de îndemnul vlădicăi de a fi folosite pârghiile democrației?

E adevărat că PS Sebastian îi scoate din minți pe mulți din eparhia sa și e atacat absurd și într-un mod greu de crezut. Iată ce mizerii au putut să arunce asupra sa pentru pastorala de Crăciun: O pastorală cu tentă masonică îi înfurie pe preoţi

Tenta masonică fiind… această interpretare halucinantă:

Pastorala este mesajul adresat creştinilor de către arhiereul locului cu ocazia sărbătorilor religioase mari. De obicei, trimit pastorale de Crăciun şi de Paşti. Ele sunt citite de către preot enoriaşilor veniţi la biserică în prima zi a marilor sărbători, în bisericile parohiale, şi în a doua zi în filii (biserici de grad inferior).Anul acesta, PS Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor a trimis o pastorală intitulată “Hristos şi Marele Inchizitor”. Pe coperta broşurii în care este redactată pastorala apare o icoană care vrea să înfăţişeze figura lui Iisus Hristos alături de un aşa-zis “Mare Inchizitor”. Episcopul şi-a motivat gestul explicând că vrea să ilustreze o pictură “celebră” – parafrază a legendei Marelui Inchizitor din romanul “Fraţii Karamazov” de F. M. Dostoievski. Ce-o avea asta cu spiritul şi însemnătatea Crăciunului, nu se ştie încă. “Poza, pentru că nu o putem numi icoană, este o mizerie, o bătaie de joc la adresa liturgicii şi iconografiei noastre. Mântuitorul nu are aura sfinţeniei, nu are figură luminoasă, nu are acea faţă blândă şi dătătoare de speranţă. Iar ce-a de-a doua persoană parcă ar fi întruchiparea unui om îndrăcit, hâd, figură care n-ar avea nimic în comun cu o pastorală de Crăciun”, a comentat unul dintre preoţi, care de frica episcopului a dorit să rămână anonim. Suntem în posesia unei astfel de broşuri şi publicăm poza de pe prima pagină.

Gradul 31 şi “propagarea autorităţii”

Într-una din scrierile oficiale ale lui Albert Pike, unul dintre marii ideologi moderni ai masoneriei, care a trăit în SUA şi a fost Mare Maestru al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, apare denumirea de “Mare Inchizitor”. Este vorba de gradul 31, pe scara gradelor masonice. Gradele 31, 32 şi 33 sunt, conform scrierilor oficiale ale masoneriei, gradele cele mai mari şi doar cine ajunge la ele se “iluminează” pe de-a întregul. Tot conform scrierilor masonice ale lui Pike, Marii Inchizitori au un rol deosebit în lupta masonilor împotriva bisericii creştine. “Pentru a combate criminala lor autoritate (n.r. autoritatea bisericească), noi avem următoarele grade…” Şi urmează cea mai importantă serie de grade masonice, de la 23 la 33, printre care şi Marele Inchizitor. “Şi pentru a încorona totul, Marii noştri Inchizitori propagă autoritatea noastră”, mai spun scrierile masonice în completare la ceea ce înseamnă gradul de Mare Inchizitor. Această sintagmă a fost folosită deci pe pastorala oficială a unui episcop român, ortodox, care a afişat în dispreţ pe prima pagină a broşurii o poză mai mult terifiantă decât aducătoare de lumină şi speranţă.

Așadar, tenta masonică e dată de …denumirea de Mare Inchizitor, adică de fragmentul din Frații Karamazov, de Dostoievski, iar imaginea acuzată este tabloul cu scena omonimă creat de cunoscutul artist rus Ilya Glazunov! Ați auzit de ceva mai aberant?! Iar cu această flagrantă calomnie se pretinde că s-a mers până la Mitropolitul Irineu:

Preoţii olteni din cele trei judeţe (Olt, Dolj şi Vâlcea) se plâng deja ÎPS Irineu, mitropolitul Olteniei. Probabil că nici acestuia nu i-a “căzut” atât de bine o astfel de pastorală, chiar în “curtea” sa. În ianuarie, se va depune un memoriu şi pe adresa Patriarhiei, preoţii cerând demisia episcopului Sebastian.

Cât de rău trebuie să fie dușmănit PS Sebastian dacă se ajunge la astfel de invenții pur și simplu diabolice, în care o celebră operă duhovnicească a lui Dostoievski trece drept mesaj masonic ascuns!

Vă dați seamă ce război cumplit suferă episcopii noștri buni, ANTI-MASONICI, care vor să facă realmente slujire acestui popor și acestei Biserici? Un război pe toate planurile, și din partea “fraților” clerici, și din partea politicului…

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

Revival of Orthodoxy In Russia

Moscow, 4th-7th of November 2011

„Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean,

ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu.”

Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi 1-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele aşa: „Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înţeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le” Şi au răspuns femeile către bătrânul: „Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaţilor noştri, deci, ce fel de lucruri cauţi la noi?”. Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, fiind silite, au zis: „Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, petrecând cu dânşii în aceeaşi casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci amvieţuit în pace până acum. Şi ne-am sfătuit ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânşii cu foarte multe lacrimi şi rugăminţi. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca să nu zicem niciun fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră!”.

Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască”.

(Proloage, ianuarie, ziua a nouăsprezecea)

Sursa:www.doxologia.ro

De la înfricoșata vedenie a Sfântului Antonie cel Mare

despre eretici la “tradiția” pângăritoare a

“Săptămânii de rugăciune” comună cu heterodocșii

Extras din: MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: 

catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.

Sfântul Antonie s’a cutremurat şi s’a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie,“pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor».”[9]

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor.

Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie”.

Sursa:www.razbointrucuvant.ro

22 Ianuarie 2012 –  Înnoirea bisericii parohiale cu  

icoana Maicii Domnului și icoana Sf.Ierarh Grigorie Palama,

icoane pictate de doamna prof.dr.Anca Pănescu Lazăr

Sfântul Ioan Gură de Aur, despre folosul citirii Sfintei Scripturi

Este foarte important ca printre preocupările creştinilor de zi cu zi să se numere şi aceea de a citi din Scriptură.

Sfânta Scriptură a influenţat profund lumea, fiind o neîntrecută carte de pietate, de îndrumare sufletească, de îndemn spre iubire de oameni şi de Dumnezeu, spre agonisirea păcii interioare şi a arvunei bucuriei veşnice.

Nici o vreme nu este piedică pentru citirea Scripturii sfinte

Sfântul Ioan le preciza tuturor că„nici o vreme nu este piedică pentru citirea dumnezeieştilor Scripturi; acest lucru poate fi săvârşit nu numai acasă, ci şi când mergem în piaţă, şi când călătorim, şi când ne aflăm în compania multora” (Omilii la Facere, XXXV, II). Deci, orice timp este potrivit pentru citirea dumnezeieştilor Scripturi: „că se poate citi Scriptura nu numai acasă, ci şi când mergem în piaţă şi când suntem în călătorie şi când suntem în adunare de lume şi când suntem prinşi de treburi, pentru ca, făcând tot ce depinde de noi, să dobândim iute şi îndrumător … Aşadar, vă rog, să nu neglijăm citirea dumnezeieştilor Scripturi, ci să le citim des, fie de cunoaştem înţelesul Scripturilor, fie de nu-l cunoaştem. Citirea continuă ne ajută să ţinem bine minte ce citim; adeseori ceea ce nu putem înţelege ce citim astăzi, vom putea dintr-o dată înţelege mâine, dacă revenim şi citim, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează pe nevăzute mintea” (Omilii la Facere, XXXV, II).

Comentând de la amvon cartea Facerea, printre altele, Sfântul Ioan Gură de Aur, prezintă rezumativ felul în care creştinul trebuie a se apropia de paginile sfinţite de adierea Duhului Sfânt: „Când luăm, deci, în mâini Sfânta Scriptură, să ne încordăm mintea, să ne adunăm gândurile şi să alungăm din suflet orice gând lumesc. Aşa să citim Scripturile! Cu multă evlavie, cu multă luare aminte, ca să putem fi povăţuiţi de Sfântul Duh la înţelegerea celor ce sunt scrise şi să culegem mult folos din ele”. (Omilii la Facere, XXXV, I).

Pregătirea pentru citirea Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură, având origine divină, nu poate fi citită ca oricare altă carte. Ea impune o reculegere şi o pregătire specială, atât trupească cât şi sufletească. Sfântul Ioan insistă pe curăţirea spirituală şi menţionează:„Nu putem să dobândim un câştig mare din lectura Sfintei Scripturi dacă nu ne-am curăţit mai întâi sufletul” (Omilia 1, 3 la Ioan).

În concepţia patristică, de la cititorul Sfintei Scripturise cer o seamă de virtuţi pregătitoare: inima curată, conştiinţă trează, gând bun, liniştit, cinstit şi drept, lipsă de prejudecăţi, de viclenie şi de ambiţii deşarte. Inima curată şi cugetul bun, împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii, străbate cerul şi ridică sufletul la vederea lui Dumnezeu, suprema fericire creştină (Matei 5, 8). 

Sf. Ioan nu cere doar simpla lectură a textului sacru, ci și aprofundarea acestuia

Sfântul Ioan nu cere credincioşilor o simplă lectură a textului interpretat de preot în biserică, ci o adevărată repetiţie şi o meditare continuă, cum procedează elevii cu lecţiile, pentru o temeinică însuşire a noilor cunoştinţe primite. Ritmul lecturii nu trebuie a fi precipitat sau torenţial, acesta nefiind un semn al hărniciei, ci al lenei şi al superficialităţii, căci se doreşte doar citirea cantitativă şi nu lectura meditativă. Ritmul precipitat al lecturii textelor sfinte îi întunecă frumuseţea şi îi închide cărările înţelegerii ei aprofundate. La citirea ei e bine să participe întreaga familie. Îndată ce v-aţi întors acasă, subliniază Sfântul Ioan, trebuie să luaţi Sfânta Scriptură şi, cu soţia şi copiii, repetaţi împreună învăţăturile care v-au fost date(Omilii la Matei, V, 1). Prima treaptă a aprofundării Sfintei Scripturi va consta în citirea ei zilnică.  Zăbava atentă şi stăruitoare asupra paginilor Scripturii, lectura făcută zi de zi după un program, fie el şi minimal, adus la îndeplinire cu stricteţe şi cu respect faţă de Biblie şi faţă de tine însuţi, este calea cea dintâi şi cea mai simplă care duce la familiarizarea cu textele inspirate. De aici, bunul creştin se cade să urce mai sus, pe treptele cunoaşterii, ca să depăşească cunoaşterea după literă, pentru a nu pierde tocmai esenţialul ei.

Dacă sfintele cărţi nu sunt citite aşa cum se cuvine, cu toată înălţimea adevărurilor pe care le cuprind, această frumoasă zăbavă în loc să ducă la ridicare şi îndreptare morală, duce la cădere. Sfântul Ioan, care citea de trei ori pe săptămână Noul Testament, leagă folosul citirii de practicarea virtuţii. „Citind Sfânta Scriptură, precizează el, fără să ne desăvârşim cunoştinţele religioase, şi fără să ne îndreptăm felul de viaţă, truda aceasta nu este numai inutilă, dar chiar vătămătoare” (Omilia LXVI la Ioan). Sfânta Scriptură este înţeleasă cu atât mai bine şi mai profund, cu cât prin despătimire şi dobândirea virtuţilor, în duh de smerenie şi de rugăciune, credinciosul intră într-o intensă colaborare cu dumnezeiescul har, deschizându-şi mintea şi inima prezenţei puterii dumnezeieşti.

Sfântul Părinte este de părere că multe erezii şi păcate îşi au originea atât în necunoaşterea cuprinsului Sfintei Scripturi, cât, mai ales, în greşita ei interpretare. Din această cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe preoţi să călăuzească pe cititori, explicându-le Sfânta Scriptură, iar celor din urmă le recomandă să citească sfintele cărţi cu mare atenţie. „În acest fel este înlăturat pericolul de a cădea în greşeli, rămânând Sfânta Scriptură, aşa cum a fost dată, o carte de învăţătură veşnică” (Folosul citirii Sfintei Scripturi după Sfântul Ioan Hrisostom, în Revista teologică, Anul 1943, Nr. 1-2, p. 96).

Citirii și aprofundarea Sfintei Scripturi – o adevărată hrană duhovnicească

Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi ce se adresează tuturor credincioşilor în scopul „dobândirii vieţii veşnice”(Ioan 5, 39). De aceea Biblia este cea mai citită carte din toată literatura lumii şi tot din acest motiv Sfânta Scriptură este cartea cea mai recomandată atât preoţilor cât şi credincioşilor, deoarecefiecare poate face din paginile ei o adevărată hrană spirituală. Foarte interesant de notat este faptul că, vorbind despre hrana sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că pasiunea pentru citirea dumnezeieştilor texte este adevărata hrană sufletească zilnică: „precum hrana aceasta (trupească), noi o pretindem în fiecare zi, tot aşa trebuie ca şi cuvintele credinţei pururea să le cerem, pururea să ne hrănim cu ele, pururea să le păstrăm în noi, pururea să medităm asupra lor, căci ele nu sunt o hrană obişnuită” (P.G., LXII, col. 559). Cu alte cuvinte, se poate spune că, ceea ce este hrana pentru trup, aceea este învăţătura cuvintelor dumnezeieşti pentru suflet. Citirea Sfintei Scripturi este „o necesitate naturală a sufletului omenesc. Acesta, ca şi corpul, are nevoie de o hrană proprie fiinţei lui” (Omilia XI la Facere), căci „după cum trupul are nevoie de hrană perceptibilă prin simţuri, tot astfel sufletul are nevoie de un îndemn zilnic şi de hrană duhovnicească” (Omilia 8 la Facere).

Dragostea pentru sfintele texte şi dorinţa de a le citi şi medita trădează de fapt un suflet iubitor de Dumnezeu şi sănătos din punct de vedere spiritual: „după cum foamea este o dovadă a sănătăţii trupului, tot astfel dragostea de cuvintele duhovniceşti este o dovadă a sănătăţii sufleteşti” (Omilia 2, 1 la Isaia). Prin urmare, lipsa de interes pentru cuvintele sfinte înseamnă foame şi pieire spirituală: „lectura Sfintei Scripturi este hrana sufletului, este podoaba şi siguranţa lui; dimpotrivă a nu asculta citirea Sfintei Scripturi înseamnă foame şi piere” (Omilia 2, 6 la Matei).

Într-adevăr, oricine poate ușor realiza că Biblia este o adevărată hrană sufletească pentru cel ce o caută şi o citeşte cu credinţă, căci aduce nespus de multe bunătăţi sufleteşti: „… De aceea, vă rog, să citim cu multă râvnă dumnezeieştile Scripturi. Dacă vom citi des cele scrise în ele, ne vom îmbogăţi şi cunoştinţele. Este cu neputinţă să rămâi fără de folos, când citeşti cu râvnă şi mult dor dumnezeieştile cuvinte. Dacă nu avem om, care să ne fie dascăl, atunci Însuşi Stăpânul, intrând de sus în inimile noastre, ne luminează mintea, ne lămureşte cugetul, face lumină în cele tăinuite, ne este dascăl al celor ce nu ştim” (Omilii la Facere, XXXV, I).

Sf. Scriptură – leac al bolilor sufleteşti

Deseori în omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Sfintele Scripturi şi leacuri duhovniceşti, care tămăduiesc păcatele sufletului omenesc. De asemenea medicamente avem nevoie pentru a vindeca păcatele săvârşite, cât şi pentru a împiedica săvârşirea celor viitoare.

Sfântul Ioan, adânc cunoscător al sufletului omenesc, găseşte în Sfânta Scriptură leacuri pentru tămăduirea tuturor bolilor sufleteşti. Elîi prezintă pe autorii inspiraţi şi ca adevăraţi medici. Ei ştiu să stabilească cu înaltă înţelepciune diagnosticul şi să aplice cu multă pricepere medicamentul necesar; ştiu să înlocuiască dorinţele şi afectele imorale cu alte dorinţe şi afecte drepte şi nevinovate.Ei nu caută renume şi slavă personală; deşi diferiţi, nu sunt decât organele unui medic suprem, Iisus Hristos, Care vorbeşte prin gura lor (Omilii la Matei, LXXIV, 4). Accentuând foloasele religioase, morale şi sociale rezultate din această frumoasă îndeletnicire, Sfântul Ioan adresând un apel stăruitor creştinilor să citească Sfânta Scriptură, spune: „să ne apropiem deci cu dragoste de Cărţile Sfinte, că acest studiu perseverent risipeşte tristeţea, aduce bucurie, distruge viciul, înrădăcinează virtutea şi, în zgomotoasa vâltoare a activităţilor şi lucrărilor omeneşti, nu vă părăseşte în faţa valurilor acestei mări înfuriate. Valurile se desfac, iar voi plutiţi în pace, că aveţi cârmaci cunoaşterea dumnezeieştilor îndrumări, şi frământările lumii nu izbutesc să rupă cârma conducătoare”(Omilia  II-a despre Eutropiu, 1).

Într-unul din comentariile sale la cartea Facerea, Sfântul Ioan este convins că nu

este patimă sufletească sau trupească, din cele care supără pe oameni, care să nu-şi poată găsi leacul în Sfânta Scriptură. Folosul despre care vorbeşte Sfântul Ioan este mare, câştigul este nemăsurat, căci aceste cărţi divine sunt o comoară cu tot felul de medicamente. „De vei cădea în oarecare ispite, aici vei găsi o mare mângâiere. De cumva vei cădea în păcate, tot în această carte vei găsi mii de leacuri. De vei ajunge în sărăcie sau în strâmtorare, uitându-te în această carte, vei vedea multe limanuri de scăpare. De eşti drept, multă siguranţă găseşti în ea, iar de eşti păcătos, multă mângâiere (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XVIII).

Prin multa cugetare asupra dumnezeieştilor Scripturi, se poate opri orice atac al vicleanului demon. „Când ne vede că studiem mult cărţile duhovniceşti, nu numai că nu ne atacă, dar nici nu îndrăzneşte să caute la noi, pentru că ştie că încercarea lui e zadarnică şi că îndrăzneala se întoarce pe capul lui” (Omilii la Facere, XXXVII, I).

Meditarea la cuvintele Scripturii îl fereşte pe creştin de laţurile diavolului

 Sfântul Ioan, vorbind credincioşilor săi despre valoarea pnevmatică a Sfintei Scripturi, ţine să scoată în evidenţă faptul că „într-o casă în care se găseşte Sfânta Scriptură nu îndrăzneşte nici diavolul să intre” (P.G., 59, 38). În alt loc spune că, văzând vrăjmaşul vieţii noastre – diavolul – o mare râvnă pentru preocupările spirituale, nu numai că nu ne va ataca, „dar nu va îndrăzni nici să ne privească, ştiind că uneltirile lui vor fi zadarnice, iar loviturile cu care va cuteza să atace vor cădea asupra lui” (Omilii la Facere, XXXVII, I).

Mare câştig sufletesc aduce lectura atentă a Sfintei Scripturi

Prezentând concepţia sa despre Sfânta Scriptură, ca mijloc de perfecţionare morală, Hrisostom o redă în termeni oratorici, spunând că ea întăreşte curajul, răcoreşte şi odihneşte sufletul mai bine decât umbra unui frunziş bogat pe un călător ostenit de oboseala drumului. Ea este pavăza de apărare împotriva păcatelor şi poartă de intrare în Împărăţia cerurilor. Sfânta Scriptură oferă credincioşilor şi exemplul drepţilor şi al sfinţilor, care au îndeplinit voia lui Dumnezeu, constituind astfel şi un puternic stimulent pentru creştinul dornic de progres moral. Sfântul Ioan precizează că ea ne face cunoscută viaţa creştinilor din timpurile apostolice, aceasta ajutându-l pe creştin să-şi îndrepte şi să-şi transfigureze viaţa luând ca pildă de urmat pe Sfinţii Apostoli, pe mucenicii, cuvioşii sau cei care au trăit cucernic în Hristos. (Omilii la Facere, omilia XI, IV).

Sfânta Scriptură ne luminează viaţa, ne înalţă duhovniceşte, previne primejdiile, ne scapă de gândurile rele şi mută cugetul spre cer: „Luaţi în mâini dumnezeieştile cărţi şi primiţi cu râvnă folosul cuprins în ele. Mare este câştigul ce ni-l dau ele! Mai întâi, prin citirea Scripturilor, ni se îmbogăţeşte limba; apoi sufletul se întraripează şi se înalţă; se luminează cu lumina Soarelui dreptăţii; scapă totodată de vătămarea gândurilor rele şi se bucură de tihnă şi linişte multă. Ceea ce este hrana trupească pentru menţinerea tăriei noastre trupeşti, aceea este pentru suflet citirea Dumnezeieştilor Scripturi. Este hrană duhovnicească; întăreşte cugetul, face puternic sufletul, îl face mai tare şi mai înţelept şi nu-l lasă să alunece spre patimi ruşinoase; îi dă aripi uşoare şi, ca să spun aşa, îl mută în cer. Să nu dispreţuiţi, vă rog, un câştig atât de mare! Când suntem acasă, să ne sârguim să citim cu luare aminte Dumnezeieştile Scripturi; iar când suntem aici, în Biserică, să nu ne cheltuim timpul stând la taifas şi vorbind deşertăciuni, ci să ne îndreptăm gândurile noastre pentru cele ce am venit, să fim cu luare aminte la cele ce se citesc, ca să plecăm acasă cu mai mare câştig. Dacă e vorba să veniţi aici ca să vă pierdeţi timpul vorbind vrute şi nevrute, fără să plecaţi acasă cu vreun câştig, atunci ce folos? Nu-i, oare, o prostie ca aceia care se duc la iarmaroacele cele lumeşti să se silească să ia din iarmaroc la întoarcerea acasă tot ce le trebuie şi să dea bani pentru ce iau, iar cei care vin la iarmarocul acesta duhovnicesc să nu-şi dea nici o silinţă să ia ceva din cele ce le sunt de folos, să le pună în suflet şi aşa să se întoarcă acasă? Şi asta mai cu seamă când n-au nici nevoie să cheltuiască bani, ci le trebuie numai râvnă şi minte încordată” (Omilii la Facere,omilia XXIX, II).

În omiliile sale la cartea Facerea, Sfântul Părinte prezintă Scriptura ca pe un mare bun şi evidenţiază câştigul duhovnicesc ce rezultă din lectura ei: „Mare bun este citirea dumnezeieştii Scripturi. Aceasta face sufletul înţelept, înalţă cugetul la cer, îl face pe om plăcut, îl determină să nu-şi lege sufletul de cele prezente, ci face cugetul nostru să trăiască mereu acolo sus şi să săvârşim toate privind la răsplata Stăpânului şi cu mare înfrânare să ne îndreptăm spre faptele virtuoase” (Omilia XXXV, 1 la Facere).

Aprofundarea Sfintei Scripturi ne ajută la transfigurarea vorbirii

Folosirea îndelungată a Bibliei îl ajută pe credincios să ajungă la fericita stare de a-şitransfigura graiul într-o astfel de măsură, încât să capete îndemânarea de a reproduce, ori de câte ori e necesar, cuvintele Domnului, iar în graiul său să răsune graiurile profeţilor şi a sfinţilor autori. Scriptura îi devine ca un sfetnic desăvârşit ce îi şopteşte în minte şi inimă adevăratele soluţii pentru problemele sau nedumeririle vieţii. Astfel, îşi orânduieşte viaţa după cuvintele Bunului Mântuitor, întărindu-se duhovniceşte neîncetat şi urcând treaptă cu treaptă scara virtuţilor, până când se va bucura din belşug de splendoarea păcii şi a bucuriei din viaţa viitoare, în comuniune veşnică cu Hristos a Cărui cuvinte le-a cunoscut, le-a aprofundat, le-a purtat în inimă şi le-a păzit.

Sf. Scriptură are și o valoare cultural-educativă de neîntrecut

Superioritatea Sfintei Scripturi şi valoarea sa cultural-educativă au fost recunoscute direct sau indirect de către umanitate. Scopul ei principal este de a ne arăta căile prin care putem să ne mântuim sufletul, scopul esenţial al omului pe pământ. Prin lectura ei, sufletul se înalţă către Dumnezeu, se purifică, îşi găseşte echilibrul întregii sale vieţi şi capătă mântuirea sufletească. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur o prezintă ca pe o comoară celor ce doresc să o cerceteze cu de-amănuntul, căci cuprinde o mare bogăţie de idei: „comoară duhovnicească, ce se împarte şi niciodată nu se cheltuieşte, îmbogăţeşte pe toţi şi cu nimic nu împuţinează, ci dimpotrivă, creşte. După cum dacă ai putea lua puţin de tot dintr-o comoară de aur, te-ai îmbogăţi mult, tot aşa e şi cu dumnezeiasca Scriptură; într-un text scurt poţi găsi multă putere de gândire, bogăţie nespusă. Aşa e natura acestei comori! Îmbogăţeşte pe cei ce o primesc şi nu se împuţinează niciodată, că izvorul Duhului Sfânt revarsă comoara aceasta!” (Omilii la Facere, omilia XVI, I).

În Sfânta Scriptură, totul a fost scris cu un scop, nu există nimic care să nu fie spus cu un scop şi „care să nu aibă ascuns mare folos” (Omilii la Facere, omilia XXVIII, IV). Despre Cartea Iov zice că este o adevărată consolare în ispitele şi încercările vieţii, iar în Omiliile sale despre pocăinţă precizează:„Întăritoare şi odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe. Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţeala durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra” (Omiliile despre pocăinţă, omilia a patra).

Conchizând, putem spune că Sfânta Scriptură este cartea religioasă a creştinilor pentru creştere spirituală şi morală, pentru mântuire. Fiindcă mântuirea depinde de împlinirea poruncilor dumnezeieşti iar acestea sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, este foarte important ca printre preocupările creştinilor de zi cu zi să se numere şi aceea de a citi din Scriptură. Aceasta s-a străduit Sfântul Ioan Hrisostom să arate în omiliile sale când a vorbit despre Sfânta Scriptură şi folosul sufletesc al citirii ei atente.

Sursa: www.doxologia.ro

sursa: vladilas.ro

O SCRISOARE PIERDUTĂ…

Înțelepciunea Sfinților Părinți 

“Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în niciun chip și pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru Evanghelii.

Când ne văd dracii că disprețuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni și să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări, ca nerăbdând supărarea să urâm pe cei ce ne defaimă.

Nu este durere mai grea a sufletului decât defăimarea, fie că-ți defaimă cineva credința, fie că viața. Și nimeni nu poate să o disprețuiască, decât numai cel ce caută la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate să ne izbavească din nevoi, ca și pe aceea, și să le descopere oamenilor adevărul, ca și în cazul acela, și să mângâie sufletul cu nădejdea.

Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc.

Numai cei ce păzesc întocmai poruncile și cunosc adevărat judecățile dumnezeiești nu părăsesc pe prietenii încercați prin îngăduința lui Dumnezeu. Dar cei ce disprețuiesc poruncile și nu cunosc judecățile dumnezeiești, când îi merge prietenului bine, se bucură împreună cu el, iar când e încercat și pătimește, îl părăsesc. Ba uneori se dau chiar cu dușmanii.

Să iubim pe tot omul din suflet, dar să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu și Lui să-I slujim din toată puterea. Câtă vreme ne susține El, umblă în jurul nostru toți prietenii, și dușmanii nu au nicio putere împotriva noastră. Când însă ne părăsește El, ne ocolesc prietenii, și dușmanii capătă putere împotriva noastră.

Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toți. Dar nu sunt iubiți de toți. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toți, nici nu sunt iubiți de toți. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârșit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii.

Mulți au spus multe despre dragoste. Dar numai căutând-o între ucenicii lui Hristos o vei afla. Căci numai ei au avut Dragostea adevărată că învățător al dragostei. Ei ziceau despre ea:“De aș avea darul proorociei și de aș cunoaște toate tainele și toată cunoștința [...], iară dragoste nu am, nimic nu sunt”. (I Cor. XIII, 2). Cel ce a dobândit, prin urmare, dragostea, a dobândit pe Dumnezeu însuși, întrucât “Dumnezeu iubire este” (I Ioan IV, 16). A lui este slava în veci. Amin.

(Selecții din Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas)

sursa:www.razbointrucuvant.ro 

Sfântul Maxim Mărturisitorul «Adevărul şi bunătatea îl descoperă pe Dumnezeu»

(David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, traducere de Dragoş Dâscă şi Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011; fragment din capitolul«Înflorirea tradiţiei răsăritene»)

“Sfântul Maxim (580-662) a fost fie odrasla unor părinţi nobili din Constantinopol (conform variantei greceşti a Vieţii Sfântului Maxim), fie a fost un orfan crescut într-o mănăstire din Palestina (conform unei biografii oarecum ostile, dar, poate, mult mai autentice, scrisă în siriacă). În fiecare din cele două cazuri el pare a fi fost angajat al Cancelariei imperiale din Constantinopol înainte de a deveni monah în jurul vârstei de treizeci de ani. Cele mai timpurii din scrierile sale datează din jurul anului 625 şi sunt, în mare, lucrări de îndrumare spirituală. Din rândul acestora fac parte: Cuvântul ascetic, Cele patru sute de capete despre dragoste şi câteva epistole timpurii, inclusiv Epistola a 2-a, despre dragoste (extrem de importantă). Datorită invaziei persane a părăsit mănăstirea de lângă Constantinopol în anul 626, mergând în Cartagina. Aici, între 628 şi 635 a dovedit o productivitate formidabilă. Din lucrările acestei perioade fac parte: Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Mystagogia (un comentariu al Dumnezeieştii Liturghii), Răspunsurile către Talasie (o lucrare de exegeză biblică), Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Ambigua(discuţii asupra unor chestiuni dificile de teologie).

La sfârşitul acestei perioade a izbucnit o controversă care îi va mistui ultimii ani din viaţă. Încă din timpul Sinodului de la Calcedon(451) a existat o diviziune între Biserica imperială, care urma învăţătura calcedoniană despre cele două firi ale lui Hristos şi felurite Biserici locale care o respingeau. În 620, Serghie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască un compromis teologic cunoscut sub numele de monoenergism. El afirma că Hristos are o singură activitate sau energie divino-umană („theandrică”), deşi Calcedonul învăţa că El posedă două firi.Opoziţia faţă de monoenergism a fost condusă de părintele duhovnicesc al Sfântului Maxim, Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Deşi Sofronie a reuşit să îl convingă pe Serghie să abandoneze monoenergismul, Serghie nu a făcut decât să îl înlocuiască cu o formulă cu un înţeles asemănător: Hristos a avut o singură voinţă divino-umană (monotelism). Fiind un simplu monah, Maxim a fost la început precaut, ezitând să adopte o poziţie publică asupra acestor chestiuni. În cele din urmă, a rupt tăcerea şi în cursul anului 640 a scris o serie de mici lucrări (adunate într-o colecţie sub numele de Opuscula Theologica et Polemica) prin care apăra dogma despre cele două energii şi cele două voinţe. Acest fapt l-a adus în conflict cu autoritatea imperială care sprijinea monotelismul. A fost judecat, torturat şi exilat; limba şi mâna dreaptă i-au fost tăiate astfel că nu a mai putut vorbi şi scrie. A murit părăsit de toţi, cu excepţia a doi ucenici, cauza sa părând pierdută. Anii care au urmat au adus o schimbare remarcabilă. La Sinodul VI Ecumenic (680-681), învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost proclamată ca ortodoxă, iar Maxim a fost universal recunoscut drept interpretul autorizat al acesteia¹.

Gândirea Sfântului Maxim este o reţea complexă de idei care cu greu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Din fericire, multe din ele ne sunt familiare din capitolul precedent. Maxim preia de la Capadocieni distincţia dintre fiinţa [ousia] dumnezeiască şi „cele din jurul lui Dumnezeu”,ta peri theon. Ca şi în cazul Capadocienilor, distincţia nu este doar epistemologică şi ontologică, ci una pe care sufletul o trăieşte nemijlocit în căutarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum Maxim scrie în Capetele despre dragoste:

„Ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El Însuşi (căci aceasta este un lucru cu neputinţă şi oprit întregii firi create, deopotrivă); ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea creatoare, providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. «Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea». Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu, Grigorie şi Dionisie”².

Fiindcă „arde de dor” sufletul se mişcă de la căutarea nerodnică de a cunoaşte fiinţa [ousia] divină la „cele dimprejurul lui Dumnezeu”. Aceasta aminteşte de concepţia lui Grigorie de Nazianz despre cum firea dumnezeiască ne atrage la ea prin ceea ce noi putem înţelege, iar prin ceea ce nu putem înţelege ne stârneşte uimirea³. În altă parte,Maxim evidenţiază distanţa dintre dumnezeiasca ousia şi cele din jurul lui Dumnezeu, numindu-le lucrările Sale (erga) şi referindu-se la Dumnezeu ca la creatorul lor. Ele se disting de făpturile obişnuite prin două caracteristici: ele nu au început în timp iar făpturile obişnuite sunt cele care participă la ele. Într-un pasaj care, mai târziu, se va dovedi central pentru gândirea Sfântului Grigorie Palama, Maxim scrie:

„Lucrurile lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc. Aşa este, de pildă, bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea⁴ şi câte sunt cugetate ca existând fiinţial în preajma lui Dumnezeu (peri hauton). Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal”⁵.

Maxim spune în continuare că cele din jurul lui Dumnezeu cuprind chiar şi realitatea în sine⁶. Dumnezeu transcende infinit ambele tipuri de lucrări, pe cele care nu au început în timp cât şi pe cele care au început în timp, cele participate şi cele participante⁷.

Ar trebui să fie limpede din aceste fragmente că „cele dimprejurul lui Dumnezeu” joacă un rol asemănător cu energiile divine ale Capadocienilor şi cu ieşirile [procesiunile] divine la Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu doar că ni se oferă o listă similară (divina bunătate, înţelepciune şi cele împreună cu ele) dar „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt, precum energiile şi ieşirile, desăvârşiri divine în care făpturile participă şi prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Aceasta explică cum, în ciuda transcendenţei radicale a lui Dumnezeu în relaţie cu lucrările Sale, lucrările veşnice pot fi şi Dumnezeu. La doar câteva capitole de cel citat, Maxim adaugă: „Dumnezeu, singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă»”⁸. ÎnMystagogia el susţine că adevărul şi bunătatea Îl descoperă pe Dumnezeu şi că Dumnezeu este Adevărul şi Binele fără a părea că simte existenţa vreunei tensiuni între aceste afirmaţii⁹. În Cele patru sute de capete despre dragoste aflăm că orice creatură raţională, în măsura în care posedă existenţă, bunătate şi înţelepciune şi existenţă veşnică, este părtaşă la Dumnezeu¹⁰. Aceasta este aceeaşi dualitate pe care am observat-o în relaţie cu energiile [energeiai] Capadocienilor şi ieşirile [proodoi] Sfântului Dionisie. Concluzia care se poate trage este aceeaşi: „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt acte revelatoare de Sine prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine creaturilor şi Se dăruieşte pentru ca acestea să fie părtaşe la El, deşi El rămâne transcendent în esenţă.

Despre rugăciune

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar înCuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde:

„Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”¹¹.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează peSfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate:

„Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”¹².

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume.

Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

„Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”¹³.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.

Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

„Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”¹⁴.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă:

„Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”¹⁵.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”,readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

„Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”¹⁶.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă înAmbigua, Maxim merge şi mai departe spunând că

„Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”¹⁷.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte.Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup”pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”.

1 Pentru viaţa lui Maxim vezi introducerea din cartea lui Andrew Louth, Maximus the Confessor, pp. 3-18; pentru controversele monoenergismului şi monotelismului, vezi Pelikan, Spirit of Eastern Christendom, pp. 62-75; Meyendorff, Byzantine Theology, pp. 35-39; Louth, Maximus, pp. 48-62.

2 Centuries on Charity I.100 (PG 90 981D-984A) [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. 2 (FR2), Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 64]. Citatul este din Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 38, 7; aluzia la Dionisie este din capitolul al 3-lea dinTeologia mistică.

3 Cuvântarea 38.7 (citată mai sus, p. 419, n. 250).

4 [Părintele Stăniloae pare a folosi pentru acelaşi termen trei echivalenţi: „infinitate”, „nesfârşire” şi„nemărginire”].

5 Chapters on Theology and Economy I.48 (PG 90 1100D) [Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu traducere de pr. D. Stăniloae în FR 2, 1999, pp. 140-141]. Pentru Dumnezeu ca demiourgos, vezi I.50.

6 Ibidem, I.50, 1101B

7 Ibidem, I.49, 1101A.

8 Ibidem, I.54, 1104B [Ibidem, p. 144].

9 Mystagogy 5 (PG 91 673C, 677A, C).

10 Cele patru sute de capete despre dragoste III, 24-25.

11 Ascetic Life 24 (PG 90 929C), tr. Sherwood [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvântul ascetic traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în FR 2, 1999, p. 35].

12 Ibidem, 25-26 (29D-932B) [Ibidem, pp. 35-36].

13 Ibidem, 34 (940B-C) [Ibidem, p. 41].

14 Mystagogy 24 (PG 91 713A-B) [Mystagogia, p. 45].

15 Ibidem, 713B [Ibidem, pp. 45-46].

16 Epistle 2 (PG 91 401A-B) [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola a 2-a în Scrieri II. Scrisori şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, PSB 81, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 33-34].

17 Ambigua 10 (PG 91 1113B-C) [PSB 80, 1983, p. 112].

(în: David Bradshaw, Metafizica energiilor divine și schisma bisericii, Editura Ecclesiast, 2011)

 sursa:www.razbointrucuvant.ro

„OPRIȚI ISTORIA! COBOR LA PRIMA!”

România, 18 ianuarie 2012

Revoltă, injurii, amenințări, suferință…

Multe au fost revoltele din istorie, poate multe vor mai fi, însă pentru noi, românii, zilele acestea pot însemna multe lucruri, clipe de veghe în acest înfricoșător  și repezit carusel al evenimentelor…

Iarăși ne-am răspândit, iarăși ne-am risipit, iarăși ne-am depărtat unii de alții, iarăși luptăm unii cu alții, iarăși ne urâm, iarăși ne târâm unii pe alții în mocirlă.  Istoria, povestea ni se repetă! Descoperim după atăția ani că pătimirile – patimile noastre nu s-au schimbat prea mult!

Acum în zilele în care ne amintim de Eminescu, simțim freamătul țării, zvâcnetul conștiinței de neam a poporului care nu se uită pe sine, care nu se lasă distrus, care nu se poate lăsa anihilat…

 „Ce-Ți doresc eu Ție, Dulce Românie?

Țara mea de glorii, Țara mea de dor…”

Un glas străvechi răsună în inimă, peste veacuri, suflarea neamului răzbate în Istorie. Greaua stăpânire a uitării și a oprimării își apasă întunericul peste firea neamului căutând să o răpună… Deșteaptă-te, române!

 Dar oare poate pieri România?

‘Ρωμανία (gr.Romanía-Imperiul romanilor) este o realitate necesară, este o existență vie și profundă, în același timp și cerească și pământească, și temporală și veșnică, și materială și duhovnicească. Este Patria Dreptslăvitorilor. Maica ei este Biserica lui Hristos cea vie și eternă.

Întotdeauna va exista o ‘Ρωμανία, și tot cel care s-a născut în neamul ei o poartă în suflet, în ființă, până dincolo de hotarele țării și ale morții, până la „marginile” pământului, până în eternitate.

Este Romanía – ‘Ρωμανία lui Constantin cel Mare  și a vechilor Împărați cucernici ai Răsăritului, ai Împărătesei Cetăților, Constantinopolul, vechea cetate a tracilor celor viteji. Este patria romanilor, este patria romeilor dreptslăvitori, este patria de dor ceresc pe care îl poartă toți cei renăscuți în Duhul, este patria și maica duhovnicească a Întregului Răsărit Ortodox. Este visul de milenii al celor ce au dorit de Dumnezeu  și Împărăția Lui. Destinul acestei ‘Ρωμανία este și gloria și suferința, și apogeul și căderea, și moartea și Învierea, și Istoria și Veșnicia! Este Patria Sinoadelor Ecumenice, a eroicei lupte a Părinților pentru păstrarea curată a Credinței, chiar cu prețul propriului sânge. Este Patria unde s-a mărturisit Slava adusă lui Dumnezeu Celui în Treime și unde s-a aruncat anatema asupra diavolului și supușilor lui!

„Romanía a pierit! – ‘Η ‘Ρωμανία πάρθεν!”, a strigat glasul de jale al romeilor la Căderea Cetății celei Mari a Împăratului Constantin,  acesta este cântecul de jale al urmașilor lor până astăzi, din Elada cea nouă, Macedonia,Tracia, Rumelia, Pont, Efes, Smirna, Athos și până în Cezareea lui Vasile cel Mare…

Însă totuși ‘Ρωμανία - România nu a pierit!

Doar s-a risipit, s-a ascuns… de la ochiul celor puternici…

Nu poate să fie o simplă întâmplare că mai există astăzi o țară cu numele România! 

Și că mai există oameni pe pământul acesta care se cheamă români!

Dincolo de voințele politice înguste sau nu, dincolo de zbuciumul popoarelor, dincolo de revolte, războaie și crize, dincolo de injurii și de lozinci mai mult sau mai puțin exagerate, suferința, dorul de libertate și de viață fără chingi iese întotdeauna la suprafață!

Deznădejdea unui neam urgisit de secole, ascuns sub colbul uitării, urmaș al unui sânge nepierdut și nesubțiat de valurile barbare și de furia dominatoare a „uriașilor celor necucernici”, urmaș al unui neam cu dor ceresc, un neam care niciodată nu s-a săturat de suferință, disperarea lui, dar și nădejdea lui ies din nou la lumină! Iarăși este vândut, iarăși este umilit, iarăși este scuipat, iarăși este jignit, iarăși chinuit, iarăși bătut, iarăși vlăguit. Nu poate suporta la nesfârșit,deși iarăși cade sub crucea durerilor sale!

Oare nu are dreptul acest neam la o pauză măcar? Nu-și poate exprima voința, fie chiar și în stradă, chiar sub amenințare sau chiar amenințând neputincios? De ce i se astupă gura? De ce i se ucid fiii, chiar și în pântecele maicii lor? De ce nu are voie să-și spună păsul, durerea? De ce trebuie să i se închidă gura cu țărână, cu gloanțele, cu bocancul? De ce i  se refuză chiar și exorcizarea întunecaților chinuitori… ?

Dar care poate fi durerea cea mai mare, decât că cel de un sânge cu tine să te oprime, să te sugrume, să nu te lase să-ți spui necazul? Să nu vrea să ți-l alunge? Să-ți refuze informarea, ori chiar vindecarea? Să nu vrea măcar să te compătimească, să te asculte, să te aline… nici măcar cu o vorbă bună, curată, neamestecată cu venin de aspidă…

E o durere de veacuri care nici acum nu se curmă… E durerea Ardealului înlânțuit, a Moldovei sfâșiate și sfărâmate în multe bucăți, alungată până în hotarele Siberiei, a Valahiei, a Banatului… e durerea v(a)lahilor și a dacilor uitați de istoria celor puternici, e o durere de veacuri și de milenii a omului simplu, a rumânului călcat în picioare, împilat de ciocoi dar și de „proletar”, de cel străin sau înstrăinat de neam, ori  de cel ce s-a lepădat de Dumnezeul Neamului lui.

Cum să nu își dorească românul să iasă din aceasta? Cum să nu-și dorească răbdător un tărâm sau un timp  fără violențe, fără suferință, fără injurii, fără batjocură, fără neîncredere, fără panică, fără asuprire, fără oprimare, fără ură, fără minciună, fără corupție și fără răutate? Fără pietre, fără viermi, ciumpalaci, huligani, ultrași, dictatori, tâlhari, vânzători, demagogi, trădători, lingăi, fățarnici și delatori… Dar de unde atâta răbdare? Până când?

„Răbdare, răbdare, răbdare…”, așa povățuia

unul dintre Duhovnicii Neamului…

al cărui nume era Cleopa, căruia îi ardea inima în el

pentru Dumnezeu și pentru neamul lui…

Cineva spunea că există o Românie profundă, tainică, nebăgată în seamă de ziditori și conducători, dar care nu-și uită drumul, menirea, scopul, își știe Neamul, își știe Noblețea, își știe Chemarea, își știe Schimbarea ei la Față, își știe Crucea ei…, dar își știe și Învierea ei… Știe că suferința se curmă doar la ieșirea din Istorie, la Judecata Neamurilor, la Prima și unica Zi fără de înserare, fără lacrimă și fără întristare,  a Împărăției nesfârșite dăruite de  Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor,  de Cel Care a suferit, a murit și a înviat!

Românie, suferința ta luptătoare nu poate să fie în zadar!

Este vindecătoare, este curățitoare, este triumfătoare!

Atâta doar, să nu îți uiți Împăratul și Maica!

Așadar… o  frază ca oricare, o singură lozincă

amestecată printre multe altele, dar poate o întreagă înțelepciune,

un întreg destin, o întreagă vocație, un strigăt al umanității întregi,

o profeție poate…

„OPRIȚI ISTORIA! COBOR LA PRIMA!”

Paroh,

Pr. Mihai Solomon

Parohia “Sf.Prooroc Ilie Tesviteanul și Sf.Ier.Grigorie Palama”

18 ianuarie 2012, Girona

Mesajul unui Sfânt: Marcu Evghenicul 

de Sterghios Sakkos

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie:

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii.Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat, Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg, Visarion, a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc.Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat – creştin, dar lumesc – un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei.

Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

sursa:www.razbointrucuvant.ro

sursa:vladilas.ro

Veşnică pomenire unuia dintre cei mai mari patrologi :

PROFESORUL STYLIANOS PAPADOPOULOS A TRECUT LA DOMNUL

Preot prof. dr. Constantin Coman

Cunoscutul patrolog grec Stylianos Papadopoulos a trecut la Domnul în zorii zilei de duminică, 15 ianuarie 2012. Dincolo de faptul că a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ai vremurilor noastre, îi aducem pios omagiu şi pentru faptul că a fost un mare prieten al Bisericii Ortodoxe Române şi al teologiei româneşti.

Profesorul Papadopoulos, alături de doamna Sotiria, soţia sa, care îl însoţea la toate întrunirile teologice

Timp de peste 40 de ani a întreţinut o vie şi plină de conţinut relaţie cu teologia românească şi cu teologii români. A conferenţiat, a participat cu contribuţii ştiinţifice remarcabile la nenumărate congrese internaţionale de teologie organizate în multe centre universitare din România, a vizitat mare parte din eparhiile şi mănăstirile româneşti. A fost un apropiat al multor teologi români, începând cu părintele Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Ene Branişte, Ştefan Alexe şi terminând cu generaţiile tinere de astăzi. Datorită activităţii sale bisericeşti, profesorul Papadopoulos este în egală măsură cunoscut şi apropiat multor ierarhi români. În plus, cărţile sale, traduse în limba română, precum cele de mare succesVulturul rănit (Viaţa Sfântului Grigorie Teologul) sau Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, ca şi primele două volume din Patrologie, l-au făcut cunoscut pe scară largă clerului şi credincioşilor români. De aceea, putem spune, fără teama de a greşi, că momentul părăsirii lumii acesteia şi al trecerii sale în veşnicie va fi marcat aproape ca în ţara sa, Grecia, şi în ţara şi în Biserica noastră. De altfel, acelaşi lucru putem spune, cu îndreptăţire, despre prezenţa profesorului Papadopoulos în lumea ortodoxă şi în lumea creştină în general. Puţini sunt teologii ortodocşi care au călătorit atât de mult şi care s-au aflat în miezul vieţii bisericeşti şi teologice ca dânsul. O scurtă privire asupra itinerariilor sale bisericeşti şi teologice ni-l arată prezent în Rusia, Serbia, Bulgaria, Liban, Egipt, Italia, Anglia, Franţa, Polonia, Cehia, Slovacia etc.

A fost un om dăruit de Dumnezeu cu mare putere de a iubi. Din această mare putere de iubire au izvorât puterea sa creatoare teologică şi capacitatea sa slujitoare bisericească, greu de egalat. De altfel, încercând să creionez personalitatea profesorului Papadopoulos, îmi întăresc convingerea că cea mai importantă caracteristică a vieţii şi activităţii sale a fost etosul său profund bisericesc, care a marcat atât opera, cât şi activitatea sa, capacitatea sa extraordinară de cuprindere şi de îmbrăţişare a tuturor, perspectiva integratoare care nu lăsa în afara interesului său nimic din creaţia lui Dumnezeu. Profesorul Papadopoulos, cu darul lui Dumnezeu, a fost ceea ce putem numi o personalitate bisericească şi teologică completă.

Personal, dacă mulţumesc în chip deosebit lui Dumnezeu pentru câţiva oameni pe care i-am cunoscut, între aceştia se numără fără îndoială, în primele locuri, profesorul Stylianos Papadopoulos, de a cărui apropiere, colaborare şi prietenie m-am bucurat timp de peste 30 de ani şi de la care am învăţat multe lucruri. Liniştea sa, pacea cu care îşi ţinea prelegerile, conferinţele sau referatele ştiinţifice, colocvialitatea sa, zâmbetul său, deschiderea cu prietenie spre toţi, dar şi fermitatea şi angajamentul cu care discuta cele mai delicate aspecte teologice şi cu care-şi apăra ortodoxia credinţei sale l-au făcut iubit de toată lumea care l-a cunoscut. Ne va lipsi profesorul Papadopoulos, tuturor.

Unul dintre cei mai prolifici teologi ortodocşi contemporani

Născut în anul 1933 în localitatea Archaies Kleones din apropierea Corintului, Stylianos Papadopoulos a studiat teologia la Universitatea din Atena, apoi patrologia şi bizantinologia la Universitatea Sorbona din Paris, şi teologia bizantină şi istoria filozofiei la Universitatea din München. În 1967 obţinea titlul de doctor în teologie al Universităţii din Atena, iar în 1972 îşi începea o strălucită carieră universitară la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, pe care avea să o încheie la vârsta pensionării, în anul 2000.

Profesorul Papadopoulos a iubit cu multă pasiune pe Sfinţii Părinţi şi teologia patristică, de aceea toată viaţă lui a consacrat-o acestora. Începuturile sale teologice se leagă de colaborarea la Marea Enciclopedie Greacă Teologică şi Morală, pentru care a redactat cea mai mare parte a articolelor privind Sfinţii Părinţi şi Patrologia. Un volum de muncă impresionant care avea să-i formeze capacitatea extraordinară de documentare şi elaborare a lucrărilor ştiinţifice, care a făcut din Stylianos Papadopoulos unul dintre cei mai prolifici teologi ortodocşi contemporani.

Activitatea sa teologică avea să fie încununată de un monumental tratat de patrologie în trei volume, care însumează aproximativ 2.200 de pagini, tratat scris pe parcursul a peste trei decenii (Volumul I. Secolele II şi III, Atena, 1977 – 504 pag.; Volumul II.Secolul IV. Răsărit şi Apus, Atena, 1990 – 767 pagini; Volumul III. Secolul V. Răsărit şi Apus, Atena 2010 – 923 pag.). Anul trecut, profesorul Papadopoulos a publicat şi o formă scurtă a acestui tratat, sub titlul Mari popasuri ale teologiei. Părinţii Bisericii. Introducere, Secolele II, III, IV, Atena 2011 (600 pagini). S-a ocupat de marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, publicând următoarele monografii: Sfântul Vasile Cel Mare, Viaţa şi teologia (Atena, 1989), Sfântul Grigorie Teologul. Studiul vieţii şi operei, (Atena, 1991),Sfântul Ioan Gură de Aur, Vol. I – Viaţa, activitatea şi opera şi Vol. II – Gândirea, contribuţiile şi măreţia sa (Atena, 1999); Sfântul Grigorie de Nyssa. Duh şi Cuvânt(Atena, 1997), Atanasie cel Mare. Teologia şi Viaţa (Atena, 1987); Sfântul Chiril al Alexandriei. Viaţa, teologia, hristologia, hermeneutica (Atena, 2004). Pentru doi dintre aceştia a transpus viaţa şi teologia lor într-un gen de roman istoric accesibil publicului larg (Vulturul rănit. Sf. Grigorie Teologul, Atena, 1992) şi Viaţa unui mare om. Vasile al Cezareei (Atena, 1998). Profesorul Papadopoulos a cultivat şi genul literar aghiologic, preocupat fiind şi de sfinţii mai noi ai Bisericii, publicând: Cuviosul Patapie (Atena, 1992);Fericitul Iakovos Tsalikis (Atena, 2000); Sfântul Sava cel Nou (Atena, 2010); Episcopul Gherasimos Papadopoulos (Atena, 1996).

Profesorul Papadopoulos a slujit Biserica continuu şi cu multă jertfelnicie. A participat la evenimente bisericeşti internaţionale, panortodoxe şi naţionale. A organizat el însuşi numeroase congrese internaţionale teologice. A fost reprezentantul Bisericii Greciei şi al Patriarhiei Alexandriei în dialogurile teologice cu diferite Biserici. A iubit mult unitatea Bisericii şi a depus mult suflet pentru dialogurile teologice şi relaţiile interbisericeşti şi intercreştine.

A fost dăruit de Dumnezeu cu o familie frumoasă. A iubit familia şi a promovat-o. Împreună cu doamna Sotiria, de care era nedespărţit chiar şi la întrunirile teologice internaţionale, au crescut trei copii, care slujesc la rândul lor împreună cu familiile Bisericii lui Hristos, în buna tradiţie moştenită de la părinţi: unicul băiat este călugăr la Mănăstirea Dohiariu din Sfântul Munte, un ginere este preot, celălalt ginere este binecunoscutul pictor bisericesc şi profesor de teologie a icoanei, Georgios Kordis, şi unul dintre numeroşii nepoţi a îmbrăţişat de asemenea monahismul. Profesorul Papadopoulos însuşi a ales să-şi doarmă somnul de veci în cimitirul Mănăstirii Dohiariu din Sfântul Munte.

A emancipat studiile patrologice de captivitatea babilonică a scolasticismului şi a istoricismului

Cred că profesorul Stylianos Papadopoulos candidează cu mari şanse la unul din primele locuri, dacă nu chiar la primul, din ierarhia marilor teologi ortodocşi ai veacului nostru. Este deja acceptat în cercuri foarte largi ca fiind cel mai mare patrolog ortodox şi unul dintre cei mai mari patrologi din lumea întreagă. Încercând această evaluare, aplic un criteriu pe care dânsul îl aplica făcând evaluarea în urma căreia l-a proclamat pe părintele Dumitru Stăniloae drept cel mai mare gânditor creştin al veacului al XX-lea: capacitatea de cuprindere, de perspectivă teologică integratoare, holistică, cea care studiază resorturile care unesc şi nu pe cele care despart.

Meritul incontestabil al profesorului Stylianos Papadopoulos este acela de a fi emancipat studiile patrologice de captivitatea babilonică a scolasticismului şi a istoricismului. Prin monumentalul tratat de patrologie, profesorul Papadopoulos reuşeşte îmbinarea perspectivei teologice academice cu perspectiva bisericească, liturgică-funcţională, duhovnicească. De aici, duhul liber, viu, dinamic, curajos, lipsit de orice inhibiţii, frustrări, complexe sau temeri în scrisul său. Personal, aşez tratatul său de patrologie alături de tratatul de teologie dogmatică ortodoxă (în trei volume) al părintelui Dumitru Stăniloae şi cel de teologie morală (în două volume) al profesorului grec Georgios Mantzaridis, toate trei detaşându-se cu multă claritate înspre poziţia de lucrări clasice ale teologiei academice ortodoxe.

Fie ca Bunul Dumnezeu, Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Părinţi, să-i aşeze sufletul în ceata drepţilor!

Veşnică pomenire, iubite domnule profesor Stylianos!

Sursa: doxologia.ro

ASPRĂ ȘI DREAPTĂ MUSTRARE A MITROPOLITULUI AMBROZIE

CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ PENTRU ATITUDINEA DIN CAZUL PĂRINTELUI EFREM

Declarația Mitropolitului Kalavritei, kir. Ambrozie – 00.04:

Arestarea preventivă a lui pater Efrem a dat la iveală pentru încă odată, comportamentul inacceptabil ai unor membri ai Patriarhiei Ecumenice! Am mai arătat și cu altă ocazie, dar o vom mai spune încă odată : Patriarhia Ecumenică se poartă uneori ca o mamă vitregă!

Exact așa s-a purtat, după umila noastră părere, în cazul la care ne referim. Să luăm lucrurile de la început, pentru a vădi toată tragedia acestei situații. Arestarea preventivă a Egumenului unei Mari și Istorice Mănăstiri a Sfântului Munte, mai ales în ajunul sărbătorii Crăciunului, a dat ocazia multor factori, bisericești și din afara bisericii, să își exprime susținerea față de pater Efrem.

Singura excepție și voce disonantă a reprezentat-o poziția Patriarhiei Ecumenice și, imediat după aceea, a câtorva – foarte puțini- frați Arhierei ai Bisericii noastre, care acționează de obicei ca și megafoane sau  -dacă preferați- ca și portavoci ale Patriarhiului Ecumenic Bartolomeu în Grecia.

Un număr mare de Ierarhi al Bisericii Greciei, printre care și subsemnatul, s-au grăbit să îl viziteze pe pater Efrem în închisoare.

Au trecut dincolo de gardurile de fier ale închisorii Korydallo ca să îl încurajeze! Unii dintre noi, în plus, au făcut și declarații în care și-au exprimat public susținerea. Patriarhia Rusiei, printre primii, și-a exprimat de asemeni dragostea și susținerea sa. Apoi, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în anunțul său din 12 Ianuarie a.c., a declarat că împărtășește agonia și durerea unui Ieromonah și Egumen Aghiorit. Preasfinția Sa, Arhiepiscopul Atenei și a toată Grecia, kir Ieronimos, a anunțat intenția sa – vrednică de toată lauda – de a-l vizita personal pe întemnițatul Egumen în închisoare. Și Preasfinția Sa, Arhiepiscopul Ciprului, kir Hrisostomos, a declarat presei că este de acord și susține decizia Sinodului Permanent din Atena, în favoarea lui pater Efrem. În plus, din partea Bisericii Bulgariei, Mitropolitul de Filipoupoli, kir Nikolaos, și-a exprimat susținerea și suportul față de încercatul părinte.

Singura voce disonantă în toată această mobilizare de forțe a fost – din păcate – poziția Patriarhiei Ecumenice. În declarația sa din 10 Ianuarie a.c. acuză biserica din Rusia “ de intervenție necanonică în cadrul Sfântului Munte“ și îi pune implicit în vedere să nu mai intervină în treburile sale interne. Însă despre încercatul Egumen Efrem, “maica biserică” a Cetății (Constantinopol ) nu a găsit de cuviință să ne spună nici măcar UN CUVÂNT DE SUSȚINERE!  Cu scuza că “Patriarhia Ecumenică …respectând independența Justiției, evită întotdeauna orice fel de amestec în treburi judiciare care sunt în curs de judecare”,aceasta lasă de o parte nevoia de a acorda sprijin duhovnicesc Egumenului său, care nu numai că se găsește sub păstorirea și în grija Patriarhiei Ecumenice dar a și ajutat mult din punct de vedere financiar Patriarhia. Se spune că Mănăstirea Vatopedi, adică egumenul Efrem, pe lângă altele, acoperă și toate cheltuielile administrative ale biroului Patriarhiei din Atena !!!

Dacă această informație se adeverește, rămânem fără cuvinte! Ceea ce ne uimește peste măsură este faptul că, abandonându-l pe pater Efrem, adică pe unul din fiii săi, Patriarhia Ecumenică nici nu permite altora să împărtășească cu acesta greutățile prin care trece. Adică membrilor comunității ortodoxe sobornicești, din care fac parte și rușii, li se refuză să împlinească cuvântul Apostolului : “bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Rom 12,15) adică să fim fericiți pentru cei care au o bucurie, dar și să plângem cu cei care au dureri și suferă!

Plecând de la cazul “Efrem – Korydallo” Patriarhia acționează încă odată în direcția afirmării ”drepturilor suverane“ asupra teritoriului Sfântului Munte! Dacă cineva ne-ar provoca să caracterizăm pozițiile Bisericilor Atenei și a Constantinopolului, am zice fără teamă de a greși că atitudinea Bisericii Greciei este atitudinea unei mame, pe când poziția Patriarhiei Ecumenice este aceea a unei mame vitrege! Numai o mamă vitregă ar putea să-și abandoneze în voia sorții copiii bărbatului său, deoarece aceștia provin dintr-o altă căsătorie, și ar acționa așa deoarece i-ar vedea ca pe niște “străini” ! Fără îndoială nu sunt copiii săi !

Așadar în situația lui pater Efrem, Patriarhia Ecumenică ne-a dezamăgit încă odată ! Condamnăm total acest comportament ! Și nu este pentru prima oară când acționează în acest fel! Având ca scuză canoanele bisericești și drepturile jurisdicționale ale Fanarului, de multe ori s-a dovedit a nu fi la înălțimea situațiilor ! Se îngrijesc doar de propria lor persoană ! Doar “drepturile” lor au prioritate! Luptă doar pentru a-și păstra întâietatea ! Ar putea să primească în brațele lor chiar și atei și dusmani ai Ortodoxiei , dacă aceștia le-ar servi interesele!

O mână de oameni, care sunt într-adevăr moștenitorii unei neprețuite și vechi bogății duhovnicești, se comportă ca niște Agă, trăiesc în lux, nu țin cont de nimeni și nimic! Sunt gata să calce pe oricine și orice pentru interesele lor ! Fără îndoială sunt “suspuși” ai unei țări străine, dar cu toate acestea nu trăiesc și nu se poartă ca supuși ! Dimpotrivă trăiesc cu fast ca ighemonii sau împărații de altădată, ca prinții și ca magnații ! Toată lumea le datorează și de la toți încasează, aceștia însă nu sunt datori nimănui și nicăieri cu nimic! Când și unde consideră că cineva le pune în pericol interesele devin critici duri, făcând uz de toată autoritatea lor duhovnicească ! Să ne amintim de cazul Arhiepiscopului Hristodoulos, care – să recunoaștem- le era un prieten credincios timp de zeci de ani, supus întru totul autorității acestora !

Să ne amintim cazul Arhiepiscopului Hristodoulos și acea ceremonie macabră în biserica Patriarhală, care ne amintea de ritualuri din Evul Mediu! Nu doar l-au respins. L-au ars pe rug, așa cum făcea înainte Inchiziția în Roma în timpul Evului Mediu. Da, Fanarul l-a aruncat pe Hristodoulos în Kaiada (prăpastie ) defăimării numai și numai pentru că li s-a părut că au fost amenințate drepturile lor suverane ! În ultimii ani, în Fanar s-a uitat de dulcele chip al Patriarhului Dimitrie.

Să încheiem aceasta notă subliniind câteva detalii:

Este adevărat că Patriarhul al Moscovei, Kiril, a făcut declarații în care și-a exprimat susținerea și compasiunea pentru un cleric aflat în încercare dintr-o altă biserică locală, dintr-un alt teritoriu canonic, așa cum se exprimă terminologia bisericească. Cu toate acestea, acțiunea sa nu reprezintă o încălcare a canoanelor, astfel încât să deranjeze Patriarhia Ecumenică! Patriarhul Rusiei și-a exprimat susținerea pentru OMUL Efrem și nu pentru EGUMENUL Efrem! Așadar nu a avut loc nici un amestec în treburile interne ale unei alte biserici locale ! Mai departe, diferendul – nedreptatea dacă doriți – Egumenului Efrem este cu statul grec și nu cu autoritatea sa întâistătătoare, adică cu Patriarhia Ecumenică.

Prin urmare, după umila mea părere, nu s-a constatat nici un amestec al Patriarhului Rusiei în cadrul competențelor scaunului ecumenic. Din păcate Patriarhia Ecumenică vede dușmani în toate direcțiile! Aceasta este și marea scădere a factorilor de decizie din Patriarhia Ecumenică. Aceasta provine din sindromul refugiaților și de aici și incoerența acțiunilor.

Deoarece noi obișnuim să spunem lucrurilor pe nume, de fiecare dată când ne exprimăm o critică la adresa tronului ecumenic, acesta nu încearcă să respingă argumentele noastre ci, dimpotrivă, ne trece pe lista neagră a “dușmanilor” săi! Noi totuși și respectăm și onorăm Patriarhia ! DAR NU PUTEM să abandonăm dreptul nostru de a ne exprima liber părerea, ca egali – și de la o vreme ca bătrâni – Ierarhi ai Ortodoxiei.

În numele atât al Adevărului, cât și al Dreptății, exercitându-ne harisma profetică pe care o avem ca și Arhierei, vom critica acțiunile Patriarhului Ecumenic kir Bartolomeu, când și de câte ori conștiința noastră ne-o va cere !

În Biserica Ortodoxă nimeni nu este fără de greșeală ! Cum vom putea accepta că Patriarhul Bartolomeu să se refere la eroii noștri luptători de la 1821, ca fiind niște amărâți, deoarece prin revoluția lor au distrus armonia conviețuirii dintre greci și turci! Cum să nu protestăm, când în anii trecuți, în timpul unei vizite făcute la fabrica Coca-Cola din Atlanta, SUA, a făcut o mare greșeală de exprimare. Oferind în dar directorului musulman al fabricii, CORANUL, i-a spus: “Vă dau în dar SFÂNTUL Coran !”

Coranul poate fi considerat o “carte sfântă a Islamului”, niciodată însă carte sfântă ! Noi avem “Sfânta Scriptură”. Dar Coranul sfânt NU EXISTĂ! Continuăm referirea la acțiunea Patriarhului Constantinopolului. Dacă Patriarhul Rusiei a încălcat dreptul canonic, de ce nu este cerecetată de aceleași nereguli și Bisericile Greciei, Ciprului și a Bulgariei, al căror reprezentanți au făcut declarații asemănătoare? Din acest punct Patriarhia Ecumenică este în situația să aplice o tactică unilaterală și, în esență, conflictuală și contradictorie. Dacă ne aude Fanarul, să gândească mai înțelept. Patriarhia este Ecumenică !

Nu aparține unui mic grup a unora “născuți în catifea”, care în virtutea unor “drepturi moștenite” își împart istoria și privilegiile lor. Aparține întregii Ortodoxii. Prin urmare să deschidă granițele actualul Patriarh Bartolomeu, chemând reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe să devină membrii ai Sinodului Patriarhal și să permită tuturor ierarhilor de naționalitate greacă să poată fi candidați pentru Patriarhie, și va vedea că nimeni nu-i va contesta drepturile sale suverane. Dar regimul câtorva – foarte puțini deja – Ierarhi ai scaunului patriarhal, care trăiesc în Constantinopol nu mai are viitor !

Acest lucru nu-l iau în calcul frații noștri întru Hristos din Fanar? Singuri își taie creanga pe care stau ! Deschideți, vă rog frații mei din Fanar, deschideți granițele inimii Voastre, deschideți brațele voastre, deschideți limitele Patriarhiei tuturor celor din afara Ortodoxiei din Turcia și atunci vom fi cu toții în pace.

Comentarii:

1. A circulat știrea că din partea Curții de Apel s-a emis o decizie prin care s-a anulat condamnarea lui pater Efrem la 10 luni de închisoare.

2. Ne-a uimit poziția iubitului nostru frate întru Hristos, Mitropolitul Messiniei, kir Hrisostomos. Uită totuși că este Ierarh al Bisericii Autocefale a Greciei, a cărei independență are obligația să o apere. Iubitului meu frate kir Hrisostomos îi întorc întrebarea puțin schimbată : Nu cumva fratele meu, nu ați înțeles, că anunțul dumneavoastră “servește egoismului, aspirațiilor și intențiilor altor Bisericii?”

Dorim să fiți Ierarh al Bisericii noastre și nu al Patriarhiei, al Greciei și nu al Fanarului !

Sursa:www.razbointrucuvant.ro

sursa: rt.com

Piața Universității… 14 ianuarie 2012

Protestatar spunând "te iubesc" unui jandarm, în timpul protestului din Bucureşti 

sursa: vladilas.ro

Redactor DeCe News bătut şi umilit de jandarmi pentru că avea legitimație de ziarist

Redactorul DeCe News Lucian Negrea se afla în exercițiul profesiei de jurnalist în Piaţa Universităţii, duminică seara. Jandarmii l-au atacat deși avea legitimația de presă la vedere, iar un reporter de televiziune i-a avertizat că lovesc un ziarist. Atacul a fost premeditat, iar redacția DeCe News solicită anchetarea agresiunii și va susține demersurile redactorului agresat și umilit în Justiție. Cerem Parchetului să se sesizeze și să ancheteze cazul. Iată mărturia redactorului nostru:

Atmosfera în jurul orei 23:00 se calmase. La un moment dat înspre Spring Time s-au auzit petarde şi zgomot de pietre. La fel cum am făcut toată ziua am plecat în urma jandarmilor pe trotuar pentru a observa evenimentul. Jandarmii s-au masat în coloană, iar după ce au împrăştiat mulţimea s-a auzit un ordin: “Luaţi-i pe toţi!“. Au venit din nouă părţi şine-au prins la mijloc, în dreptul Facultăţii de Istorie. Automat am scos legitimaţia de presă şi am ţinut-o la vedere. “La pământ! La pământ”. O mînă m-a luat de ceafă şi m-a trântit la pământ. Ţineam încă legitimaţia în aer.

Sursa: Gazeta Sporturilor – momentul arestării

Câteva secunde de linişte. În primă instanţă am crezut că m-au lăsat în pace. Am ridicat puţin capul, iar atunci am văzut. Trei jandarmi se îndreptau spre mine. Am început să strig “Nu daţi, sunt jurnalist!”. Şi atunci a început. Toţi cei trei jandarmi au început să mă lovească cu bestialitate. Bastoane, pumni, ghete grele de jandarmi. Dădeau peste tot, în special la picioare. Adrenalina nu mă lăsa să simt chiar fiecare lovitură, dar bocancul care mi-a fost pus pe faţă l-am simţit din plin. Jandarmul apăsa şi acţiona ca şi cum ar strivi o ţigară aflată pe jos. O altă lovitură a venit peste spate. Ploua cu lovituri de bastoane.

Sursa: Gazeta Sporturilor – în timp ce mă băteau

“Ridică-te!” îmi spunea un jandarm, în timp ce încă dădea cu bastonul în mine. Am încercat să îi spun că mă doare piciorul, nu mă pot ridica “aaa, protestezi” şi s-a năpustit din nou asupra mea cu o altă serie de lovituri. Mi-a prins o mână la spate, iar un al doilea i s-a alăturat. Legitimaţia de presă o pierdusem. Mâna mă durea îngrozitor. “Numai puţin vă rog să slăbiţi mâna”, moment în care a început să tragă şi mai tare. Din faţă o echipă a Antena 3 mă filma, iar reporteriţa striga “Lasaţi-l, e jurnalist“. Jandarmul trăgea şi mai tare de mână.

Am fost aruncat în spatele dubei de jandarmi. Eram opt în momentul respectiv. “Ce mă, aruncaţi cu pietre?” şi a început din nou. Bastoane, pumni şi ghete grele de jandarmi. Dădeau în noi ca într-o grămadă de carne. Timp de 20 de minute ne-au lovit aproape în continuu. Piciorul stâng deja îmi amorţise de la atâtea lovituri. Încercam încă să strig să nu mai dea. Când auzeau că sunt jurnalist, dădeau şi mai tare. Dădeau cu ură. Era o ură sinceră. La un moment dat un jandarm a strigat “Ia de aici! Ai strigat contra lui Băsescu ahh? Ia de aici! Mai strigi mă contra lui Băsescu?”.

Sursa: Gazeta Sporturilor – În timp ce eram dus la dubă

Duba a pornit în sfârşit. Eram 16 oameni deja. La un moment dat au făcut o mutare care la momentul respectiv a părut una criminală. În duba de jandarmi sunt trei banchete, două pe lateral şi una pe mijloc. Ne-au spus să ne ridicăm şi să ne punem în mijloc. Am crezut că acolo ne vor da lovitura finală. Nu au făcut asta. Stăteau pe margine şi din când în când mai dădeau câteva lovituri.

Din dubă am coborât în pumni şi în picioare, iar apoi a urmat percheziţia. Unul dintre ei, în timp ce mă controla îmi scosese portofelul pe jumătate din buzunar, dar am pus mâna repede şi l-am băgat la loc. “Mâinile la ceafă!”. În timp ce mă urca sus în secţie un jandarm mă ţinea de ceafă. “Ce mă, acolo e ceafa ta? Mâinile la ceafă!”. “Nu pot să ţin mâinile la ceafă, că de acolo mă ţineţi dumneavoastră”. “Ce mă, comentezi?”. Şi a început să îmi care bastoane în coaste şi şuturi în fund. Am trecut pe lângă alţi jandarmi, iar cel care mă ţinea m-a împins direct în colegul lui. “Te împingi, ahhh?” şi mi-a ars o talpă peste spate.

În secţie lucrurile au decurs mai bine. Am avut tupeul să întreb dacă pot suna un avocat, moment în care unul s-a repezit să îmi dea una, dar în schimb mi-a spus să pun telefonul pe masă şi să îl închid. La declaraţie eu spunem ceva, poliţistul scria exact pe dos. Eu eram plin de vânătăi, mă durea capul îngrozitor, iar el îmi tot arăta o zgâritetură micuţă pe care o avea pe mână. Mi-a dat 200 de lei amendă, deşi dacă nu semnam amenda îmi dădea 1000 de lei.

Ne-au luat amprente, ne-au pozat frumos din faţă şi din profil şi ne-au trimis acasă.Între timp am fost la Urgenţe la Spitalul Floreasca şi la Institutul de Medicină Legală “Mina Minovici”.

sursa:www.razbointrucuvant.ro

Une traduction japonaise de la Philocalie

Publiée pour la première fois à Venise, en 1782, la Philocalie des saints neptiquesde Macaire de Corinthe (1731-1805) et Nicodème l’Hagiorite (1749-1809) a tenu lieu d’assise à toute la spiritualité orthodoxe, grecque ou slave, du 18^e siècle à nos jours. Sur cette longue période, ce livre important – qui présente au fil des 1206 pages de l’original grec les textes d’une trentaine d’auteurs – a connu d’importants remaniements ou adaptations et de nombreuses traductions. Je cite ici les plus connues.

• Slavon : Dobrotoljubie, Moscou 1793 (un vol. in-f°).

• Russe : Dobrotoljubie, Moscou 1877-1889 (5 vol.).

• Grec moderne : Athènes 1984-1987 (4 vol.).

• Roumain : Sibiu 1946-1948, vol. 1-4; Bucarest 1976-1981, vol. 5-10; Roman 1990, vol. 11; Bucarest 1991, vol. 12.

• Anglais : Londres, Boston 1979-1995 (4 vol.).

• Français : Bégrolles-en-Mauges 1979-1991 (11 fasc.).

• Italien : Turin 1982-1987 (4 vol.).

Une nouvelle version doit maintenant être ajoutée à cette liste. Comme il nous a été communiqué par Mme Rei Hakamada, la Philocalie a récemment fait l’objet d’une traduction japonaise, patronnée par la « Japanese Association for Eastern Christian Studies » (東方キリスト教学会), et plus particulièrement par les professeurs Hisao Miyamoto (宮本　久雄　 -Univ. Sophia, Tokyo), Masaki Omori (大森　正樹  – Univ. Nanzan) et Ryuichiro Tani (谷　隆一郎 – Univ. Kyusyu). De nombreux collaborateurs – parmi lesquels figure aussi Mme Rei Hakamada (袴田　玲　), spécialiste de la spiritualité palamite – travaillent à la traduction du grec au japonais.

Dix volumes, fondés sur la réédition de 1991 (Athènes, éd. Astèr), sont prévus. Cinq d’entre eux ont déjà été publiés: vol. 3 (2006); vol. 1 (2007); vol. 7 (2009); vol. 4 (2010); vol. 5 (2011). Les cinq autres sont en préparation. On notera qu’un volume supplémentaire d’introduction sera joint à l’ensemble. L’éditeur en charge de la publication est Sinseisha (Nagoya).

Souhaitons un beau succès à cette impressionnante entreprise !

• Photos: Philocalie japonaise, Nagoya 2011, t. 5 (ISBN: 978-4-88382-105-1); Philocalie grecque, 1ère édition, Venise 1782 (exemplaire de l’IFEB, cote: R III 147); Philocalie grecque, éd. Astèr, Athènes 1991, t. 3; Philocalie japonaise, Nagoya, 2011, t. 5.

sursa: http://graecorthodoxa.hypotheses.org

Învățăturile Sf.Antonie cel Mare

UPDATE 22:12 “Atmosferă de meci, la Universitate: “Cine nu sare/Ori e poliţist, ori e prost de moare”, scandează tinerii. Cele două grupuri de manifestanţi despărţite de Bulevardul Bălcescu comunică între ele ca de la o peluză la alta – una repetă ce scandează cealaltă. Cordoanele de jandarmi au fost suplimentat din nou.

Un autoturism Oltcit a fost incendiată în zonă, pe strada Constantin Mille.

UPDATE 20:35 O coloană de studenţi se îndreaptă din Regie către Piaţa Universităţii. Scandează lozinci antiprezidenţiale şi "Suntem studenţi. Nu suntem violenţi!".

UPDATE 20:32 - Manifestanţii din faţa Institutului de Arhitectură au început să aprindă lumânări. Se cântă "Deşteaptă-te române", se scandează "Băsescu, n-ai curaj să pleci!".

Efective de jandarmi sunt prezente şi în spatele demonstranţilor aflaţi pe această latură a Pieţei Universităţii.

UPDATE 20:30 - Jandarmii au suplimentat pentru a doua oară efectivele care flanchează demonstranţii prezenţi în faţa Institutului de Arhitectură. 

Circulaţia prin Piaţa Universităţii nu a fost întreruptă, dar se desfăşoară pe un număr redus de benzi.

UPDATE 20:24 - Forţele de ordine aflate în Piaţa Universităţii au reţinut doi protestatari înarmaţi. Surse din Jandarmerie citate  de Antena3 au precizat că unul dintre reţunuţi  avea asupra sa  un cuţit şi un baston telescopic.

UPDATE 20:21 - În piaţă s-au strâns circa 2.000 de persoane. Se zvoneşte că nu sunt lăsaţi să pătrundă în Piaţa Universităţii cei care nu au buletine de Bucureşti. Din mulţime s-au aruncat, pentru prima dată în cursul acestei zile, petarde.

UPDATE 19:52 - S-au înteţit scandările antiguvernamentale si antiprezidenţiale. Efectivele de jandarmi au fost întărite. Gurile de metrou sunt blocate de grupuri de câte cinci jandarmi care controleză fiecare trecător în poşete, rucsaci, genţi şi bagaje. Staţionarea în apropierea gurilor de metrou este interzisă, iar în pasaje sunt legitimaţi toţi cei care arată "suspect".

UPDATE 19:10 - Cei peste 1.000 de protestatari din Piaţa Universităţii aplaudă un grup de oameni care poartă pe deasupra capului un sicriu. În mulţime sunt şi mai multe cruci inscripţionate cu numele "Băsescu Ceauşescu".

UPDATE 18:36 - Piaţa Universităţii s-a mai animat, numărul protestatarilor ajungând acum la aproape 1.000. S-au alăturat mai mulţi tineri, care scandează împotriva preşedintelui cu forţe proaspete. Mulţi au fularul tras peste gură şi nas. Sunt informaţii că un grup numeros de studenţi vine dinspre Regie către Piata Universităţii. Nou veniţii au fluiere, goarne, talăngi şi claxoane de care se folosesc energic.

UPDATE 18:34 - Scene de curtoazie între jandarmi şi protestatari, în toaleta din pasajul de la Universitate, devenită toaleta comună a protestelor din ultimele zile. Jandarm către protestatarul nou venit la toaletă: "Vă rog, poftiţi, eu pot să mă mai ţin". Protestatarul către jandarm: "Mulţumesc, sunteţi un om de treabă". În camera chiuvetelor, dintre care doar una din cinci mai funcţionează, stau la coadă, amestecaţi, şi jandarmi şi protestatari. Telefonul unuia sună cu melodia "Marsul prezidenţial". Râsetele cuprind toată toaleta. Hohotele pot fi auzite şi din cabine…

UPDATE 17:17 - Protestatarii prezenti in fata Teatrului National au un nou motiv de nemultumire – absenta tinerilor de la manifestatie. "Nu se poate, domnule, ma uit si vad doar pensionari… Doar pensionari! Unde sunt tinerii, unde sunt studentii", se vaita un domn in varsta, care s-a urcat pe suportul unui cameraman pentru a vedea intreaga panorama. De altel, cameramanii prezenti la protest sunt cainati de doamnele amabile din public. "De ce nu ti-ai luat casca de protectie, mama! Astia sparg capetele"! Protestatarii scandeaza acum cu precadere: "Daca va pasa, iesiti din casa". Problema, insa, e ca a inceput sa ninga usor, ceea ce a facut ca o parte din manifestanti sa se retraga in pasajul de la Universitate sau sa plece acasa.

UPDATE 16:36 - Scandarile anti-Basescu se aud acum si in statia de metrou Unirii. O patre dintre cei care se alatura protestului vin cu metroul si scandeaza: "Jos Basescu" sau "Libertate" inca de cand ajung pe peron. Casieritele de la metrou cer detalii despre ce se intampla la suprafata celor care isi cumpara cartele. Dintre cei care pleaca de la protest cu metroul, s-au gasit si cativa care au sarit peste turnichete, scandand in acest timp lozinci impotriva presedintelui.

UPDATE 16:30 - Jandarmii continua sa stea departe de protestatari, insa sunt gata de interventie. Pe langa camioanele parcate in Strada Academiei, alte doua camioane, plus dube ale Jandarmeriei stau parcate in curtea Teatrului National. Cum cladirea este in renovare si este protejata de un gard inalt, protestatarii nu stiu ca jandarmii impotriva carora scandează sunt la doar cativa metri in spatele lor.

UPDATE 16:20 - Ioan Poenaru, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România  a declarat că studenţii de la UNSR se vor alătura în această seară protestatarilor din Piaţa Universităţii. "O parte dintre studenţi vor pleca începând de la ora 20:00 din Complexul studenţesc Regie urmând a se întâlni cu alţi studenţi în zona fântânii de la Universitatea de Arhitectură", a spus Poenaru.

UPDATE 16:09 - Tot mai multa lume se strange in fata Teatrului National, unde peste 500 de oameni continua sa ceara demisia presedintelui Basescu. Printre protestatari, dominati in continuare de pensionari, s-au adunat si foarte multi copii, surescitati de eveniment. Un grup de copii de 10-12 ani s-a urcat pe grupul statuar din fata teatrului si striga: "moarte lui Basescu". Bunica a doi dintre ei fumeaza linistita pe o banca. Copiii o intreaba daca pot arunca cu pietre la noapte. Grosul protestatarilor scandeaza, in continuare: "fara violenta" si "Jandarmeria apara hotia". Nou venitii cheama cunoscutii la "Revolutie" cu telefoanele mobile. "Alo, sunt aici in fata carului astuia alegoric cu mumii egiptene. Unul se sprijina de altul, unul se f… in c… Te astept", conversa un barbat cu tricolorul legat de gat, starnind rasetele celor din jurul grupului statuar. In mod curios, agitatia a atras toti cainii maidanezi din zona. Mai bine de 10 caini se plimba incantati printre oameni, chit ca nimeni nu le da de mancare. In zona au aparut si o serie de tineri care isi fac poze cu multimea in fundal, urcati pe banci sau pe soclul grupului statuar.

UPDATE 15:30 - Aproximativ 70 de persoane, majoritatea membri ai asociaţiilor de revoluţionari, s-au adunat, în jurul orei 14:00, în Piaţa Victoriei din Timişoara, manifestanţii afişând pancarte cu mesaje împotriva preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc. Mitingul a fost aprobat de Primăria Timişoara, autorizaţia fiind valabilă între orele 14:00 şi 17:00.

UPDATE 15:20 - Aproximativ 400 de oameni s-au adunat in prezent in fata Teatrului National, cu steaguri, pancarte si cruci si scandeaza "Demisia", "Libertate", sau "Iesi afara, javra ordinara". Jandarmii stau departe de manifestanti, insa numarul lor a sporit considerabil. Echipe de cate doi jandarmi patruleaza pe toate strazile adiacente din jurul Pietii Universitatii si Pietei Unirii. Pe strazile Biserica Enei si Academiei stationeaza 10 camioane ale Jandarmeriei, incarcate cu trupe de interventie. In fata Teatrului National, jandarmii culeg ultimele pietre desprinse din pasaj si glumesc cu protestatarii: "Le ducem mai in spate sa aveti cu ce arunca, la noapte". Protestatarii sunt, momentan, pasnici si scandeaza, ocazional: "Fara violenta"!

Zeci de persoane s-au adunat din nou în Piaţa Universităţii, în a patra zi de proteste. Pregătiţi cu steaguri şi pancarte, protestatarii spun că sunt pregăţiţi să-şi strige din nou nemulţumirile şi speră să nu se mai ajungă la violenţe. Circulaţia auto şi pietonală nu este întreruptă, în jurul manifestanţilor fiind un dispozitiv discret al Poliţiei şi Jandarmeriei.

Oamenii au anunţat că ies şi astăzi să protesteze în marile oraşe din ţară. Clujenii se vor întâlni la ora 19:00 şi vor pleca în marş pe străzile oraşului, iar ieşenii se vor întâlni în această seară în Piaţa Unirii.

Şi la Timişoara, Ploieşti, Sibiu şi Constanţa sunt anunţate noi proteste de amploare.

Primăria Galaţi a autorizat pentru astăzi, între orele 14:00-18:00, organizarea unui protest pe platoul din faţa sediului Prefecturii Galaţi. În faţa sediului Prefecturii s-au adunat deja reprezentanţi ai organizaţiilor de revoluţionari şi ai organizaţiilor de pensionari, care cer demisia Guvernului, preşedintelui Traian Băsescu şi organizarea de alegeri anticipate.

În zonă au fost amplasate şi instalaţii de sonorizare pentru amplificarea mesajului social către populaţie. 

sursa:jurnalul.ro

Mitropolitul Limassolului Afanasii:

FIECARE ÎŞI ARE MĂSURA SA

Venim în această lume ducând o povară grea, –  este un fapt dovedit chiar şi de ştiinţă.  Multe sunt primite prin intermediul ADN-ului ca moştenire, dar suntem şi chemaţi la luptă cu ceea, ce este negativ în această moştenire. Dacă eşti irascibil, atunci eşti chemat să fii blând, dacă eşti zgârcit, trebuie să devii milostiv, iar dacă eşti alintat – eşti chemat să deviu un ascet, ca să te căleşti.Cum spunea Cuviosul Paisie, dacă eşti vorbăreţ, atunci să fii unul sfânt. Adică să vorbeşti mereu despre Dumnezeu, să devii un Apostol în acestă misiune. Dacă eşti puternic – să devii un sfânt puternic.

Un părinte a spus:
– Eşti prea curios! Trebuie să faci această curiozitate sfântă! Spre exemplu, studiază vieţile sfinţilor. Ca în loc să te interesezi de careva amănunte din viaţa vecinilor, află mai bine viaţa fiecărui sfânt, ca să ştii cu ce se ocupa.
Fiecare se sfinţeşte prin ceea ce a primit. Unul are unele, altul – altele. Unul are o neputinţă, altul -alta, cineva are un talant, altcineva – altul. Toate acestea formeză eul nostru. Şi toate acestea trebuie preschimbate în Hristos. Vei spune că ceva este mai uşor şi ceva mai greu? Da, dar de atât şi Dumnezeu nu judecă după aparenţe şi după cele exterioare, şi de atât şi ne-a interzis Hristos să judecăm. Nu ne permite să judecăm, fiindcă noi nu putem vedea inima celui pe care îndrăznim să-l judecăm. Şi ne spune: Nu judecaţi după înfăţişare (Ioan. 7: 24).

Acel om care este blând, care are această trăsătură de la naştere, va rămâne aşa ce nu vei face cu el, dar el nu îşi va primi cununa de la Dumnezeu, pentru această blândeţe. Însă acel care şi de la un nimic se aprinde, dar duce o luptă neîntreruptă cu acestă neputinţă, care s-ar fi putut enerva de cincizeci şi cinci de ori, dar a făcut-o doar de cinci ori, acela e un om, ce duce o adevărată luptă duhovnicească.

În scimb pe altul, cât nu ai încerca, nu ai să fii în stare să-l dezechilibrezi. Deoarece nu e suficient de energic pentru asta, apatia sa, nu-ţi va permite să-i schimbi starea, cât nu ai încerca. Măcar mişcă-te fiule, spune măcar un cuvânt, împotriveşte-te! Manifestă-ţi revola! Dar nimic! El e asemenea unei maşini, care a fost alimentată nu cu combustibil adevărat, dar doar cu apă. Se va aprinde oare cândva apa? Desigur că nu se va aprinde.

Există ceva bun în caracterul său, dar nu va primi o plată deosebită de la Dumnezeu, deoarece aşa este firea lui. Dar acela care varsă sudori şi luptă, pentru a nu supăra şi sminti pe alţii – e un luptător adevărat.

În descrierea vieţii sfântului Afanasie de la muntele Athos, este relatat un aşa caz. Acest sfânt mereu mânca foarte mult şi călugării spuneau: «Da, sfânt este părintele nostru, dar prea mult mănâcă…»

Auzind acestea, stareţul i-a spus bucătarului să facă mai multă mâncare ca deobicei şi i-a poruncit: «Să închizi uşa trapezei ca nimeni să nu poată pleca la chilia sa şi să faci ce-ţi voi porunci». S-au aşezat călugării la masă şi au început a mânca. Când ei au terminat, sfântul Afanasie, i-a spus bucătarului:

– Adu-le tuturor încă câte o porţie!

Porunca i-a fost îndeplinită şi călugării au mâncat-o şi pe ea. A treia porţie. Călugării au mâncat şi din ea, dar au izbutit să facă faţă doar la o parte din mâncare. A fost adusă şi a patra. Deja numai câţiva s-au atins de ea. Porţia a cincea. A şasea. A şaptea. Sfântul Afanasie a mâncat şapte porţii de mâncare. Deşi numai el continua să mănânce. Şi  atunci le-a spus fraţilor:

– Priviţi deci, am mâncat de şapte ori mai mult ca mulţi dintre voi şi abea acum pot spune că sunt sătul într-o măsură oarecare! Voi mâncaţi o farfurie şi vă este suficient, eu mănânc cu voi împreună două farfurii şi nicicând nu sunt sătul, deoarce îmi este necesar să mânânc şapte. Mânânc doar două sau una şi jumate şi cu greu mă abţin. De aceea nu judecaţi după cele aparente. Fiecare om îşi are măsura sa.

Omul obsearva aceasta, când locuieşte înconjirat de mulţi semeni de-ai săi. Cu adevărat, există şi oameni care abea gustă din măncare şi se simt bine, iar altcineva poate să cosume şi mâncarea pregătită pentru o familie întreagă şi tot să nu fie sătul. Între ei e o diferenţă foarte mare, există oameni diferiţi. De atât şi nu trebuie judecat omul după cele exterioare ale sale şi de atât, judecata îi aparţine doar Domnlui. De atât şi darurile, pe care se presupune că le avem sau ne pare că le avem, la fel ca şi neputinţele trebuie să le primim cu dragoste, lăsând judecata Domnului.

La ce ne-a indicat Hristos prin cuvintele : să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9: 23). Care este acel lucru pe care trebuie să-l facem în fiecare zi? Să ne luptăm cu noi înşine. Aşa îmi este caracterul: sunt invidios, uşor mă supăr, îmi palce să trăiesc cum îmi place, şi uşor mă enervez – înseamnă că trebuie să lupt cu toate acestea. Ce să-i faci? Aşa sunt eu. Văd foarte bine toate aceste momente şi singur îmi deduc diagnoza, dar este neapărat ca după stabilirea ei, să urmeze şi tratamentul.

În monahism primul lucru pe care trebuie să-l poţi duce şi primi, este acel dur adevăr pe care-l află omul despre sine. Ce este o mărturisire? Este o descoperire a bolilor duhovniceşti reale, pe care şi le reprezintă păcatele noastre, ea este diagnoza părintelui duhovnicesc care-ţi spune: «Priveşte tu eşti ceea şi aceea». Dar poate să nu-ţi spuie acest adevăr, înţelegând că nu-l vei putea duce.

E la fel ca atunci când mergi la un medic şi el examinându-te îţi prescrie tratamentul. Şi în viaţa duhovnicească e la fel. Omul îşi dă seama de cele întâmplate, îşi vede căderile şi momentele când cedează cel mai uşor. Atunci se opreşte şi începe o luptă smerită, fără stres şi întrebările : «De ce?! De ce?! De ce?!», care adesea sunt doar rezultatul egosimului nesănătos.

«De ce oare aşa gândesc , de ce aşa fac?!»

Bine, dar ce ai crezut despre tine? De ce oare nu ai putea să gândeşti aşa? Oare te considerai atât de bun, că te miri de prezenţa acestor gânduri sau fapte în viaţa ta. Eşti om şi toate le poţi face sau gândi. Dacă omul nu este atent la propriul sine, el poate face orice şi gândi orice. Natura omului are posibilităţi de a fi superioară sau inferioară firei sale. Posibilităţi foarte mari.

Să răspundem la întrebarea: «Aţi spus că smerenia bolnăvicioasă – e cel mai rău egoism, ce este aceasta şi cum poate fi depistată în sine? Şi unde e hotarul între demnitatea omului şi smrenie sau umilire?»

Priviţi, copii: smerenia, smerenia desăvârşită este desăvârşirea omului. Omul desăvârşit e un om smerit, care poate cu adevărat să iubească aţi oameni şi să-L iubească de Dumnezeu. Deoarece omul smerit e unicul om care îl poate urma pe Hristos: să se jertfească pe sine pentru fratele său, acţionând dintr-o dragoste adevărată. Numai omul smerit îşi poate iubi semenii şi pe Dumnezeu cu adevărat.  Deci omul smerit e un om cu adevărat desăvârşit.

Dar până vom ajunge la această desăvârşire, trebuie să trecem prin mai multe trepte, chiar foarte multe. Prin prisma experienţei sale, Sfinţii părinţi ai Bisericii, descriu toată această scară, ce duce la smerenia desăvârşită.

Dar vei spune: « Dar noi? e minunată această desăvârşire. Dar noi unde ne aflăm?». Noi ne luptăm, ca să fim smeriţi cu inima, cum ne-o cere Hristos şi să devenim asemenea lui Hristos  – părintele nostru.

Noi începem de la prima treaptă. Desigur că nu va fi o desăvârşire, ci doar prima treaptă. Ca şi copilaşul care trebuie să înveţe buchiile, începe de la creşă ca apoi să ajungă la universitate. Desigur că nu poate fi desăvârşit la nivelul creşei. Şi nici în clasa întâi, unde e necesar de completat pagini întregi cu doar o singură literă. Dar dacă nu o va face, nu va ajunge la universitate. Nu poţi trece peste acestă şcoală primară, sub simplul pretext că e ceva foarte simplu şi uşor. Da, toate acestea sunt pentru copii, dar ele sunt şi baza, de atât şi sunt necesare. Vei începe cu astea, şi apoi vei fi trecut în clasa treia şi a patra, vei creşte şi te vei întări şi sufleteşte şi trupeşte.

Asemenea e şi în viaţa duhovnicească, omul începe de la lucruri mici şi neînsemnate. Când omul îşi doreşte dobândirea smereniei, începe cu tăierea propriei voi. Spre exemplu el dă dovadă de răbdare faţă de altă persoană, nu insită asupa propriei păreri, nu se ceartă dintr-un motiv sau altul, asftfel dobândind câte puţin şi smerenia. Astfel şi în cele exterioare, în felul său de a vorbi, de a privi şi a primi alţi oameni.

Avva Dorofei relata, că a fost martor la o situaţie, când un creştin era ponegrit de mulţime şi care nu reacţiona nici într-un mod la aceste cuvinte. Şi avva s-a gândit: bravo, ce creştin deosebit, altul îl ceartă şi el nu-i răpunde cu nimic! Şi când s-a apropiat de el şi l-a întrebat : «Cum de ai suportat cuvintele acestea urâte ale mulţimii şi nu le-ai răspuns? » – acela i-a răspuns: «La cânii aceştea să le acord atenţie?»

Adică el nu le răspunse nu din smerenia inimii sale, zicându-şi: «bine, nu voi intra în discuţia asta. Voi da dovadă de răbdare», – dar de atât, că îi despreţuia, considerându-i nişte câni.

Cineva te sfătuie: «Uită, nu-i atrage atenţie!»

Desigur că e mai bine aşa, decât să te duşmăneşti cu cineva, dar totuşi ar trebui să ne privim aproapele cu ochi mai buni.

Mânia e o trăsătură a egoismului. E unul din beculeţele care se aprind, când elictricitatea intră în casă. Apeşi pe întrerupător şi becul se aprinde. Deci ai vrea să ştii şi tu dacă eşti sau nu egoist?

Uşor te mânii? Dacă e aşa, şi mai începi şi să te enervezi, înseamnă că ceva nu e în regulă cu tine.

Cineva nu e deacord cu părerea ta şi îşi exprimă nemulţumirea, poate chiar te despreţuieşte,  tu încercă să nu-i răspunzi cu nimic. Desigur, că de la început, e foarte greu. De parcă chiar ai fierbe din interior. Fie. Dar tu taci şi îţi propui : «Voi închide gura şi nu voi răspunde cu nimic».

Îmi poţi spune: «Şi ce este bun în toate acestea?». Da, desigur că nu este o desăvârşire – căci minunat ar fi dacă ai putea să te rogi pentru el, dar deja e prima treaptă. Încearcă măcar prin a nu-i răspunde.

Omul şi trebuie să înceapă prin fapte simple, e o faptă de eroism şi o luptă. Şi apoi doar în viaţă există multe momente care ne par neînsemnate. Stai spre exemplu într-un rând şi cineva vine şi ocupă loc înaintea ta, dar tu dai dovadă de răbdare. Părinţii Bisericii foloseau aceste momente cu succes în lupta lor. În «Pateric» există numeraose relatări a acestor fapte.

Despre avva Agafon se spune, că el i-a spus Domnului : «Dumnezeul meu, ajută-mă astăzi să fac voia Ta!»

Tu hotărăşti că astăzi îndeplineşi voia Domnului. Adesea credem că aceasta ar însemna să luăm Evanghelia şi să o citim de dimineaţă şi până-n noapte. Sau cum mă întreba un fiu duhovnicesc : «părinte, ar trebui să citesc toată ziua Noul Testament, stând în odaia mea?»

Anterior i-am zis: «Ascultă-te pe tine, copile, nu hoinări pe străzi!», iar el a crezut că trebuie să stea cu Evanghelia şi să o citească fără întrerupere.

Deci, ce  a făcut avva Agafon ca să îndeplinească voia Domnului în acea zi? Nimic deosebit. S-a trezit dimineaţa şi-a luat sacul de grâu şi a plecat la moară ca să-l macine.

Ajungând la moară,  se apropie de el un om şi-i zice: – Avva, tu vreai să-mi macini mie grâul şi apoi te ocupi  de-al tău? …

- Cu plăcere, frate!

Probabil că vă daţi seama, că atunci grâul nu se măcina ca în prezent.  Şi trebuia depusă o muncă enormă pentru ca să se obţină rezultatul dorit.  Deci avva şi-a ajutat fratele.  Numai a terminat şi se apropie de el alt om :

– Аvva eu mă grăbesc, te rog permite-mi să trec înaintea ta!

– Cu plăcere!

Şi l-a ajutat şi pe acela.

Des-de-dimineaţă şi până-n seară,  el aşa şi nu a reuşit să macine grâul său.  Numai se apropia cu scaul său, că imediat vinea cineva cu rugămintea de a-l ajuta sau ai permite să treacă înaninte.  Dar în “Pateric”  se spune că necătând la acest fapt, nu şi-a permis, nici cea mai mică cârtire împotriva fratelui său, şi în cele din urmă i s-a dat vestea că în această zi, el a reuşit să facă voia lui Dumnezeu.

Vedeţi cum se purta în viaţa de zi cu zi fără a se indigna şi a învinui pe cineva.

Despre  alt avva se spune ca a mers să vândă coşurile făcute de el,  iar de el s-a alipit un om paralizat. Avva vindea coşurile şi apoi pe banii câştigaţi trăia un an.  Noul însoţitor l-a întrebat:

– Cu cât ai vândut coşul?

– Cu o monedă.

– Îmi vei cumpăra o plăcintă?

– Da, desigur!

Cum avva mai vându-se un coş, omul îl întreba-se din nou:

– Dar pe acesta cu cât l-ai vândut?

– Cu două monede!

– Îmi cumperi o batistă?

–Da!

Aşa a continuat ziua întreagă  – avva cheltuise pentru el toţi banii. Fără să-şi lase ceva. Şi la rămas bun, acela îl întrebase:

– Mă vei duce acasă?

– Dar unde e casa ta?

– În celălalt capăt al Alexandriei.

– Bine te voi duce. Dar cum să te duc?

– Cum? Mă vei lua în spate.

Şi deşi el însuşi era epuizat, a urcat bonavul în spate şi a pornit spre casa acestuia.  Acesta era destul de greu, dar avva îşi continua drumul, la un moment dat, sumţind că povară a devenit mai usoară, el s-a întors şi ce a văzut?  Îngerul Domnului, care i-a spus:

– Pentru acesta numele tău va fi mare în faţa Domnului!

Anume pentru aceea că a înfăptuit aceste fapte întro o zi obişnuită din viaţa sa.

Copiii, să nu credeţi că perfecţiunea creştinului se manifestă în condiţiile speciale.  Noi nu creştem în sere. Trăim în această lume, fiecare cu viaţa lui  – poate deveni desăvârşit,  atunci când este atent la lucruri obişnuite care se întâmplă în fiecare zi.

Despre alt ascet, se spune că, cu puţin înaintea ceasuluiul morţii faţa lui s-a luminat  şi el a fost întrebat:

– Dar ce ai făcut deosebit în viaţa ta?

Dar el nu putea relata nimic deosebit.

–Nimic asemănător n-a există în viaţa mea, nici o faptă măreaţă. Dar am locuit la mănăstire, iată deja 30 de ani, şi împreună cu mine în chilie locuia şi o vacă. Aşa mi-a spus stareţul, că trebuie să stea la mine.

Înţelegeţi, el împletea coşuri, iar vaca i le ruguma şi le distrugea, doar erau făcute din iarbă… Vă închipuiţi să împărţiţi o chilie cu un animal?! Noi nici cu semenii noştri nu suntem în stare să convieţuim. Şi călugărul a spus:

– Dar în toţi aceşti 30 de ani o dată nu am cârtit împotriva stareţului.

În locul lui altul ar fi spus: «Probabil nu e în mintea lui stareţul, să-mi impuie să trăiesc cu un animal? Oare nu ajung chilii pentru toţi?»

Cu toate acestea, nici împotriva animalului, nici a stareţului nu a cârtit călugărul. A arătat răbdare în ceea ce era înaintea ochilor şi aceasta l-a făcut desăvârşit în faţa  Dumnezeu, pentru că el o făcea pentru dragostea faţă de Hristos, spunându-şi: ”Pentru numele lui Dumnezeu, voi manifesta răbdare şi voi suporta acest  animal şi acest om, voi trece prin acesată încercare! “

Prin urmare, omul o începe cu lucruri mici. Cine nu este atent la lucrurile mici, nu va ajunge la cele mari. Cine dispreţuieşte lucrurile mici, acela va cădea. De aceea în viaţa spirituală este important ca oamenii să înceapă  simplu şi calm, de la acelea , care există îi viaţa fiecăruia.

Îţi  începi ziua  şi iată că  vine un altul,  încalcând planurile tale, vine şi te sfideză în fel şi chip spunându-ţi: “Tu eşti vinovat!”

Sunt opurtunităţi convenabile care apar în fiecare zi din viaţa ta. Profită de ele – şi vei vedea că vei avea multe ocazii de a te perfecţiona, pentru a atinge desăvârşirea.  Daca eşti nervos de fiecare dată şi strigi: “Iată acuş îţi voi arăta cine e de vină!” -  desigur  că omeneşte te vei putea îndreptăţi, dar  vei pierde toate aceste posibilităţi de proprie desăvârşire.

Toate pot fi folosite drept beneficii,  iar cea mai mare arenă pentru smerenie – este  căsătoria, dacă ştii să te foloseşti de ea.  Căsătoria nu va rezista, dacă va fa plină de egoism.  Dacă există egoism, căsătoria se va destrăma.  În căsătorie eşti chemat să te desfiinţezi pe tine, pentru a sluji copiilor, familiei.  Ai lucrat din greu toată zia, ai venit  acasă, şi iată vine fiul sau fiica ta, şi îţi ia banii, spunând: “am nevoie de zece lire, pentru a merge acolo şi acolo!”

Dar tu ai lucrat din greu pentru a câştiga cele zece lire. Dar, în ciuda acestui fapt, I le dai pentru a-i aduce bucurie copilulului, sau a-i cumpăra ceva bun.  Sau o viaţă lucrezi ca să-ţi cumperi o casă sau alt lucru mult dorit  şi apoi fericit o dai copiilor – nu este oare o  depăşire? Când îi dau copilului meu,  ceea ce am, deşi sunt  zdrobit, epuizat şi  vreau să dorm …

Sau atunci când îţi îngrijeşti copiii miici, şi nu mai rezişti de la oboseală, dar oricum te ridici şi mai mergi să vezi o dată dacă sunt bine, să-I îmbrăţişezi o dată în plus.  Ce este aceasta? Aceasta este o depăşire a propriului sine, atât pentru soţ, cât şi pentru soţie. Smerenia nu înseamnă îndeplinirea lucrurilor nereale.  Ea nu este undeva departe,  dar aici, unde te afli tu – la locul tău de muncă. De exemplu, ai un şef “greu”, un  coleg enervant – priveşte-I cu dragoste,  utilizează sitauţia spre beneficiul tău spiritual.

Desigur, nu este uşor. Şi desigur nu suntem cu toţii într-o stare de  veghe spirituală, pentru a beneficia oricând de aceste posibilităţi şi de a acţiona aşa cum ar trebui. Dar, cel puţin atunci, când nu am reuşit să facem, când deja s-au aprins beculeţele  şi a început a ieşi fum … atunci când vrem să stingem răul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

- Doamne, iartă-mă! Nu am putut – am fost din nou supărat, din nou m-am certat, şi din nou am ratat ocazia trimisă mie.

Smerenia sau mărturisirea mă ajută să corectez ceea, ce am făcut, sau mă ajută să folosec  oportunitatea pe care am pierdut-o.  Aşa oamenii dobândesc treptat smerenia, prin toată învăţătura, pe care o primim în Biserică.

Smerenia,  înseamnă şi să gândeşti smerit despre tine înşuţi. Vine la tine spre exemplul  gândul: “Nu este nimeni ca mine!” – Dar tu spui , “Să taci, copilul meu! Să nu existe un nimeni ca mine? Cine sunt eu? ” Aceasta este  smerenia.
Sau gândul îţi spune: “Eu ştiu totul!” Dar tu îţi spui: “Dar de unde am aşa încredere? Oare nu am făcut  atât de multe greşeli în viaţa mea? Oare nu am spus multe, care mai apoi s-au dovedit a fi greşite? Cum pot şti totul? “

Şi  altcineva  de asemenea  poate avea dreapte.  Să nu te crezi a fi centrul universului şi că ştii totul. Şi când eşti ispitit să crezi, că anume tu eşti centrul univesului, trebuie să lupţi până vei revini la starea de echilibru.

Iată tu crezi că toată lumea se uită la tine, asa că spui: “Eu nu merg la biserică, pentru că de îndată ce îi voi păşi pragul, toţi se întorc şi se uită la mine.” Ei bine, fiica mea, dar oare într-adevăr toţi cei din biserică, te privesc pe tine, de îndată ce intri tu?  Dar cum poate fi aşa? Poate că se aprinde undeva un beculeţ, care arată că tu ai intrat?
Nimeni în genere nu te-a văzut. Şi nici aşa dorinţă nu au avut.  Doar tu ai o aşa idee despre tine şi te consideri a fi  centrul universului.  Cine te crezi, copilul meu? Chiar crezi, că unde nu ai apărea toate privirile vor fi aţintite asupra ta? Nimeni nu merge la biserică ca să se uite la tine.  Ce ai în tine, atât de valoros, că ar trebui să fie văzut? Adevărul este că ceilaţi nici măcar nu te observă!

Cu toate acestea, în cazul unei astfel de situaţii, fiind timid, vei spune: “Nimeni nu se uită la mine! Şi de ce să se uite? De ce ar trebui să-mi acorde atenţie “-? Iată atunci te smereşti.

Acelaşi lucru este ruşinea cu care ne confruntăm uneori.  Şi ea de asemenea, este marcată  de egoism. De ce te simţi ruşinat? Nu te poţi depăşi pentru a merge undeva? Şi de ce nu? Crezi că îţi veţi ruina reputaţia? Părinţii viguros au luptat împotriva acestor porniri. Cand cineva venea la ei,  dorind să devină ascet,  îi spuneau:

- Nu poţi să devii ascet! Iar dacă ţi-o doreşti,  întoarce-te în oraşul tău natal, îmbrăcă-te în zdrenţe, şi cerşeşte în pragul Bisericii 40 de zile. Apoi poţi reveni – vom discuta!

Înţelegi că este dificil, că afectează esenţa egoismului.

Începe prin a spune altuia doar «Iartă-mă!»  Du-te şi i-o spune!

– Nu, n-am să i-o spun!

Impune-te să te smereşti şi să-i spui sorei tale:

– Iartă-mă, nu am avut dreptate!

Nu aştepta ca altcineva să-şi ceară iertare primul. Nu-i spune :

– Iată noi ne-am certat azi cu tine, dar să ştii că nici tu nu ai avut dreptate.

Nu e o încercare de împacare, e de parcă ai spune: «Iartă-mă, dar şi tu ai păcate».

Sau o mai spunem în felul următor:

– Dacă te-am supărat cu ceva…

Dar de fapt l-ai înjosit, l-ai făcut una cu pământul şi încerci să-ţi ceri iertare prin: « Dacă te-am supărat cu ceva, iartă-mă!»

Nu copiii, mei, nu e o cerere de a fi iertat. Să-ţi ceri iertare – înseamnă să-i spui altuia :

– Farte, iartă-mă, eu nu am avut dreptate, te-am supărat, iartă-mă!

Şi să pronunţi aceste cuvinte conştient.  E primul pas în lupta cu egoismul şi dobândirea smereniei.

Mitropolitul Limassolului Afanasii

Traducere Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul PRAVOSLAVIE.RU

Via:pelerinortodox.ro

Duminica vindecării celor zece leproși

LEPRA NEMULȚUMIRII ȘI A OBRĂZNICIEI

“Nerecunoscătorul este mai prejos și decât animalele”

“…Aşadar, zece de astfel leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, când L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat, imediat, toţi împreună au început să strige şi să-I ceară ajutor. Strigau: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta!

Preoţii, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat că cei zece leproşi erau de-acum sănătoşi şi puteau să comunice liberi cu restul lumii. Şi iată-i. Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, deci, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.

***

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos.

Dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”. Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru.

Dar am uitat! Avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Al nostru? Da, al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această lepră a sufletului Unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii.

***

Aşadar, Hristos este cel mai mare Binefăcător. Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători.

O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă? Cât de mult s-ar cuveni să Te iubim pentru asta? În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.

Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători?

Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”

+Mitropolitul Augustin de Florina

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; sursa: “Kyriaki”)

Sursa:www.razbointrucuvant.ro

Rugându-te pentru altul continuu, te rogi pentru tine continuu…

„Cine se roagă pentru altul câștigă și el însuși. Căci săvârșește un act de iubire și sporește în ea, ridicându-se la o stare superioară. Apoi, se roagă pentru sine. Căci, prin însuși faptul că se roagă, se pune în legătură cu Dumnezeu, de la care vin bunătate și putere. Deci, rugându-te pentru altul continuu, te rogi pentru tine continuu. Și câți o pot face aceasta? Apoi, cine poate să aibă mereu în minte pe toți oamenii în mod continuu? Doar cel desăvârșit îi poate avea virtual pe toți în gând. În orice caz, rugăciunea cuiva pentru altul îl unește cu acela în cugetul lui. Astfel, rugăciunea este un mijloc de unire între oameni pentru că e un mijloc de unire între ei.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 436 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 225)

sursa:www.doxologia.ro 

Din înțelepciunea SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Împotriva pornirii de răzbunare

Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca să cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este să vă steargă păcatele, dar nu îngăduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri.

Vă aflati, asadar, în eroare (…)

Ati suferit multe nedreptăti, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rău, ati fost păgubiti în cele mai grele prilejuri – vreti să vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iată ceea ce vă va sluji, în schimb, să iertati.

Dacă singuri vă faceti dreptate si vă răzbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta să vă răsplătească, pentru că, însivă, ati făcut aceasta. Si nu numai că, deloc n-are să vă răzbune, dar are să vă pedepsească fiindcă l-ati supărat, în obstea omenească, dacă lovim robul altuia, stăpânul lui se supără si ia drept o jignire adusă lui fapta noastră.

Că suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor.

Asadar, dacă între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva să-si facă dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecător…

Vouă, El v-a poruncit atât: să va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie făcut cu aceasta, iată, El a poruncit să fie lăsat pe seama Sa, a Domnului!

Foloasele și vredniciile iertării

Gânditi-vă la toate greselile de care aveti a da socoteală – si, mai ales, să uitati nedreptătile săvârsite de altii vouă, iertati pe cei care v-au jignit, ca să aveti dreptul ca însivă să fiti iertati – si să câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.

Grecii, fără vreo mare nădejde, dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune.  Și voi, care trebuie până la urmă, să părăsiti lumea aceasta, cu atât de mărete nădejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpănă?

Ceea ce se rezolvă de la sine,    nu    vă   arogati    si    respectati    astfel    legea dumnezeiască  – si, mai degrabă, lăsati să vi se stingă patima fără răsplată pentru voi, în loc de a merita o răsplată?

Dacă lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice că aducerea aminte a jignirii vă înflăcărează mânia? Aduceti-vă aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut să-l săvârsească fată de voi, cum si de tot răul pe care l-ati făcut altora.

V-a vorbit de rău, v-a acoperit de rusine? Aduceti-vă aminte de ceea ce si voi ati zis de alsii. Asa că, vă întreb, cum veti căpăta iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rău? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovătie.

Vreti să stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce plăcut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucură de dreapta pedeapsă. Asadar, nu se cade să călcăm în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!…

Se arată aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hrăneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a arătat ce are de făcut. I-a poruncit să caute de îndată pe cel pe care l-a jignit, să părăsească chiar altarul ca să-l afle si să nu se reîntoarcă la masa jertfei decât după ce s-a împăcat cu acela.

Dar acesta nu-i temei ca să asteptati să vina el, căci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai dacă iesiti să-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o răsplată nespusă.

Dacă vă împăcati cu cel ce v-a jignit numai fiindcă el vine spre voi, nu porunca dumnezeiască este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa că veti rămâne fără cunună – iar premiul alergării se duce la el.

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro

MITROPOLITUL NICOLAE AL MESOGHEEI ÎN CAZUL PĂRINTELUI EFREM:

“TEMNIŢELE SUNT SLAVA BISERICII”

“Temnitele sunt slava Bisericii” declara mitropolitul de Mesogheea jurnalistului site-ului rusesc Pravmir. Mitropolitul este unul din personalitatile marcante ale Bisericii Greciei. Dupa ce initial a studiat la Facultatea de Fizica a Universitatii din Salonic, Astrofizica la Harvard si Inginerie Mecanica la MIT, a urmat apoi Teologia la Colegiul Sfanta Cruce din Boston si la Facultatea de Teologie din Salonic. Devenit monah in 2003, a slujit la metocul manastirii Simonos Petras timp de 15 ani. Devenit mitropolit al diocezei de Mesogheea, este membru al Comisiei de Bioetica de pe langa Sfantul Sinod al Bisericii din Grecia. Va propunem aici traducerea in română a interviului.

- Inaltpreasfintite, tocmai ce v-ati intors de la inchisoarea ateniana Koridallos, unde a fost incarcerat egumenul manastirii Vatopedi, egumenul Efrem. Cum se simte parintele Efrem, in ce stare sufletească se gaseste?

- Am urmarit de la inceput toate evenimentele care s-au derulat in jurul personalitatii arhimandritului Efrem. Cand am aflat de decizia intemnitarii sale, m-am cutremurat. I-am telefonat imediat si am fost convins de faptul ca se gasea intr-o stare psihologica magnifica. I-am vorbit si ziua urmatoare, in ajunul Nasterii Domnului. Pe parcursul acestei conversatii, am resimtit – fara indoiala ca oboseala serii se facea simtita – ca era descumpanit si nu stia ce sa faca. Cum se întâmplă mereu in astfel de situatii, persoanele din jur incep sa dea sfaturi diverse si se ajunge la confuzie. In plus, din cauza vremii urâte, vaporul nu putea sa iasa în larg pentru a ajunge la egumen, in Muntele Athos. Pentru a ajunge la politie, parintele Efrem era, asadar, nevoit sa mearga pe uscat, drum cu multe dificultati. I se aduceau argumente sa se intoarca la manastire. Nu era, i se spunea, niciun motiv sa se grabeasca, mai ales in absenta mandatului autoritatilor juridice! Parintele Efrem a incuviintat. Intors la manastire, astepta sosirea politiei si mandatul de arestare. Toate acestea s-au adaugat diabetului, cauzandu-i probleme de sanatate. Este uimitor ca toti medicii l-au sprijinit. Nici chiar politia nu a exercitat asupra lui o presiune puternica. Alaltaieri trebuia transferat la Atena si i-au permis sa imi telefoneze din masina si era o masina obisnuita, nu una de politie. A fost transportat fara catuse si in absenta unor metode similare… Eu l-am asteptat la Atena si am mers impreuna la seful Serviciilor de Securitate, care a aratat toata intelegerea fata de aceasta situatie. Politia s-a adresat egumenului intr-o maniera exceptionala, cu un mare respect. Noi am ramas cu el in cladirea centrala a politiei din Atena pana seara tarziu. Ofiterii superiori il salutau pe parintele Efrem si ii cereau binecuvantarea, unii isi aduceau chiar si copiii, care plangeau. Singurii care credeau in vinovatia arhimandritului Efrem erau cei care au semnat mandatul de arestare.

- Sunt numerosi cei dintre noi care au vazut imaginile (http://www.orthodoxie.com/2011/12/une-vid%C3%A9o-sur-une-manifestation-de-soutien-%C3%A0-larchimandrite-ephrem-de-vatop%C3%A9di-lors-de-son-arriv%C3%A9e-%C3%A0.html ) filmate pe data de 27 decembrie pe o strada din Atena: oamenii l-au primit pe arhimandritul Efrem scandand “Axios, axios!”[vrednic este!]…Ati fost prezent?

- Am vazut toate acestea cu proprii mei ochi! Oamenii au aflat prin internet unde si cand avea să fie adus parintele Efrem si au venit sa ii marturiseasca sustinerea. Era foarte emotionant. Multi plangeau, cantau imnul Nascatoarei de Dumnezeu « Cuvine-se cu adevarat sa te fericim… », altii strigau ”Axios”… Parintele Efrem a fost urcat in cladirea centrala a politiei. Eu ma aflam in interior impreuna cu politisti de rang inalt, care l-au primit pe parintele Efrem asemenea unui staret atonit. A dormit in cabinetul sefului administratiei securitatii, un functionar superior care si-a amenajat camera in cel mai bun mod posibil! În ziua urmatoare, politia se ocupa de el ca de parintele ei duhovnicesc, si ii pregatea plecarea spre inchisoare. Moralul arhimandritului Efrem era foarte bun. In conversatia noastra, i-am spus ca temnitele sunt slava Bisericii. Hristos Insusi a fost intemninat, la fel si apostolul Petru, apostolul Pavel si ceilalti apostoli si mucenici, si au petrecut mult timp in inchisori. Rusia, pe care egumenul a vizitat-o cu putin timp inainte de aceste evenimente, a facut sa iasa dintre peretii inchisorilor ei multi oameni sfinti. Am evocat deja aceasta canalului TV SKAI. I-am amintit parintelui Efrem ca sfantul Luca al Crimeei (chirurg si marturistor al epocii sovietice) si-a aratat sfintenia in inchisoare Lubianka din Moscova. Si tot in aceste zile de care vorbim, arhiepiscopul Ioan al Ohridei (in fosta republica iugoslava Macedonia) este intemnitat pentru a 3-a oara in conditii atroce – i-au luat rasa si a fost pus intr-o celulă cu 30 de criminali care i se adresau extrem de dispretuitor.

Intre timp, parintele Efrem este adus la locul său de detentie, inchisoarea Koridallos, in ”bratele” politiei… Egumenul dispune de o celula pentru el singur. Sigur, este putin deosebit sa se gaseasca asa ceva in inchisoare, dar s-a cautat sa i se creeze conditiile cele mai favorabile. Am fost astazi la el si credeam ca il voi gasi incordat dupa o prima noapte in inchisoare. Dar l-am regasit iar intr-o buna dispozitie. Cu siguranta, cu inima indurerata, dar de asemenea cu rabdare, demnitate si credinta. Si, de asemenea, in rugaciune. Cativa dintre prietenii si fratii sai au fost autorizati sa-l vada astazi. Intre ei se aflau parinti de la Vatopedi, avocatul si eu insumi. Maine va veni egumenul manastirii Simonos Petras, parintele Elisei.

Cred ca este o incercare enorma pentru parintele Efrem si, pentru noi, o nenorocire si o durere adanca. Dar cel ce are constiinta curata, care este cuvios, are sustinerea poporului, si Domnul nu il va abandona. Sper ca El sa nu ne abandoneze nici pe noi!

- Inaltpreasfintite, exista un proverb rus care spune « nu iese fum fara foc ». Care sunt cauzele ce au provocat envenimentele actuale ? Puneti, va rog, ”punctele pe i-uri”

- Cu placere! Cu siguranta, nu sunt un specialist, dar in masura informatiilor mele, ma voi stradui sa va explic ce s-a intamplat. In decembrie 1987, am revenit in Grecia, putin inainte de Craciun, dupa mai multi ani in Statele Unite. 40 de zile mai tarziu, am plecat in Muntele Athos, unde am petrecut 6 luni alaturi de staretul Paisie (Eznepides, +1994). I-am spus: “Parinte, indata ce ma regasesc si sunt pregatit, as vrea sa intru in manastire”. In acel moment, am simtit in sufletul meu dorinta sa vizitez manastirea Vatopedi. Va asigur ca situatia era tragica. Niciun om normal nu putea sa ramana acolo. Manastirea era o ruina. Sapte calugari vietuiau acolo, dar le era foarte greu sa mentina o viata duhovniceasca. In ajunul plecarii mele, a sosit parintele Efrem impreuna cu 15 tineri monahi. Au venit in conformitate cu decizia Patriarhiei Constantinopolului si au inceput treptat sa restaureze manastirea. Primul lucru, de inteles, a fost sa gaseasca fonduri pentru restaurarea manastirii si sa o repuna in ordine. Biblioteca, arhivele, sfintele odoare ale bisericii, totul era dispersat in diverse parti. Parintele Efrem a inceput, impreuna cu monahii sai, sa examineze si sa puna in ordine aceste documente. In pivnita manastirii, monahii au gasit o suta de saci cu documente vechi pretioase, aruncate ca niste gunoaie. A iesit in evidenta ca manastirea dispunea de mari proprietati.

¬Dar cum, se poate considera, pe baza acestor documente vechi, ca actul de proprietate este inca valid?

 - Este la fel ca in toata Europa. Intre aceste documente au fost descoperite decrete ale imparatilor bizantini, reintarite de autoritatile turcesti, inca o data dupa eliberarea Greciei si la inceputul secolului al XX-lea. Vatopedi s-a adresat unui mare cabinet de avocati pentru a repune in ordine aceste documente şi a intra in posesia acestor bunuri pe o baza legala. Nimeni nu se indoia de validitatea acestor documente referitoare la proprietati. Anumiti ministri si-au oferit ajutorul in indeplinirea formalitatilor referitoare la proprietatile imobiliare. Toate aceste se petreceau in anii 90. Si au continuat pana in 2003. Pe parcursul acestui proces, au aparut probleme cu cei care se instalasera pe proprietatile manastirii, fara fundament legal, si care le exploatau. Astfel, vechiul guvern a propus – nedorind sa expulzeze acesti oameni din locurile unde traiau, ceea ce putea provoca nemultumire in randul locuitorilor – ca asa-zisele proprietati sa ramana acestora din urma, dar si ca manastirea sa primeasca in schimb bunuri in alte locuri. Manastirea nu a vrut, dar pana la urma a dat dovada de intelegere si a acceptat aceasta tranzactie.

In 2008, spre uimirea tuturor, s-au gasit persoane care au declarat ca valoarea totala a bunurilor imobiliare date manastirii Vatopedi era superioara bunurilor ce apartineau manastirii pe baza hrisoavelor bizantine. S-a declarat ca manastirea a inselat functionarii si ca hrisoavele bizantine, firmanele turcesti, deciziile din 1922 si 1933 nu mai sunt valabile in zilele noastre. Se urmarea atingerea a doua scopuri. Primul era lovirea ministrilor si functionarilor ce ocupau posturi inalte, care au sustinut aceste documente, urmarind in final rasturnarea guvernului. Al doilea era aducerea unei lovituri Bisericii, zicandu-se : “pentru ce atatia bani pentru manastire!”. S-au initiat procedurile. Tribunalul grec a decis sa exonereze politicienii… Guvernul a cazut si nimeni nu suspecta ca in final parintele Efrem va fi declarat vinovat. Este un adevar simplu, clar pentru un spirit liber, dar de neinteles pentru o inima lovita de ura.

S-a declarat ieri ca motivul inchiderii parintelui Efrem nu era vina sa, ci faptul ca era “periculos”. Cum poate fi periculos un om care, timp de trei ani si jumatate, dupa ce scandalul a izbucnit, nu a facut nimic gresit. In tot acest timp nu a fost periculos, dar a devenit brusc si a trebuit dus la inchisoare urgent. Ce ar putea face el? Sa vanda inca o data lacul [obiectul litigiului], sa gaseasca alt lucru de vandut, sa plece in Rusia si sa nu mai revina…? Mandatul mentiona: “Pentru ca are o inclinatie spre activitatea criminala…”!!! Cu adevarat, este tragic! Este o absurditate completa! Am spus jurnalistilor astazi: “Judecati voi insiva, daca un om este inclinat spre criminalitate… Cine ne-o va zice? Un oarecare judecator sau cei 120 de parinti care si-au incredintat vietile lor acestui om, sau acei europeni care l-au recompensat pentru munca depusa în restaurarea manastirii? Poate zecile de mii de greci care au avut parte de ospitalitatea manastirii Vatopedi ne vor zice un lucru ca acesta? Sau milioanele de rusi afectati astazi de cele intamplate?” Iata adevarul. Restul nu este decat minciuna si pacat.

In Biserica, noi nu cautam adevarul nostru. Marturisim adevarul si nadajduim ca Domnul nu ne va lasa. Va asigur ca cei trei tineri din cuptorul din Babilon nu se rugau ca focul sa se stinga, ci se pocaiau in fata lui Dumnezeu pentru pacatele altora si slaveau pe Domnul, iubirea Sa si maretia Sa. Dumnezeu ar fi putut face un lucru mic: sa stinga cuptorul si sa-l arda pe Nabucodonosor. Dar a facut un lucru mare: a lasat cuptorul sa arda, in timp ce tinerii erau racoriti de catre inger. Uneori Domnul face lucruri mici, alteori face lucruri mari. Doar El Insusi alege cum sa actioneze!

- In Rusia exista o perceptie diferita asupra a ceea ce s-a intamplat la manastirea Vatopedi. Se aduc in fata cauze ale “scandalului” din cele mai diferite si mai plauzibile. Care sunt acestea, din punctul dumneavoastra de vedere?

- Personal, ma gandesc ca asa-zisul “scandal Vatopedi” a fost provocat exclusiv cu scopuri politice. Acest lucru este confirmat de faptul ca, pana in prezent, nu a fost adusa nicio dovada a vinovatiei manastirii Vatopedi. Se evoca doar speculatii. Cred ca acest scandal urmareste doua scopuri: rasturnarea vechiului guvern si lovirea Bisericii. Pentru acest motiv, tineti cont voi insiva: niciunul dintre functionarii, despre care se spune ca ar fi “vinovati”, nu este adus sa raspunda in fata magistraturii, si niciunul dintre ei nu a aparut inaintea tribunalului. Aceasta atitudine patimasa si rautacioasa a anumitor persoane este cea care l-a adus pe egumenul Efrem in inchisoare. Si ma gandesc ca vocea sfanta si duhovniceasca, pe care noi o auzim venind din Rusia, dinspre fratii nostri rusi, spre aducerea noastra aminte, acopera angoasa poporului grec si a Bisericii Eladei. In Grecia, noi nu stiam ce inseamna inchisoarea si nedreptatea. Incepem putin cate putin sa invatam acum. Dar voi ati invatat deja prin istoria voastra ce inseamna sa fii in inchisoare din cauza unei acuzatii nedrepte. Din acest motiv, va suntem recunoscatori pentru aceasta marturisire. Ati aratat nu numai dragostea voastra catre Biserica noastra si parintele Efrem, dar ati umplut golul nostru: ceea ce noi nu am facut, ati facut voi insiva.

In acest moment, doua sfinte simtaminte imi covarsesc sufletul. Primul este durerea pentru condamnarea nedreaptă a parintelui Efrem (si din acest motiv cred ca cine se afla de partea sa, se gaseste aproape de Hristos cel rastignit). Al doilea este sentimentul de mare bucurie si recunostinta fata de Biserica sora rusa. Ati facut mai mult decat asteptam si cu mult mai mult decat ceea ce meritam. Este adevarat!

- Potrivit postului de radio al Mitropoliei Pireului, banii stransi in Rusia cu ocazia pelerinajului cu Braul Maicii Domnlui, au fost dati Statului de catre parintele Efrem. Este adevarat?

- L-am intrebat astazi: Ce s-a intamplat cu banii? Si parintele Efrem mi-a raspuns: “L-am informat deja pe arhiepiscopul Atenei ca, in calitate de prima contributie de binefacare, am donat statului o suma de 120 000 euro”. Alte donatii sunt prevazute pe viitor. Nu pastreaza nimic pentru manastire, daca banii nu sunt necesari. Manastirea are nevoie doar de dreptatea dumnezeiasca.

Noi traim azi in Grecia zile dificile. Ce credeti ca asteptam noi de la Biserica rusa? Nu banii care ne sunt necesari, ci dragostea si intelegerea reciproca. Sa stiti aceasta : se intampla ca politicienii nostri sa aiba probleme in relatia cu Rusia, dar poporul iubeste Rusia. Ii simtim pe rusi ca fiind fratii nostri. Priviti acest engolpion, provine din Rusia, aceasta icoana a Maicii Domnului, provine din Rusia, vedeti aceste carti… Totul este rusesc.

- Pe forumurile rusesti, exista declaratii conform carora arhimandritul Efrem este persecutat acum pentru ca a adus Braul Maicii Domnului in Rusia..

 - Imi vine greu sa cred. Rautatea fata de persoana parintelui Efrem a fost “cultivata” pe parcursul anilor cu motivatia de a face rau Bisericii. Dat fiind ca o lupta sistematica este dusa in Grecia contra Bisericii, iata ce au gasit ei ca motiv: “Manastirea are bani, trebuie sa ii dea inapoi, dar nu vrea sa o faca…” Toate acestea au rezultat in atacul impotriva parintelui Efrem.